Indemnizație pentru creșterea mămicilor

Lucian T. Butaru* (Mulţumim domnului Lucian T. Butaru pentru textul trimis la Redacţie)

Sfârșitul ideologiei e sfârșitul politicii. L-am petrecut cu veselie, îl petrecem cu frustrare, fără să ne mire instrumentele cu care operăm în dezbaterile publice. În centrul dezbaterilor bine mediatizate sunt de găsit întrebări mai mult sau mai puțin naive despre eficiență, corupție, „politizarea” structurilor statului, dar mai nimic despre depolitizarea politicii. Iar dacă întrebările ratează problema, să nu ne așteptăm ca răspunsurile să ofere soluții. Instrumentele de analiză și poziționare politică, precum  moguli, nesimțit, generozitate, milă, obez, violet, jucător, băieți-deștepți, să-fie-bine, bun-gospodar, la-locul-lui, etc., nu fac posibilă o discuție politică, ci o ceartă părintească din partea șefului, urmată de frustrare sau obrăznicie din partea supusului infantilizat. În comparație cu discursul actual,  limbajul de lemn al național-comuniștilor părea plin de semnificații – cu condiția să fi lucrat la pronunție. Dar asta nu ne miră. Ar trebui să ne revolte, dar uneori nu sesizăm nici măcar umorul involuntar din marea întrecere dadaistă pe care o mai numim politică.

Sfârșitul ideologiei e sfârșitul politicii pentru că oferta politică devine tot mai mult un „produs” formulat în termeni „post-ideologici”, de uz casnic, atât de „accesibili” încât adeseori nu mai înseamnă nimic. În același timp, partidele se orientează după studii de piață și trend-uri mondene. În aceste condiții,  oare nu riscăm să reinventăm partidul unic, vândut sub diferite brand-uri, precum detergenții, servind pe sub tejghea ideologia capitalistă?  Probabil că nu trebuie să ne îngrijorăm. Că nici marketingul politic nu merge prea bine. Fularul roșu e de stânga, restul sunt de dreapta. Fie ca cel mai chic să învingă! „Tinerii Pesediști” clujeni au scandat în campanie: trăiască Vodafone! Și nu s-a mirat nimeni, pentru că era roșu și era hazliu. „Pedeliștii” au scandat aproape orice, și tot nu s-a mirat nimeni. Pentru că miza era în autocare, găleți și numărare de voturi.

E adevărat că politicienii de „dreapta” au învățat câteva cuvinte din ideologia de dreapta, dar sunt pentru uz didactic – și niciodată pentru campania electorală. În schimb, pentru politicienii de „stânga” cuvântul egalitate nu mai dă bine nici măcar într-o discuție privată. Însă, nonsensul politic e acceptabil pretutindeni – atâta timp cât aduce voturi. Ne putem întreba care mai este miza câștigării unor alegeri. Ce mai rămâne din câmpul politic? Cel mult administrație și, eventual, câteva răfuieli personale. O administrație a ceva numit stat, care e mai degrabă o loterie. O loterie uneori aranjată, alteori negociată cu argumente improprii, girate de numere (bani sau, eventual, voturi). Această realitate e inteligibilă chiar și pentru electoratul infantilizat. Simptomul cel mai interesant al acestei înțelegeri pasiv-cinice este utilizarea peiorativă a cuvântului  „politic” și a derivatelor sale: politizarea administrației, interese politice, justiție politică, etc. Ceea ce e mai greu de înțeles e faptul că tocmai această malformare a cuvântului, care reflectă malformarea câmpului politic, stă la baza transformării pe care o trăim cu veselie când „duduie” și cu frustrare când bubuie.

Consider că tocmai această infantilizare a electoratului (prin de-ideologizare) e sursa impasului în care ne aflăm – și condiția de posibilitate pentru un posibil autoritarism. Cel mai aberant exemplu de infantilizare pe care l-aș putea da în această direcție este discuția mai veche, recent reactualizată și fierbinte, despre… mame. Da, mama azi e un subiect cât se poate de politic. Deși, mai corect ar fi să folosim termenul de mămică. E mult mai politic. Cauza mămicilor a strâns pe Facebook peste 24.000 de suporteri autohtoni și populează forumurile ziarelor, cu același discurs precum cel de pe forumurile de profil. De ce nu? Dacă președintele republicii apelează la sofisticatul concept „pamperși” și premierul vorbește în termeni de „generozitate”, de ce n-ar vorbi și reprezentanții „mămicilor” în limbaj casnic?

În limbajul casnico-politic statul ajunge (citez aleator) „să fure de la copii” și „să dea la țigani”. „Rușine să le fie!!!!!” „Este o bătaie de joc la adresa tuturor mămicilor care se gândesc să aducă un copil pe lume.” „Noi mamele sacrificăm totul pentru copiii noștri”. „Copiii reprezintă viitorul”. Și, pentru că nu se pot face variațiuni la infinit prin combinarea acestor termeni, discuția alunecă și în utilitarism, atacând teme precum „randamentul financiar” al mămicii nevoite să meargă la job, lipsa facilităților (creșe și grădinițe) care ar putea împăca și capra și varza, natalitatea scăzută, criza economică și bugetul sărac. Dar mai nimic în limbaj politic, adică ideologic.

Problema alocațiilor pentru copii ar avea sens în discursul politic dacă ar viza compensarea diverselor munci neremunerate în sistemul de piață. Sau dacă ar avea în vedere șansele egale, precum așa-numitul „drept la viață” și premiza că, adeseori, diverși indivizi, din cauza vârstei sau din alte motive, nu își pot asigura singuri subzistența în același sistem de piață. Probabil că, dacă scormonim bine, chiar și în discursul de dreapta putem găsi argumente potrivite situației, care măcar să pară politice. Însă, indiferent de ideologie, nu are sens să jelim procentul de 85%. Dacă ar fi să luptăm pentru ceva, atunci miza trebuie să fie suma fixă a alocației și durata acordării ei. Pentru că, din perspectiva dreptei, alocația nu a fost precedată de o asigurare, publică sau privată. Și pentru că, din perspectiva stângii, nu poți afirma că un copil are nevoile proporționale cu venitul mamei lui.  Doar dacă mâncarea mai puțină și de calitate mai proastă nu ar constitui cumva un fel de training pentru sărăcia care îl așteaptă, ca vaccin contra decepției.

Aș putea spune că infantilizarea naște fascism. Un fascism naiv, poate benign, dar nu mai puțin dubios din punct de vedere politic. Voi da un exemplu istoric în acest sens. La începutul secolului XX, Eugenics Education Society, condusă de L. Darwin (din celebra familie) și R. A. Fisher, a propus o astfel de măsură: renunțarea la alocația fixă în favoarea uneia proporționale. Guvernul britanic, deși conservator,  a considerat aberantă o asemenea măsură care redistribuia bunăstarea de la săraci la bogați.[1] Bizar, nu? La noi n-am întâlnit un scandal rezonabil nici din partea stângii. De ce? Pentru că se vorbea despre mămici, nu despre redistribuție. Iar despre mămici, ca despre moaște: numai de bine!

Revenind la exemplu, pentru a vedea o altă fațetă de aceeași natură. Miza explicită a eugeniștilor britanici, precum și miza nespusă a politicienilor noștri, era obținerea unei rate diferențiale de reproducere. Ce înseamnă asta? Înseamnă că „inginerul social”, care administrează șeptelul uman sau „capitalul uman” în calitate de reprezentant politic, are preferințe bizare privind componența populației –  și le pune în practică fără să stârnească scandal. Nu mai contează ce anume preferă: culoarea pielii, limba natală, tipuri de mentalitate, etc. Rezultatul e același: administratorul e interesat de originea noastră și ne inginerește…

Diferența constă în faptul că cei care l-au inspirat pe Hitler au avut îndrăzneala de a-i denumi disgenici pe săraci. Politicienii noștri se rezumă la a-i ridiculiza pe cei „cu mâna-ntinsă”. E greu de spus care abordare e mai perversă: cea care promitea îmbunătățirea rasei sau cea care tace pe aceeași temă, aruncând fumigene, și culege voturi de la victime. Însă dincolo de mijloace, scopul a fost și e același. Și poate fi văzut chiar și în prima variantă, mai puțin brutală, a legii: din faptul că excludea mamele fără „carte de muncă”. Ce legătură are nevoia de hrană sau plata unei munci neremunerate cu prealabila existență a unei cărți de muncă adusă la zi? Repet, fără o asigurare de natalitate prealabilă.

Astfel de abuzuri în argumentarea și în acțiunea politică sunt posibile numai atunci când politica e dusă fără principii, când nu mai avem ideologii care să ghideze acțiunea, respectiv să coreleze disputele electorale cu reprezentarea măcar a intereselor. Dacă și politica internă devine Realpolitik, dacă și cei naivi adoptă tipare real-politice, atunci câmpul politic are probleme mai grave decât crizele economice, bugetare și guvernamentale despre care se vorbește. Animalul politic ar trebui să conștientizeze că cinismul protejează uneori imaginea, dar rareori interesul politic. În afara ideologiei, politica încetează să mai fie politică, rămânând doar un fel de administrație electivă, care acționează cu măsuri conjuncturale ghidate de interese tacite și, uneori, de presiuni lacrimogene aparent rezonabile, susținute de grupuri ad-hoc demi-conștiente.

Ironic vorbind, singura soluție este ca mămicile să crească. Să înțeleagă măcar pentru ce militează. Vorba filozofului: spune-mi cum cauți, ca să-ți spun ce cauți. Probabil compania domnului Adolf Hitler nu e foarte flatantă pentru nimeni. Lăsând gluma la o parte, câmpul politic trebuie să redevină politic. Riscul de a pierde voturile celor care au deficit de educație nu merită să fie compensat prin adaptare cu strategii de marketing, ci trebuie asumat și, eventual, diminuat prin promovarea educației. Și încă ceva: dacă prin educație înțelegem promovarea „dragostei de neam”, a „iubirii aproapelui” sau a altor relații de dragoste-ură, rămânem tot la partidul mămicilor în luptă cu dușmani de basm.

*Lucian T. Butaru – lector dr. Universitatea Babeș-Bolyai.  Interese de cercetare: Stat, comunitate și structuri de putere, Discursul privind inegalitatea. Cursuri și seminarii: Istoria Europei, Istoria Antisemitismului. Publicații: diverse articole și cartea Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România până la Al II-lea Război Mondial, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2010.