Sursa: Presseurop.eu / El País Madrid/
Prin redeschiderea dezbaterilor asupra transparenței și a administrării conturilor publice, se pare că politicienii spanioli dau curs unora din revendicările făcute de Mișcarea Indignaților. Dar ca să poată avansa pe baza acestor prime succese, protestatarii trebuie să construiască un proiect politic coerent.
Să fie un fenomen pasager sau au revoluţionat sistemul până la forţarea unei reflecţii profunde asupra pilonilor care îl susţin? La o lună şi jumătate după declanşare, mişcarea socială care a izbucnit într-o după-amiază de duminică în oraşe din întreaga Spanie pentru a cere “Democracia Real Ya” (Democraţie reală acum) începe să aibă ecou în instituţii.
Hipioţi antisistem sau mii de indignaţi cu motive solide pentru a rupe tăcerea din cauza nemulţumirilor? Parlamentul a ascultat unele dintre revendicările strigate de cei adunaţi în Piaţa Puerta del Sol şi susţinute de miile de tineri din taberele improvizate în centrul marilor oraşe şi în multiplele marşuri de protest.
Legea Transparenţei, un proiect amânat de-a lungul multor legislaturi, pare să fie reluată, în sfârşit. Vicepreşedintele guvernului, Alfredo Pérez Rubalcaba, a anunţat vineri, 24 iunie, că proiectul va fi trimis Parlamentului. Lipsa de transparenţă în administraţia publică, puţinele informaţii despre conturile naţionale şi ale regiunilor autonome şi funcţionarea opacă a aparatelor de partid au fost puncte cheie ale nemulţumirii indignaţilor.
De asemenea, indignaţii mai cereau să se stopeze privilegiile economice ale politicienilor şi planurile lor avantajoase de pensionare. Iar clasa politică a fost sensibilă la starea de indignare. Miercuri 22 iunie, Congresul a aprobat o propunere potrivit căreia Camerele să publice declaraţiile de avere ale deputaţilor şi senatorilor şi să se înăsprească regimul incompatibilităţilor.
“15-M poate să sfârşească prin integrarea în sistem”
Politicienii au ascultat de asemenea vocea nemulţumiţilor referitoare la dificultăţile pieţei imobiliare. O subcomisie a Congresului va studia posibilitatea îmbunătăţirii sistemului ipotecar pentru a controla situaţiile abuzive. Mişcarea 15-M nu este străină de multiplicarea patrulelor cetăţeneşti care împiedică expulzarea familiilor şi au cenzurat clauza bancară care îi obligă pe cei care nu pot să-şi plătească datoriile să înapoieze cheile şi să continue să plătească pentru un apartament care nu le mai aparţine.
Pentru José Félix Tezanos, profesor de sociologie la UNED, “mişcarea 15-M poate să sfârşească prin integrarea în sistem cu ajutorul creării unui partid propriu sau prin orice altă formă de participare care să presupună o alternativă reală sau cu o izbucnire de violenţă similară cu cea a Greciei“.
Tezanos, în contact cu PSOE (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol) prin intermediul revistei Temas, consideră posibilă ieşirea la liman în condiţiile în care clasa politică va pune pe primul plan consensul şi nu diferenţele, şi prin unitate “schimbă modelul economic din cap până-n picioare“. Cu acordul autorităţilor comunitare? “Sau fără el“, răspunde Tezanos.
Schimbarea structurilor sistemului financiar şi excesele băncilor au constituit una din axele manifestului mişcării. Totuşi, majoritatea experţilor resping “ieşirile extremiste şi irealizabile“, cum ar fi naţionalizarea sectorului bancar sau preluarea controlului întreprinderilor. Este principala critică a profesoarei de sociologie de la Universitatea Autonomă din Madrid, Isabel de la Torre, care dă o mână de ajutor capitalismului amintind că acesta a făcut posibilă bunăstarea socială în ultimele două secole, aşa cum nu se trăise niciodată înainte.
Mişcarea 15-M este eterogenă şi radical opusă medierilor
De la Torre crede că mişcarea 15-M a confirmat, pe de-o parte, puterea reţelelor sociale şi a Internetului. Şi, pe de alta, că pot să existe mişcări masive orizontale, fără ierarhie sau structură. “E foarte bine să se denunţe proasta întrebuinţare a instituţiilor, aşa cum au făcut-o aceşti tineri, dar trebuie să ofere alternative viabile“, semnalează ea.
Dar 15-M nu are un catalog al propunerilor. E încă în construcţie, subliniază profesorul de sociologie de la Universitatea Complutense din Madrid, Emmanuel Rodríguez. Îi lipseşte o gamă de alternative referitoare la partide politice, bănci, locuinţe sau sistemul electoral. Ceea ce este clar pentru mişcarea 15-M este că “criza este plătită de cei mai slabi“, în timp ce “beneficiile rămân în mâinile unui mic grup de agenţi financiari“. Lipsa locurilor de muncă este partea cea mai vizibilă a crizei (în UE sunt 30 de milioane de şomeri), dar statele injectează mari sume de bani publici în bănci. “Atât în UE cât şi în Spania s-au pus interesele financiare mai presus de interesele persoanelor“, se plânge Rodríguez.
Cererile mişcării 15-M sunt eterogene şi independente una de cealaltă. “Sunt multe grupuri în discuţie. ‘Democracia Real Ya’ este unul dintre ele, dar nu reprezintă toate vocile“, subliniază Germán Cano, profesor de filosofie la Universitatea Alcalá de Henares, care colaborează cu grupul creat pentru a analiza mijloacele de comunicare externe. “Ceea ce îi motivează pe indignaţi este senzaţia de nemulţumire şi frustrare. Iar reprezentanţii mişcării pot oferi o orientare acestei indignări. Nu critică democraţia sau instituţiile la general, ci logica partidelor“. Vor ajunge indignaţii să se constituie într-un partid politic? Cano este pesimist: “Nu este o cerere care să placă majorităţii. Nu atât pentru că ar fi apolitici cât din cauza unei rezistenţe radicale la medieri.”