În legătură cu ultima dispută dintre democraţi privind legionarismul

De vreo două luni am fost atât de ocupată încât am vrut să mă deconectez de chestiunile publice zilnice. Ca urmare, doar acum câteva zile, când a apărut pe CriticAtac articolul de răspuns al dlui Ion Vianu[1], m-am dus pe net pentru a vedea despre ce este vorba.

Importanţa problemelor este mare deoarece ele au început printr-o poziţionare publică, şi încă la televiziunea naţională. De aceea, dl. Andrei Pleşu nu are dreptate atunci când îi reproşează dlui Ion Vianu caracterul public al răspunsului domniei sale: doar şi Scrisoarea domniei sale şi a celorlalţi intelectuali liberali[2] este tot publică. Dar de ce să ne deranjeze publicitatea când aceasta este o trăsătură a democraţiei moderne şi, în acelaşi timp, o modalitate de „luminare”?

Aş defalca cele ce urmează în două părţi: prima, privind prestaţia dlui Ion Cristoiu în emisiunea doamnei Eugenia Vodă, şi a doua, legată de partizanatele incitate.

Discursul domnului Ion Cristoiu

 Să urmărim ideile dlui Ion Cristoiu după transcriptul afirmaţiilor domniei sale[3]:

a) Zelea-Codreanu a fost un personaj tragic, deoarece a fost de bună credinţă – absolut necorupt, nemanevrat de Carol al II-lea, nu a făcut compromisuri şi  era „un fanatic al ideii de onoare, de demnitate”; Dar tragismul unui personaj este rezultatul contradicţiilor dintre aşteptările şi valorile susţinute de el şi, pe de altă parte, propriile fapte care apar a fi mai degrabă drept rezultatul împrejurărilor, grosso modo a presiunii societăţii, ca şi, tot pe această altă parte, consecinţele faptelor (inclusiv ale discursului) asupra societăţii. Dl. Ion Cristoiu nu a vorbit decât despre teza, psihologică, din relaţia de mai sus (dar nu şi de antiteză);

b) Zelea-Codreanu era şi „un fanatic al altor idei”: dar al căror idei? Dl. Ion Cristoiu nu a spus, menţionând doar că „nu era un fanatic al ideilor legionare”. Dar poţi să nu fii un fanatic al ideilor legionare, ci doar să le susţii „moderat”, nu? Sau dacă nu le susţii în nici un fel – ceea ce, desigur, nu a fost cazul cu Zelea-Codreanu – înseamnă că susţii idei opuse: dar care sunt acestea? Ele pot fi legate şi de democraţia reprezentativă, şi de democraţie în principiu, şi…;

c)  Zelea-Codreanu „se temea să ia puterea”, nu a fost niciodată la putere şi, de aceea, nu trebuie judecat după „ce-ar fi fost dacă” ar fi ajuns la putere, adică după consecinţele discursului său; Dar cum trebuie, deci, judecat? Numai din punct de vedere psihologic? Fără să se discute despre substanţa ideologiei legionare – desigur, în contextul epocii, adică şi al corupţiei (în sensul antic al cuvântului) democraţiei reprezentative – chiar judecata psihologică ne trimite în derizoriu. Căci, o asemenea judecată singură generează relativism moral;

d) Din păcate, dl. Ion Cristoiu însuşi a dovedit ignoranţă sau orbire nu numai în trecerea sub tăcere a faptelor violente ale personajului său, ci şi în ruperea discuţiei despre un personaj politic de ideologia acestuia: deoarece Zelea-Codreanu nu a ajuns la putere – nu ar fi, potrivit dlui Ion Cristoiu, nici o legătură între el şi legionarism, inclusiv aşa cum a evoluat acesta („Una este faza Horia Sima, nici nu mă interesează, adică acolo chiar că au fost catastrofali, chiar au fost criminali. Deocamdată vorbim de un personaj care n-a ajuns la putere”) –;

e) Concluzia dlui Ion Cristoiu, strict psihologică, a fost că „a venit un om care a zis: mă interesează onoarea”; Dacă  dl. Ion Cristoiu ar fi fost interesat nu numai de principiul abordării libere şi neinhibate a oricărui subiect – un principiu absolut necesar, desigur – ci şi de cel al coerenţei raţionaliste a imaginii lăsate de media despre un subiect sau altul, atunci chiar domnia sa însuşi ar fi trebuit să continue să discernă lucrurile: nu pentru a fi politically correct (cum persiflează Andrei Pleşu, ci pentru a-i ajuta pe telespectatori să nu confunde lucrurile: personajul tragic şi, pe de altă parte, ideologia legionară. Iar această grijă de a emite informaţii ce nu măresc confuziile, ci le micşorează, este o altă cerinţă deontologică a informării în masă.

Ambiguitatea exprimării este, însă, nu numai un mod voit de a mina caracterul raţionalist al ideilor transmise de media postdecembristă – în ideea de a uşura conversia oamenilor de la unele păreri politice la altele, adică de a accepta rotative politice indiferent cât de inutile şi de falimentare – aşadar de a mina capacitatea raţionalistă a populaţiei, ci şi un semn al confuziilor emitenţilor. Nu este, însă, cazul să personalizăm critica: nu jurnaliştii ne interesează aici, ci nocivitatea manierei ambigue de a derula explicarea unui subiect politic în media.

Confuzia menţionată mai sus este, din păcate, evidentă la un număr de postări legate de acest subiect: adică aceste postări au luat referinţa la psihologia personajului drept legitimare a ideologiei legionare, fiind entuziasmate de „curajul” invitatului doamnei Eugenia Vodă. Or, desigur că niciodată intenţia dlui Ion Cristoiu nu a fost aceasta. Dar, după cum se ştie, intenţiile bune ale unor actori nu îi exonerează de judecata receptorilor asupra faptelor/discursurilor.

Personajul politic, ideologia şi tratarea lor

Potrivit şi informaţiei audio şi a celei transcrise[4], din păcate dl. Ion Cristoiu nu vorbeşte coerent şi nici el şi nici moderatoarea nu au înţeles că nu este suficient să discuţi despre figura politică X ca personaj – adică despre trăirile lui, despre intenţiile lui, despre tragismul lui prin nepotrivirea dintre aşteptările lui şi realitate – şi ca determinat istoric (d. Ion Cristoiu spune „necesitate”) – adică despre faptul că perspectiva lui politică s-a înscris în situaţia politică de atunci, în raporturile de forţe –, ci trebuie să nu laşi în coadă de peşte nici ideologia lui (prezumţiile, logica discursului) şi nici consecinţele acestei ideologii, sau consecinţele acestei politici.

A rămâne doar la personaj înseamnă: a) că nu se înţelege nimic din ideologia politică a acelui personaj şi nimic din consecinţele acestei ideologii. Oricum, a rămâne doar la personaj este o abordare ieftină: în fond, toate personajele politice pot fi descrise ca tragice în sensul de mai sus; de ce Stalin, sau Beria, sau un torţionar dintr-un lagăr nazist sau dintr-o închisoare stalinistă nu ar putea fi şi ei descrişi ca tragici (aşteptări de la viaţă, soarta care i-a pus în situaţia respectivă, trăirile, groaza şi apoi obişnuinţa etc. despre care se poate glosa destul de mult)? Şi a rămâne doar la personaj înseamnă b) o judecată înscrisă iremediabil în paradigma relativismului moral: „fiecare personaj îşi caută fericirea şi sensul vieţii, nu consecinţele acestei căutări asupra celorlalţi sunt importante ci trăirile lui” pe care le privim ca la teatru, din afară şi fără vreo responsabilitate faţă de problemele ridicate de piesă.

Dl. Ion Cristoiu a intenţionat să scrie o carte despre personajul Zelea-Codreanu, iar întrebările doamnei Eugenia Vodă au urmărit numai acest aspect. Dar – şi, încă o dată, un număr de postări (legate de multe articole referitoare) la acest subiect o arată – a discuta numai despre personaj nu e suficient atunci când e vorba de ideologie politică şi de politică, şi cu atât mai mult cu cât acestea sunt controversate. Aici ar mai fi trebuit să pună doamna Eugenia Vodă o întrebare: şi n-a pus-o. Din acest punct de vedere CNA (şi dl. Ion Vianu[5]) a(u) avut dreptate: nu se punea, fireşte, problema să vină imediat un alt invitat sau chiar doamna moderatoare care să arate şi altă abordare a lucrurilor decât dl. Ion Cristoiu; trebuia numai ca în emisiune să fie date şi alte informaţii, chiar numai fugitiv, despre subiectul amintit, iar subiectul, fiind fierbinte, nu era doar personajul Zelea-Codreanu, ci şi ideologia pe care o reprezenta acesta. De aceea, nu cred că o întrebare în plus – oricât de în treacăt ar fi fost – ar fi o cenzură a „“mironosiţei virtuoase”, spunându-ne dinainte ceea ce se cuvine să spunem, luându-ne dreptul de a gândi şi de a vorbi cu mintea şi cu vocea noastră”[6]. Dimpotrivă, numai o asemenea întrebare – la singular sau la plural – ar fi constituit un teren pentru a gândi cu mintea noastră.

Libertatea de expresie

Prima problemă ridicată implicit de semnatarii scrisorii “societăţii civile pentru libertatea de expresie” – cam aceasta este ideea susţinută de În apărarea Eugeniei Vodă – este aceea a dreptului moderatorului unei emisiuni de informaţie de a nu interveni în discursul invitaţilor cu întrebări care i-ar pune, eventual, în încurcătură pe aceşti invitaţi. În fond – sună teoria liberală a comunicării media – obiectivul unei asemenea emisiuni şi moderatorului acestuia este acela de a permite publicului să cunoască opiniile invitaţilor, indiferent care ar fi acestea: publicul poate să judece şi singur; şi ce mare lucru dacă ajunge la unele convingeri sau la altele? În această optică, emisiunea şi moderatorul ar urmări numai etalarea unor informaţii din partea invitaţilor, dar nu şi educaţia sau formarea publicului, scopuri ideologice triviale ce se apropie uşor de totalitarism.

Dar toate ar fi bune dacă informaţiile nu ar fi/nu ar genera şi mesaje, componente sau adverse diferitelor Weltanschauung-uri. Indiferent de iluziile de neutralitate, emisiunea şi moderatorul contribuie la lupta dintre acestea. Iar a fi conştient de acest rol se leagă de responsabilitatea jurnaliştilor: căci nu este indiferent pentru cursul societăţii ce fel de convingeri ajung oamenii să îşi formeze. De aceea, atunci când într-o emisiune o căpetenie legionară este descrisă în roz de către invitat, moderatorul are obligaţia – fără a intra, desigur, într-o polemică – fie să pună o întrebare care arată că descrierea îngustează problema, care este de alt ordin public decât psihologia personajelor, fie să observe pur şi simplu că problema legionarismului nu trebuie redusă la descrierea personajelor sale.

 Mai departe, semnatarii scrisorii ca şi unii forumişti au promovat caracterul cumva sacrosanct al libertăţii de exprimare/de opinie, ca deasupra oricăror discuţii despre conţinutul opiniilor, ca fiind forma preeminentă conţinutului vulgar. Or, lăsând la o parte teoria despre semnificaţia istorică şi actuală a libertăţii de expresie, această libertate nu este separată de conţinutul mesajelor exprimate. Cu alte cuvinte, a milita în mod absolut pentru libertatea de opinie drept singura condiţie sine qua non a libertăţii sau democraţiei este insuficient. Dreptul la liberă exprimare este el însuşi dependent de conţinutul mesajelor dorite a se comunica şi se află astfel în miezul raporturilor de putere: căci aceste raporturi sunt cele care hotărăsc ce informaţii politice/ce opinii pot fi date şi cum (insistând sau expediindu-le) spre consum general sau nu.

De aceea, a vorbi numai despre dreptul dlui Ion Cristoiu la opinie reflectă nu numai ignorarea faptului că în spaţiul public opiniile, mai ales cele ale unui formator de opinie, sunt mesaje ci şi neglijarea cerinţei de a lega acest drept de responsabilitatea emitentului.

Are vreun rost să insistăm asupra relaţiei dintre dreptul la opinie şi conţinutul opiniei? Altfel spus, poate să existe vreun criteriu care să jaloneze într-un mod general acceptat diversitatea formidabilă a opiniilor? Desigur. Acest criteriu este: a nu dăuna celorlalţi/a nu fi dăunat celorlalţi, a-i ajuta pe oameni să nu dăuneze. Din acest punct de vedere, dreptul la opinie nu trebuie să încalce acest criteriu. Aceasta este problema de fond pe care partizanii liberali ai dreptului abstract la expresie au ocolit-o.

În rest, desigur că lucrurile trebuie discutate, deschis şi cu argumente raţionaliste „până la capăt”: simpla referinţă la „complexitatea umană” nu face decât să amâne şi să escamoteze, căci se potriveşte oricărui om. Or, nu omul era o problemă în emisiune – indiferent de faptul că interesul dlui Ion Cristoiu şi a doamnei Eugenia Vodă a fost stârnit doar de om –, ci ideologia reprezentată de acest om.

Competenţa culturală a intelighenţiei liberale

Competenţa culturală este o problemă care nu este legată doar de „vocile din popor” ce apar ca postări în media electronică.

Maniere de a confunda lucrurile au apărut nu numai în scrisoarea de apărare comentată mai sus ci şi în Protestul adresat directorului TVR[7]. Desigur, nici un asemenea text nu este un studiu ştiinţific, deci nu dă detalii în argumentare. Dar principalul argument – zdrobitor, deci irefutabil – este antisemitismul ideologiei şi mişcării patronate de Zelea-Codreanu. Doar în subsidiar s-a amintit despre asasinarea şi a unor personalităţi ale vieţii politice şi culturale din perioada interbelică. Ca urmare, şi dl. Ion Cristoiu în reacţia sa de după publicarea Protestului şi mulţi forumişti au echivalat nocivitatea legionarismului numai cu antisemitismul şi au ajuns la concluzia că poziţia celor doi protagonişti ai emisiunii ar deranja, în esenţă, doar evreii. Or, legionarismul a avut drept caracteristici antiraţionalismul, antiumanismul şi samavolnicia (antidemocratismul, susţinerea arbitrarului). Antisemitismul este o manifestare, paroxistică, a tuturor acestor trăsături. De aceea, legionarismul nu poate fi apreciat pozitiv de către nici un om care gândeşte raţional şi respectă umanitatea din oameni, principiul etic fundamental al reciprocităţii şi drepturile democratice. Ca urmare, încă o dată, a vorbi numai de „tragismul” lui Zelea-Codreanu, şi încă într-o emisiune care nu a fost live, este un straniu semn de slăbiciune culturală şi profesională.

Reducerea răului fascist la antisemitism este nu numai o greşeală logică şi de fapt ci a provocat şi provoacă daune greu de corectat în conştiinţa oamenilor. Iar intelectualii nu fac excepţie. Iată, nu doar dl. Ion Cristoiu s-a apărat spunând – şi, desigur, este absolut sincer – că el respinge antisemitismul, dar şi dl. Andrei Pleşu  a redus argumentele dlui Ion Vianu din Cine este conformist?– referitoare nu numai la antisemitismul lui Zelea-Codreanu ci şi „la crima pe care a comis-o şi la crimele pe care le-a patronat”, deci la antidemocratism, la samavolnicie – la antisemitism[8]. Sau vezi explicaţia „pre-multului zgomot pentru ceva minor”[9] prin, între altele, răfuieli între evrei[10].

Dar un alt element revelator al competenţei culturale este şi refuzul de a discuta argumentele de fond. Dl. Ion Vianu a ridicat în prima sa scrisoare – Cine este conformist? –  după ce a arătat ce ar fi aşteptat de la doamna Eugenia Vodă, două chestiuni: a obiectivităţii în informaţiile oferite de o emisiune şi a conformismului, acesta din urmă acuzat de către scrisoarea În apărarea Eugeniei Vodă. Dl. Andrei Pleşu[11] i-a „răspuns” subliniind că dl. Vianu nu ar fi trebuit să facă publică părerea domniei sale, că e caraghios ca semnatarii scrisorii În apărarea Eugeniei Vodă să fie asimilaţi unor antisemiţi şi că dacă nu se protestează împotriva laudelor aduse lui Adrian Păunescu, atunci să nu se protesteze nici atunci când se vorbeşte „drăgălaş” despre Zelea-Codreanu: altfel spus, corectitudinea politică cere să nu existe nici o alunecare spre stânga în judecarea parti-pris-urilor. (Dar nici spre extrema dreaptă nu este admisibil, aminteşte dl. Ion Vianu[12]). Înţepăturile legate de limbă şi cuvinte ocupă în scrisoarea dlui Ion Vianu 4 rânduri, în timp ce în răspunsul dlui Andrei Pleşu – 16.

„Diviziunea muncii” în societatea civilă

 Mulţi au văzut în Protestul adresat directorului TVR o simplă presiune mai degrabă a evreilor sau eventual, cum a sugerat dl. Andrei Pleşu, a celor  care echivalează corectitudinea politică cu stânga. Chiar aceste păreri denotă o înţelegere şubredă asupra a ceea ce ar face dovada că democraţia reprezentativă este forte: civismul, adică „societatea civilă”.

 De 21 de ani, societatea civilă s-a împărţit în funcţie de „domenii”: nu ne interesează aici subvenţionarea lor, ci raportarea acestor domenii la principiile democratice. Adică, din punctul de vedere al susţinerii drepturilor omului, deci al opoziţiei faţă de discriminări şi încălcări, nu ar trebui să existe nici o „specializare” a grupurilor civice: doar activitatea militantă propriu-zisă cere, pentru eficienţă, o focalizare pe probleme.

Or, de 21 de ani, critica tendinţelor de reabilitare a legionarismului a fost asumată de antifascişti (sic) şi de evrei: domnii democraţi au tăcut mereu atunci când societatea românească era lovită de tendinţele de mai sus. De asemenea, de 21 de ani, grupurile care şi-au ridicat vocea împotriva totalitarismului stalinist nu au făcut acelaşi lucru împotriva celui de extremă-dreaptă. Ceea ce ne permite să conchidem şi că nivelul civic al societăţii este încă slab şi că el este modelat astfel prin confruntări şi presiuni.

O întrebare memorabilă

 În ultima sa scrisoare, dl. Ion Vianu[13] a observat că perspectiva democratică pretinde aplicarea aceleiaşi rigori critice faţă de orice derivă de la respectarea drepturilor omului. Dar „diviziunea muncii” de mai sus nu face decât să decredibilizeze luările de poziţie democratică. De aceea, întrebarea pe care dl. Ion Vianu a pus-o „oamenilor influenţi” ca grupul din care face parte şi dl. Andrei Pleşu – dacă într-adevăr doresc aceştia să aibă aceeaşi viziune ageră faţă de orice dovadă de încălcare a democraţiei – poate primi un răspuns. Dar nu din partea dlui Andrei Pleşu et co.: pentru aceştia, ambiguitatea şi eschiva sunt modurile de a face uitată inconsecvenţa lor democratică. Or, răspunsul opus modurilor de mai sus începe cu exprimarea îndoielii că reprezentanţii mainstream-ului democratic postdecembrist ar accepta imparţialitatea raţionalistă: căci ei sunt purtătorii de cuvânt ai dreptei pentru care propria extremă poate fi uitată.  

—————————————————————–  
[1] Răspuns la scrisoarea deschisă a lui Andrei Pleşu.