Întâlnesc printre mulți dintre prietenii mei liberali un optimism, pentru mine absolut uluitor, legat de evoluția lucrurilor prin lume cu privire la încălzirea globală [1] și degradarea mediului [2]. China investește enorm în regenerabile [3], India își propune să elimine complet mașinile non-electrice până în 2030 [4], Kenya introduce cea mai aspră lege împotriva folosirii pungilor de plastic, din Univers [5], etc. E de apreciat într-adevăr cum, împinse de nevoie, unele țări reușesc în diferite măsuri (China mai puțin, Kenya mai mult) să șunteze logica ‘am poluat mai puțin în trecut, sunt îndreptățit să o fac acum’. Mai ales în această perioadă când Statele Unite ale lui Trump regresează spre o gândire de secol 19.
Zilele trecute mă uitam la un TED talk al lui Al Gore [6], cel care cu un deceniu în urmă trăgea un semnal de alarmă prin al său adevăr incomod. Acum ne povestește despre cât de optimist este în legătură cu evoluția curentă a lucrurilor. “Vom învinge chestia asta. Vom triumfa.” Iar Christiana Figueres, persoana care a condus din partea ONU întâlnirile de la Paris din 2015, întâlniri ce au rezultat într-un acord practic informal și nesubstanțial între țări, un fel de înțelegere de la obraz, de a limita încălzirea medie la 2°C, ne spune tot într-un TED talk că “[a]m încă un motiv pentru optimism: schimbările climatice. Poate nu mă credeți, dar aici sunt datele.”[7]
Nu știu ce fumează ei, dar aici sunt datele:
Fig.1 Albatross at Midway Atoll Refuge
(sursă: Wikimedia Commons)
Deja există cantități imense de plastic în oceanele lumii, în jur de 80 de mii de tone doar în Marele Petic de Gunoi din Pacific [8], iar 8 milioane de tone noi ajung în apele lumii pe an [9] – echivalent, ca și ordin de mărime, cu producția anuală de deșeuri a unei țări ca România [10] –, contaminând și cele mai izolate locuri din adâncurile oceanelor [11]. Chiar dacă pe viitor vor exista mari proiecte de colectat gunoiul, consecințele asupra faunei și florei marine sunt devastatoare acum [12]. Mucurile de țigară, de exemplu, reprezintă unul din cele mai abundente tipuri de astfel de deșeuri. Filtrele lor din substanțe pe bază de plastic se degradează într-un timp de până la câteva decenii, eliberând substanțe toxice, urme ale cărora au fost găsite în peste 70% din păsările marine și 30% din țestoase [13]. Mai mult, plasticul, de fapt, nu se transformă prin biodegradare, ci doar se fragmentează în bucăți din ce în ce mai mici (micro-plastics) până când acestea pot fi mâncate de vietăți microscopice (plancton). Pe măsură ce acestea la rândul lor devin hrană pentru alte viețuitoare, particulele de microplastic ajung să călătorească prin lanțul trofic. În acest fel, plasticul a ajuns deja la noi prin peștii și fructele de mare pe care le consumăm [14]. Diferite studii au arătat, de asemenea, că atât apa de la robinet (peste 80% din locații) cât și cea îmbuteliată (peste 90% din brandurile cele mai mari), de prin toate colțurile globului, este contaminată cu fibre de plastic [15,16].
Efectele microplasticelor asupra organismului nu sunt încă bine studiate, însă ele se pot încorpora și acumula în corpurile animalelor – inclusiv, probabil, și în ale oamenilor – unde pot perturba funcționarea normală a organelor și în general să altereze metabolismul [17]. Ce ne facem dacă peste ani sau decenii aflăm că expunerea pe termen lung la microplastice degradează în mod ireparabil capacitatea ecosistemelor de a se reproduce? Sau că reduc semnificativ și iremediabil speranța de viață a oamenilor? De ce să ne asumăm aceste riscuri? Și, cine și pe baza cărui drept ia aceste decizii acum pentru noi?
În prezent, speciile dispar cu o rată comparabilă cu cea de pe timpul marilor extincții ce au avut loc acum zeci și sute de milioane de ani, când planeta a pierdut între două treimi și 95% dintre speciile existente la timpul respectiv [18]. Doar din 1970 am pierdut 50% din toate animalele (individuale) de pe planetă [19]. Un studiu arată că de la începuturile civilizației umane, jumătate din plante și 83% din toate mamiferele sălbatice au dispărut [20,21], factorii cauzali principali fiind distrugerea habitatelor și, în cazul mamiferelor mari și a multor specii de păsări, vânatul excesiv și braconajul [22]. În cartea The Sixth Exinction, Elizabeth Colbert argumentează că suntem în toiul a ceea ce în mod corect ar trebui considerat o nouă extincție în masă [23].
Din mamiferele și păsările rămase în momentul actual, 60% respectiv 70% reprezintă animale domestice [20]. Agricultura produce 20% din toate emisiile antropogene ce contribuie la încălzirea globală [24], iar dintre toate activitățile din această sferă, producția de carne este cea mai risipitoare și – în mod direct și indirect – cea mai poluantă [25]. Este clar așadar că evitarea schimbărilor extreme și ireversibile ale Pământului implică de asemenea schimbări majore în stilurile noastre de viață și în modul în care ne raportăm la restul viețuitoarelor cu care împărțim planeta și față de natură în general.
Conform diferitelor studii recente, valurile de căldură [26], perioadele de secetă [27], colapsul agriculturii [28] și a populațiilor de pești din oceane [29], sursele de apă potabilă în declin [30], dezastrele naturale crescute în intensitate și număr [31], creșterea nivelului oceanelor [32], toate combinate vor duce pe termen lung la moartea a zeci de milioane și dislocarea a sute de milioane (chiar miliarde) de oameni [33]. Per total WHO estimează că în următoarele decenii 250,000 de decese suplimentare pe an vor fi datorate schimbărilor climatice, prin malnutriție, boli și stres termic. [34]
Valurile extreme de căldură, a căror număr și intensitate a crescut vertiginos în ultimele decenii, reprezintă unul dintre cele mai letale, și în același timp cele mai puțin apreciate, efecte ale încălzirii globale. Relația de cauzalitate exactă între valurile de căldură și încălzirea globală antropogenă nu este încă pusă la punct, însă numărul și intensitatea acestor fenomene extreme a crescut odată cu temperaturile medii [35]. Doar valul extrem din 2003 care a lovit porțiuni mari din Europa (mai ales Franța), a dus la peste 70.000 de decese premature [36].
Fig.2 Anomalii de temperatură față de media din 1951-1980.
(sursă: Hansen et al. 2012 [35])
Majoritatea acestor estimări se referă la scenarii moderate (!), cu încălzire puțin peste limita celor 2 grade ‘acceptabile’, fixată în cadrul congresului de la Paris. Este vorba de scenariul spre care ne îndreptăm în lipsa unor măsuri mai radicale, nu e vorba nicidecum despre worst case scenario (măiculitză!, de ăla să nici nu vorbim – pentru cei care doresc să se tulbure: Mark Lynas, în cartea Six Degrees, descrie grad cu grad efectele încălzirii, până la 6 grade peste nivelul preindustrial, pe baza literaturii științifice [37]). Mai sunt și procese ale căror potențiale efecte sunt subapreciate sau de abia începem să le cunoaștem. Exemple ar fi: declinul albinelor, fluturilor și în general a insectelor polenizatoare, care ar putea duce la colaps răspândit al recoltelor de cereale și fructe [38], dispariția probabilă a o treime din speciile de paraziți ce ar putea duce la destabilizarea catastrofală a multor ecosisteme [39]; sau diferite bucle de reacție (feedback loops) ale căror efecte abia le descoperim și încă nu prea sunt incluse în modelele climatice, cum ar fi eliberarea de metan din permafrost [40] sau încetinirea curentelor oceanice și modificarea ecosistemelor marine, cu efectele aferente asupra capturării, depozitării și eliberării carbonului pe timp mediu și lung [41]. Dacă adaugăm și faptul că în comunitatea științifică există o presiune de a publica cifre conservatoare [42], care se observă puternic și în rapoartele IPCC [43], putem spune că riscul real este mult, mult subapreciat. Există chiar semne că traiectoria pe care ne aflăm ar fi tocmai cea din scenariul cel mai sumbru [44].
De unde, atunci, tot optimismul ăsta?!
Cei care abordează optimist problema sunt de regulă adepți ai unor măsuri incrementale, cât mai puțin intervenționiste. Mi se pare uluitor cum aceștia, prieteni buni unii, oameni raționali, sunt conștienți de aceste studii și de efectele probabile, dar totuși nu iau o atitudine mai tranșantă. Cum ar zice Zizek, ei știu, dar nu cred (în aceste consecințe). Din punctul meu de vedere, a lua o atitudine ne-alarmistă, în cunoștință de cauză, este echivalent cu a considera aceste vieți și moduri de trai ca fiind pierderi acceptabile. Mă gândesc că majoritatea nu fac acest calcul în mod conștient (deși unii probabil că da!), însă tăcerea înseamnă complicitate pasivă.
Și acum, ca să provoc un pic:
Socialismul este adesea echivalat (în discursul de dreapta) cu Stalin, gulaguri și holodomorul, nicidecum minima, dar reala, siguranță socială pe care o aveau chiar și cei din straturile sociale cele mai dezavantajate. Judecăm, așadar, un sistem socio-economic după cele mai nasoale episoade, da? Disclaimer: socialismul real a avut aceeași atitudine distructivă și exploatativă față de mediu – în care natura reprezintă o resursă de prădat și de exploatat pentru om (deși mai echitabil distribuită) – pe care o are și capitalismul. Acest lucru a fost oarecum inevitabil din momentul în care s-a renunțat la internaționalism, și s-a acceptat logica industrializării și a creșterii economice necondiționate, respectiv competiția între state-națiuni (practic un fel de capitalism de stat). Compară asta cu modul holistic de raportare față de natură a multor triburi amerindiene, cu filozofia socio-ecologică a lui Murray Bookchin [45], cu perspectiva omului ca îngrijitor și administrator al naturii ca, de exemplu, în cartea Genezei sau în scrierea utopică Arimania a lui Iuliu Neagu-Neagulescu [46], sau cu o viziune a naturii ca subiect, având valoare în sine și înzestrat cu drepturi, după cum este recunoscut în constituția unor țări precum Ecuador, Bolivia sau Noua Zeelandă [47]. Ceea ce vreau să punctez aici este că dacă socialismul real este judecat după momentele lui cele mai groaznice, atunci de ce nu este la fel și cu capitalismul? Are și cel din urmă ce pune la bătaie din belșug, cum ar fi, de exemplu, atrocitățile de la sfârșitul de secol 19, în Congo-ul aflat în proprietatea privată a lui Leopold al II-lea al Belgiei sau seria catastrofală de foamete din India, soldate cu zeci de milioane de morți.
În cartea Late Victorian Holocausts, Mike Davis descrie în detalii macabre modul în care în India sfârșitului de secol 19, imperialismul britanic și efecte climatice au conlucrat pentru a produce o serie de episoade de foamete care au dus la pierderea a zeci de milioane de vieți [48]. Mai exact, o serie de fenomene El Niño foarte puternice au produs secete extreme în diferite regiuni ale țării, iar religia pieței libere i-a ‘împiedicat’ pe britanici să intervină prin controlarea prețului cerealelor și/sau redistribuirea din zonele cu recoltă bogată (alte părți ale Indiei și din Burma (Myanmar)). Exportul de cereale spre Regatul Unit chiar a crescut (!) vertiginos în anii cei mai aspri ai foametei (în anii 1875/’76/’77/’78 exporturile de grâu însumând 308/757/1409/420 de mii de sferturi de tonă), din raționamente speculative. “Un misionar american, de exemplu, a scris despre repulsia sa la vederea a cantități vaste de cereale, importate de speculatori, zăcând pe marginea căilor ferate sub pază armată. ‘La multe din gările de tren am văzut mii de porumbei care se îndopau cu grâne din vagoanele pline, în timp ce oficiali nativi apatici stăteau alături și priveau cum mâncarea prețioasă era devorată în văzul a zeci de săteni suferinzi, loviți de foamete, care urlau după mâncare’.” În același timp, “pe măsură ce foametea creștea în intensitate, guvernul din Bombay a decis să-l mulgă pe acest ‘om moale’ și pe familia lui de ultimele lor rezerve. ‘Taxele’, a fost anunțat, ‘trebuie colectate cu orice cost.’ – o decizie denunțată de Nash ca fiind ‘curățarea resturilor de carne de pe oasele poporului’. Când fermierii patidar, ruinați de către secetă, s-au unit pentru a refuza o creștere de 24 de procente în taxele pe care trebuiau să le plătească, colectorii pur și simplu le-au confiscat pământurile.”
Fig.3 Famine Genocide in India Madras under British colonial rule
(sursă: Wikimedia Commons)
Teza autorului este că acest șir de episoade de distrugere de vieți și de moduri de trai are efecte până în ziua de azi, generând și cimentând tipare de dependență și de subdezvoltare care au format partea din lume ce odinioară purta eticheta de ‘Lumea a Treia’, echivalentă în mare măsură cu ceea ce azi numim ‘Sudul Global’.
Reacția obișnuită (dinspre centru) la aceste exemple este că aceste evenimente s-au desfășurat acum mai bine de un secol în trecut, și că sunt asociate cu colonialismul (regim de acumulare primitivă, extractivism etc.) și nu cu economia de piață. În cazul Indiei, în special, acest argument nu este deloc justificat, pentru că tocmai logica pieței libere și specula au produs dezastrul, care putea fi evitat sau cel puțin în mare măsură estompat. Dar nah, bine, fie de la mine. Să ne uităm atunci în prezent și în viitor. Nu reprezintă efectele modificării climei holodomorul, iar insulele și coastele pe cale să fie înghițite de ape gulagurile capitalismului? Așa, frumos, exact pe principiile capitalismului liberal: gulaguri ‘deschise’, unde ai libertate formală de alegere, dar un viitor practic amanetat (foreclosed future).
Fig.4 Minele de aur Serra Pelada, Brazilia. Începutul anilor 1980.
(autor: Sebastião Salgado, sursă: [49])
Hai să nu mai folosim standarde duble.
Capitalismul face ce știe cel mai bine să facă. Răspândește riscul și dislocă spațial și temporal externalitățile, departe de ochii occidentali, ‘centrali’ (i.e. la margini și în viitorul cât mai îndepărtat). Aceleași dinamici se manifestă la diferite scări de timp și spațiu: la periferia orașelor și cu efecte pe termen de ani (de exemplu, plasarea incineratoarelor de deșeuri în zone locuite de comunități marginalizate, cu efectele aferente asupra sănătății localnicilor) sau la ‘periferia globului’ unde efectele se văd după decenii (distrugerea zonelor agricole prin deșertificare și multe alte exemple). Costul stilului de viață a jumătății înstărite a populației globului, a celor ‘centrali’, este distrugerea calității vieții și a mijlocului de existență a celeilalte jumătăți, a celor din periferie. Mascarea – fetișizarea, am putea spune – acestei legături cauzale este una din momentele caracteristice ale capitalismul.
Fig.5 Nedreptate globală: (sus) PIB per capita vs. (jos) vulnerabilitate la deșertificare
(sursă: Wikimedia Commons)
Iar efectele merg cu mult dincolo de cele directe asupra climei. Într-una din prezentările ei publice, Naomi Klein face referire la cartea arhitectului israelian Eyal Weizman, The Conflict Shoreline [50]. Autorul suprapune pe hartă linia de ariditate (zona geografică unde precipitațiile anuale scad sub 200 mm/m2 – limită în general acceptată sub care nu se poate face agricultură fără irigare) cu locația atacurilor cu drone ale țărilor din occident – a.k.a. SUA – (care reflectă într-o măsură considerabilă locurile unde există conflicte armate deschise pe Terra). După cum se observă, regiunile cu cele mai multe atacuri se află exact pe această linie. Un exemplu izbitor pentru conexiunea cauzală dintre efecte climatice și conflicte armate este dat de cazul Siriei, unde cea mai mare secetă din istoria consemnată a țării a produs o migrație în masă din zonele rurale spre centrele urbane, situație care a exacerbat tensiunile socio-economice deja existente, tensiuni ce ulterior au dus la la izbucnirea războiului civil [51]. Recent, a fost pus sub semnul îndoielii ponderea încălzirii climei în acest lanț de evenimente [52], însă oricât de mică sau mare ar fi, ‘lumea dezvoltată’ trebuie să-și asume responsabilitate pentru efectele ei. Iar una dintre consecințele încălzirii globului va fi tocmai împingerea liniilor de ariditate din ce în ce mai departe de ecuator, răspândind geografic potențialele zone de conflict.
Fig.6 Linia de ariditate vs. locațiile atacurilor occidentale cu drone
(citat în [50])
Cred că singura atitudine rezonabilă este să internalizăm scenariul cel mai nasol. Să folosesc iar expresia lui Zizek: singurul mod în care vom face ceea ce trebuie, este să acceptăm că viitorul este fixat, catastrofa e inevitabilă, că va fi sfârșitul lumii. Chiar dacă nu e, e. Chiar dacă umanitatea nu va dispărea de pe Pământ, moartea a zeci de milione de semeni este apocalipsa. Doar cu o atitudine alarmistă, și poate chiar fatalistă, putem să facem în mod pragmatic ceea ce trebuie.
În momentul de față economia globală este ca un tren fără frâne ce accelerează către un pod șubred, care nu știm dacă va rezista. Este utopic – în sensul de intangibil – să credem că prin acțiuni mici, non-invazive putem ajusta viteza trenului astfel încât să trecem deasupra podului chiar sub viteza critică (conform logicii dezvoltării sustenabile). Capitalul are scale de timp și spațiu, în și între care circulă cu diferite viteze. Nu putem prezice efectul global și pe termen lung a unei măsuri care limitează viteza sau aria de acces a unui anumit tip de capital. Adică: pui o interdicție aici, se scurge capitalul altundeva (‘spatial fix’, cum zice David Harvey), sau în alt sector, sau se retrage din economie în paradisuri fiscale etc. Este greu de prezis, de exemplu, impactul unei taxe pe carbon sau extensia sistemului de comercializare a cotelor de emisii. Unele companii au început chiar să-și ardă din gazele de seră emise (cu arzătoare cu plasmă), fapt pentru care primesc certificate de cote de emisii, pe care apoi le vând altor companii [53]. Această activitate, absolut neproductivă(!), constituie chiar majoritatea venitului pentru multe firme! Mai grav, o pădure poate fi declarată rezervație naturală, un proces ce poate include îngrădirea ei și evacuarea populațiilor indigene pentru care aceasta reprezintă locul și modul de trai, pentru a obține certificate de emisii ce pot fi vândute către o companie multinațională, producând venituri pentru administrația respectivă și posibilitatea de a polua în voie pentru companie.
Înțeleg faptul că ocaziile din trecut de schimbare bruscă și completă a macazului ne-au lăsat cu sechele istorice adânci (failuri autoritare à la URSS). Dar ce facem, justificăm genociduri din viitor cu genociduri din trecut?! Din punctul meu de vedere, ce trebuie făcut sunt măsuri pragmatice drastice, informate de o gândire utopică – în sensul de pe termen foarte lung; ceea ce uneori se numesc ‘reforme nereformiste’ [54]. Adică reforme radicale care, deși rămân în sfera măsurilor posibile din cadrul discursului hegemonic, lucrează nu pentru a consolida sistemul actual, ci arată calea spre depășirea lui. Nu subvenționarea chiriilor, care permite proprietarilor să păstreze chiriile la nivele nesustenabile, ci construirea de locuințe publice, unde chiriile nu sunt legate de piață. Nu o taxă pe carbon, care permite companiilor mai bogate să polueze în continuare în voie, ci eliminarea treptată, dar completă, într-o perioadă foarte scurtă, a combustibililor fosili din economie. Măsuri care deschid o cale pentru depășirea realității noastre capitaliste înguste, spre o lume în care relațiile noastre față de semeni, celelalte vietăți și față de natură să nu fie structurate de către piață.
Ca să înțelegem nivelul absurdului: minele de cărbune și zăcămintele de petrol și gaze aflate deja în exploatare vor produce CO2 suficient pentru a ne duce peste cele 2°C, iar cele deja descoperite și intrate în circuitul exploatării sunt suficiente pentru a ne împinge către scenarii apocaliptice [55]. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de către politicieni frumoși și ‘progresiști’ ca Justin Trudeau, care ne strâng mâna zâmbind și ne asigură că guvernul lor va fi ‘lider mondial’ în de-ale mitigării schimbărilor climatice și alte briz-brizuri din astea. Exploatarea nisipurilor bituminoase din Alberta, Canada reprezintă în momentul actual cel mai mare proiect industrial de pe planetă, iar guvernul canadian are în continuare în vedere dezvoltarea producției de petrol și de gaze naturale [56]. În momentul de față peste tot prin jurul lumii încă se prospectează după noi zăcăminte. Ar trebui limitată drastic extracția din sursele aflate deja în uz și interzisă complet construirea și lansarea de noi infrastructuri și proiecte de exploatare. Aceasta se referă atât la companii private cât și activitatea unor țări petroliere precum Norvegia, Venezuela sau cele din jurul Golfului Persic.
În plus, problema nu este doar una a măsurilor aplicate ci ține și de viteza cu care estompăm emisiile de carbon, sau în alte cuvinte, în ceea ce privește încălzirea globală, după cum zice Bill McKibben, “a câștiga încet este același lucru cu a pierde.” [57]
Da, acest lucru înseamnă limitarea dreptului de folosire a proprietății private pentru unii. În absența acestei limitări, reducem sau eliminăm dreptul la existență al altora. Nu există cale de mijloc. Situațiile reale din lumea reală de regulă implică conflict între interesele și drepturile mai multor părți, și mereu emitem judecăți – explicit sau implicit – asupra importanței relative a acestora. Spune-mi pe ce drept pui (mai mare) valoare să îți spun cine ești.
Cum facem asta într-un mod echitabil? Bună întrebare.
În 2012 după descoperirea unui zăcământ de petrol de $7.2 miliarde sub una dintre cele mai biodiverse zone de pe Pământ, guvernul Ecuadorului a propus păstrarea petrolului în pământ, cu condiția ca, comunitatea internațională să ofere o despăgubire în valoare de jumătate din această sumă [58]. Logica din spatele acestei propuneri este următoarea: pădurea amazoniană, din care face parte rezervația Yasuni, reprezintă o entitate unică pe Pământ, de o valoare necuantificabilă. În sistemul statelor-națiune responsabilitatea pentru gestionarea ei cade pe umerii țărilor pe teritoriul cărora se află, care, în cazul acesta, toate sunt țări ‘aflate în curs de dezvoltare’. Exploatarea pădurii tropicale pentru resurse prime (lemn, petrol etc.) aduce un beneficiu economic mai mare și mai rapid, decât conservarea ei. În condițiile în care statele bogate din lumea occidentală au exploatat fără discernământ natura timp de mai multe secole, obținând o parte considerabilă din avuția lor astfel, ar fi echitabil ca acestea să ofere un ajutor financiar pentru țările în cauză. Această acțiune ar aduce un beneficiu dublu: pe lângă împărtășirea responsabilității pentru protejarea naturii, ar avea și un efect de redistribuire economică. Mi se pare promițătoare această abordare, pentru că practic ne obligă să ne gândim la Pământ ca o totalitate socio-ecologică, un bun comun global.
Poate cel mai izbitor exemplu, care invită la adoptarea acestei gândiri, este cazul rezervației naturale Virunga, care adăpostește o biodiversitate mai mare ca orice altă zonă protejată din Africa, fiind depășită la nivel global doar de pădurea amazoniană [59]. Parcul se află pe teritoriul Republicii Democrate Congo. Aflată de mai bine de 10 ani în război civil, Congo este clasificată ca un ‘stat eșuat’. Acest lucru nu a împiedicat ca aceasta să fie complet integrată în piața globală, companii multinaționale negociind direct cu dictatorii militari locali pentru permisiunea de a mina resursele de pe teritoriul lor. În acest fel se extrag mai multe minereuri esențiale pentru economia globală, în special cobaltul folosit în baterii, adesea de către copii de până la 7 ani [60]. Zăcămintele de resurse se prospectează deja și sub parcul Virunga. [61]
Cum ar trebui această țară să poarte în condițiile date responsabilitatea pentru conservarea ecosistemului din zona Munților Virunga? Jumătate din populația totală a gorilelor de munte (în jur de 500 de indivizi), o specie în pericol critic de dispariție, trăiește în zona munților Virunga. Uneori rebelii îi vânează pur și simplu pentru mâncare sau pentru antrenament. Îngrijitorii parcului apără gorilele adesea cu prețul vieții lor [62].
Ideea că o țară care se află deja în dificultate să poarte responsabilitatea păstrării unei entități unice pe glob și să lupte individual împotriva încălzirii globale, sarcini repartizate prin linii de graniță arbitrare, este absurdă.
Și da, toate aceste probleme – schimbările climatice, degradarea mediului, dispariția speciilor etc. – trebuie considerate împreună. Pădurile tropicale și ecosistemele marine care adăpostesc cele mai mari biodiversități de pe planetă sunt printre cele mai amenințate de încălzirea globală, dar în același timp reprezintă și cele mai mari convertoare de CO2 în O2. Modificarea pe scară largă a florei și faunei – atât de pe uscat cât și cele marine – schimbă albedo-ul planetei și afectează concentrațiile de vapori de apă din atmosferă, contribuind în moduri neliniare la și producând efecte greu de prognozat asupra evoluției climei. Acestea nu pot fi abordate ca probleme separate, și mai ales de către țări individuale.
Fig.7 Gorile de munte în Parcul Național Virunga, RD Congo.
(sursă: Wikimedia Commons)
În concluzie: ‘Cazul pentru optimism’ este foarte subțire.
Nereușind să adune sprijinul altor țări pentru inițiativa sa, Ecuadorul a început să foreze după petrol la marginile – momentan – pădurii tropicale pristine [63]. Congo ar putea, totuși, construi un caz foarte puternic pentru oferirea de despăgubire sau asistență financiară, ceea ce ar putea duce la o discuție mai largă despre bunurile comune globale, deschizând calea pentru trecerea de la logica limitată a despăgubirii la una a guvernării colective a Pământului [64,65]. Ceea ce ar fi un început.
Da, știu. Sună improbabil. Chiar imposibil. Dar alternativa este inimaginabilă!
Acestea sunt întrebările pe care trebuie să le confruntăm:
Ce risc este acceptabil într-o situație în care este în joc viața ta? Sau dacă este vorba de agoniseala de o viața sau mijloacele de asigurare a traiului? Dar dacă este vorba de mediul înconjurător și de viețuitoarele împreună cu care co-locuim Pământul?
Continuând analogia de mai sus, șansele să se prăbușească complet trenul sunt reale, dar mici (porțiuni vaste ale Pământului să devină complet nelocuibile pentru umani). Cele care vor cădea sunt vagoanele din spate. Poate doar ele vor cădea, sau în orice caz vor fi primele. Dar ele cu siguranță vor cădea dacă nu facem nimic drastic și rapid.
Ce cantitate de risc este acceptabilă dacă este vorba despre vagoanele din spate, jumătatea săracă? Câte (sute de milioane de) vieți reprezintă pierdere acceptabilă? Și în ce sens asta nu e Stalin?
[1] În ultima vreme se folosește preponderent termenul de ‘schimbări climatice’ deoarece creșterea temperaturii medii pe glob poate duce la răcire pe termen scurt și mediu în unele locuri. Un exemplu pentru acest lucru este slăbirea, și în cele din urmă oprirea, preconizată a curentului din Golf. Acesta duce apă caldă din Golful Mexicului spre Atlanticul de Nord. Astfel, dispariția lui va aduce temperaturi mai scăzute în Insulele Britanice și în Scandinavia.
https://www.theguardian.com/environment/2005/dec/01/science.climatechange
[2] Tratez împreună cele două (încălzirea globală și degradarea mediului) pentru că deși sunt procese distincte, ele reprezintă simptomuri simultane ale aceluiași mod de a ne raporta la natură și consider că ele nu pot fi abordate independent fără a pierde insight-uri esențiale.
https://www.theguardian.com/world/2018/apr/25/nairobi-clean-up-highs-lows-kenyas-plastic-bag-ban
[6] https://www.ted.com/talks/al_gore_the_case_for_optimism_on_climate_change
[7] https://www.ted.com/talks/christiana_figueres_the_inside_story_of_the_paris_climate_agreement
[9] https://plasticoceans.org/the-facts/
[10] https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Waste_statistics
[12] https://eia-international.org/the-shocking-impacts-of-plastic-pollution-in-our-oceans/
[13] https://www.sciencealert.com/cigarette-butts-are-the-most-abundant-pieces-of-human-trash-in-ocean
[14] https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2017/feb/14/sea-to-plate-plastic-got-into-fish
[17] http://earthsky.org/earth/microplastic-pollution-human-health
[19] https://www.theguardian.com/environment/2014/sep/29/earth-lost-50-wildlife-in-40-years-wwf
[21] http://www.pnas.org/content/115/25/6506
[22] https://www.theguardian.com/environment/2014/sep/29/earth-lost-50-wildlife-in-40-years-wwf
[23] Elizabeth Kolbert. The Sixth Extinction: An Unnatural History (2014).
https://www.goodreads.com/book/show/17910054-the-sixth-extinction?from_search=true
[24] http://www.ipcc.ch/ipccreports/tar/wg3/index.php?idp=115
[27] https://www.sciencedaily.com/releases/2010/10/101019121922.htm
[28] IPCC report AR5, Fig. SPM.9 (b), pg. 15.
http://www.ipcc.ch/pdf/assessment-report/ar5/syr/AR5_SYR_FINAL_SPM.pdf
[29] IPCC report AR5, Fig. SPM.9 (a), pg. 15.
http://www.ipcc.ch/pdf/assessment-report/ar5/syr/AR5_SYR_FINAL_SPM.pdf
https://news.stanford.edu/news/2012/november/future-snowpack-decline-111112.html
[31] https://earthobservatory.nasa.gov/Features/RisingCost/rising_cost5.php
[32] https://weather.com/science/environment/news/2-billion-climate-change-refugees-rising-sea-levels
[33] Este vorba de numere agregate pentru toate tipurile de efecte ale schimbării climei. Majoritatea studiilor existente se focusează doar pe câte un proces. De aici discuțiile confuze despre numere și scenarii. Formularea este dinadins vagă, deoarece nu cunosc vreun studiu care să încerce să contabilizeze efectele însumate ale schimbărilor climatice.
[34] http://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/climate-change-and-health
250.000 de decese suplimentare pe an reprezintă cumulat, pe perioada de 20 de ani dintre 2030 și 2050, la care se referă estimarea WHO, mai mult de 50 de milioane de vieți.
[35] J. Hansen, M. Sato, R. Ruedy. Perception of climate change. Proceedings of the National Academy of Sciences 109 (2012).
[36] https://www.carbonbrief.org/study-links-heatwave-deaths-london-paris-climate-change
https://www.climate.gov/news-features/event-tracker/summer-heat-wave-arrives-europe
[37] Mark Lynas. Six Degrees (2007).
https://www.goodreads.com/book/show/227477.Six_Degrees
https://newatlas.com/ocean-less-effective-carbon-sink/50366/
[42] https://static.skepticalscience.com/pics/Freudenburg_2010_ASC.pdf
[43] https://www.skepticalscience.com/ipcc-scientific-consensus.htm
https://www.youtube.com/watch?time_continue=10&v=NfggcaM666s
http://www.ipcc.ch/report/sr15/
[45] http://social-ecology.org/wp/1986/01/what-is-social-ecology/
https://www.google.com/search?client=ubuntu&channel=fs&q=murray+bookchin&ie=utf-8&oe=utf-8
[46] Iuliu Neagu-Neagulescu, Arimania sau Țara Buneiînțelegeri, Editura Pagini Libere (2018). https://www.goodreads.com/book/show/40667680-arimania-sau-ara-bunei-n-elegeri
[47] http://therightsofnature.org/what-is-rights-of-nature/
[48] Mike Davis, Late Victorian Holocausts: El Niño Famines and the Making of the Third World (2002). https://www.goodreads.com/book/show/7859.Late_Victorian_Holocausts
[49] https://rarehistoricalphotos.com/hell-serra-pelada-1980s/
[50] Naomi Klein, Let Them Drown: The violence of othering in a warming world.
Talk: https://www.youtube.com/watch?v=CChLEtIu4iY
Transcript: https://www.lrb.co.uk/v38/n11/naomi-klein/let-them-drown
[51] CP Kelley, S Mohtadi, MA Cane, R Seager, Y Kushnir. Climate change in the Fertile Crescent and implications of the recent Syrian drought. Proceedings of the National Academy of Sciences 112 (2015).
[52] A Courtland, T Ide, J. Barnett, A Detges. Sampling bias in climate–conflict research. Nature Climate Change 8 (2018).
[53] Naomi Klein, This Changes Everything: Capitalism vs. The Climate (2014). https://www.goodreads.com/book/show/21913812-this-changes-everything
[54] Robin Hahnel, Erik Olin Wright. Alternatives to Capitalism: Proposals for a Democratic Economy (2014). https://www.goodreads.com/book/show/24097668-alternatives-to-capitalism
[55] https://www.rollingstone.com/politics/politics-news/global-warmings-terrifying-new-math-188550/
[58] https://www.theguardian.com/environment/2012/sep/03/ecuador-yasuni-conservation
[59] Documentarul: Virunga (2014).
https://www.imdb.com/title/tt3455224/?ref_=fn_al_tt_1
[61] https://www.volcanoesnationalparkrwanda.com/congo/drc-prioritizes-mining.html
[64] Elinor Ostrom. Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action (1990). https://www.goodreads.com/book/show/1048424.Governing_the_Commons
[65] David Harvey. Rebel Cities: From the Right to the City to the Urban Revolution (2012). https://www.goodreads.com/book/show/13095855-rebel-cities