TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Ceea ce am văzut în serile trecute în Cluj (un amalgam de motivații de la cele privind viața decentă, prin Roșia Montana, până la răbufnirile patriotice) m-a convins încă odată că deficitul democratic cumulat în România după 1990 este forța care în aceste zile transformă strada într-un spațiu public al manifestării diverselor nemulțumiri (difuze) şi al exercitării democraţiei.
Dacă comparăm mesajele protestatarilor articulate în diferite oraşe, observăm anumite tipare comune (ceea ce desigur, se multiplică şi datorită mediilor de socializare on-line şi televiziunii). Prin ceea ce spun, oamenii peste tot exprimă durerile lor legate de elementarele lipsuri materiale, emoţia nedreptăţii resimţită în faţa inegalităţilor economice tot mai drastice şi vizibile, dar şi umilirea demnităţii umane prin modurile de guvernanţă arogante.
Pe lângă această paradigmă generală, în Cluj spaţiul protestatar este marcat (şi) de câteva mesaje specifice, generate de reacţiile populaţiei la peripeţiile puterii locale („vrem primar la primărie, nu primar la puşcărie”), sau la provocările privatizării prin cianură a patrimoniului natural şi cultural al Roşiei Montane, dar şi de tradiţionala tensiune multiculturală dintre românii şi ungurii din Transilvania (vezi înscripţia „muie UDMR” pe statuia lui Matei Corvin).
General vorbind, şi începând cu accentuarea valenţelor pozitive ale spiritului protestatar clujean, înainte de toate observ: oferind spaţiu pentru articularea diversităţii de nemulţumiri, strada se transformă (şi aici) într-un loc în care imaginaţia socială inedită poate să înceapă să prindă contur, sau unde creativitatea şi inovaţia (în materie de imagini, sloganuri, gesturi etc) produc mesaje cu relevanţă publică ce rezonează cu un apetit de solidaritate nesatisfăcut. Revenirea, zi de zi, pe stradă este o încercare (un plan, poate inconştient?) de a recupera spaţiul public , sau o dorinţă de a participa la viaţa publică, sau de a transforma trecerea pe stradă marcată de rutina cotidiană încordată într-o mobilitate şi flexibilitate spaţială şi publică, care contează dincolo de micro-proiectele individuale de a face cumpărături, de a ajunge de undeva altundeva, de a rezolva, indidual, o chestiune sau alta în oraş.
Dimineaţa şi la prânz, urba = business as usual. După masa şi seara oamenii (poate nu aceeaşi, dar în acelaşi spaţiu) încearcă să-şi articuleze părerile, caută forme prin care să manifeste ceea ce îi doare cel mai mult, se uită cu interes la ce anume scrie pe pancarta celui de lângă ei, sau, altfel spus, încearcă să comunice. Cu cine? Cu presa? Cu jandarmii? Între ei? Cu politicienii? Poate nu direcţionarea vorbirii contează în primul rând, ci modul în care ei vor să vorbească: să comunice direct, fără intermediari, fără reprezentanţi, să aibă curajul să spună într-o relaţie face-to-face în gura mare: nu ei, cei care trăiesc în sărăcie sunt de vină pentru că trăiesc în sărăcie, şi cu siguranţă nu ei sunt cei care s-au îmbogăţit, nedrept, pe seama altora. Ceea ce doresc oamenii să comunice depăşeşte cu mult nivelul de comunicare al politicienilor: „Să trăiţi bine” al lui Băsescu, sau „Dialogul social nu are limită” a la Boc, sau alegerile anticipate dorite de Antonescu sau de Ponta.
O veste bună: între timp, populaţia României (o parte a ei) s-a maturizat. Vestea proastă: conducătorii ei continuă să o infantilizeze (să-i reproşeze că stă sub influenţa nu-ştiu-cui, sau că nu înţelege ce i se întâmplă şi reacţionează inconştient), sau, şi mai rău, să o blameze că ar fi o „mahala” (care, culmea, ce face?, nu mai are încredere în ideea că spaţiul democraţiei ar fi cel al Parlamentului ocupat de personaje ce ne cheamă din patru în patru ani la urne). Aceşti conducători mai continuă să încerce să limiteze democraţia prin apelul la “ordinea şi liniştea publică”, adică să o ţină într-o stare infantilă, disciplinată şi preocupată, în cel mai bun caz, de ratele bancare, sau, în cazul mai prost, de neputinţa asigurării condiţiilor elementare ale unei vieţi umane demne.
Aseară, cu siguranţă şi sub influenţa unora (cine sunt ei?), oamenii adunaţi în centrul “tradiţional” al Clujului (piaţa dominată de statuia lui Matei Corvin), pregătindu-se să participle la marşul deja consacrat către “celălalt centru” al oraşului (cel marcat de primarul Funar prin statuia lui Avram Iancu) şi mai departe, pe la prefectură şi primărie, au început să-şi negocieze revendicările/ sloganurile. Au apărut persoane care încercau în mod explicit, stând în mijlocul mulţimii adunate şi utilizând porta-voce, să orchestreze ce anume să strige protestatarii, dar “masele” au strigat la un moment dat: “lăsaţi ca fiecare să spună ce îl doare”. A apărut şi negocierea: de la “noi de aici nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu re-câştigăm demnitatea noastră” prin “ne-am câştigat demnitatea venind aici pe stradă”, până la “să spunem … până nu re-câştigăm libertatea noastră”.
Tot general vorbind, de ce am ajuns aici? De-a lungul deceniilor de după 1990, instituțiile publice nu s-au dovedit a fi în măsură să consulte în mod susținut și regulat cetățenii în deciziile luate, din contra, prin liderii lor, au acționat ca foruri atotputernice și atotștiutoare, incubatoare ale formării dictatorilor la nivel central, local, instituțional și al corupției care favorizează ocupanții pozițiilor de conducere mai în toate tipurile de organizații. Şi, pe deasupra, aceste decizii s-au dovedit a contribui la sărăcirea populaţiei, şi la privilegizarea celor care au câştigat „competiţia capitalistă”. Societatea a dispărut, parcă, din ecuația dezbaterilor și negocierilor dominate de întrețesutele interese economice și politice. Apartenenţa la Uniunea Europeană a României nu a adus, nici ea, o schimbare pozitivă în acest sens. Agenda socială europeană în cazul României a rămas o recomandare naivă venită dinspre UE către un stat membru suveran în materie de problematică socială. Nefiind obligate, forurile guvernamentale nu au rezonat în ţara asta în mod constructiv la ea. Din contra – în ultima vreme – în mod stupid, România (exemplu negativ în context european în materie de sărăcie generalizată) a devenit model pentru o parte a Uniunii Europene exact în politicile prin care pune pe ultimul plan bunăstarea populaţiei, aducă prin măsurile sale de austeritate. Conducătorii ei nu se ruşinează să ne transmită că sunt felicitaţi pentru modul consecvent în care transpun în practică, de bună voie, şi „pe baza analizelor făcute”, „sfaturile” Fondului Monetar Internaţional. Dar nu-şi asumă vina sărăciei, asta o lasă pe seama „crizei mondiale”, care, nu-i aşa, nu poate fi rezolvată de un biet stat national, ce, între noi fie vorba, nu este în stare să folosească spre binele populaţiei sale nici fondurile europene destinate exact reducerii inegalităţilor regionale şi excluziunii sociale. Şi care, acum, culmea, este îngrijorată că exprimarea îngrijorării populaţiei va dăuna “stabilităţii economice“ şi “siguranţei naţionale“.
De-a lungul deceniilor post-decembriste, nouă, celor care nu deținem poziții de putere consacrate de regimurile actuale, nu ni s-au oferit mecanisme credibile și accesibile, și la rândul nostru noi nu am fost în stare să găsim canale prin care să ne exprimăm în mod susținut nemulțumirile/ ideile/ propunerile privind status quo-ul și schimbarea socială. Nu este de mirare că acum spațiul dialogului a devenit strada. Asta și datorită neputinței democrației românești (susținută atât de jos, cât și de sus, atât de majoritari, cât și de minoritari de toate felurile) de a asigura participarea tuturor la deciziile asupra bunurilor comune. Și nu este de mirare că în aceste zile strada este atât teritoriul răfuielii tuturor împotriva tuturor, cât și terenul unde se revendică dreptul de a da voce diverselor experiențe şi unde se trezeşte, sfios, sentimentul pierdut al solidarităţii.
Actuala putere, la început, a încercat să denigreze strada (apoi şi-a dat seama că această atitudine nu este eficientă pentru gestionarea situaţiei), iar opoziția cheamă la alegeri anticipate sub presiunea străzii. După această aproape o săptămână de proteste locale, am putea chiar să afirmăm: a fost nevoie de puterea străzii generată de exprimarea nemulţumirilor multiple ale oamenilor pentru ca guvernul să-şi aducă aminte de nevoia de dialog, şi partidele politice de la putere şi din opoziţie să se întâlnească. Dar aduc toate astea schimbare în starea materială a populaţiei şi în modul în care aceasta este consultată şi ca atare, respectată, de lideri?
Noi va trebui să încercăm să folosim strada în mod susținut pentru a formula/multiplica mesajele noastre, dincolo de showul desfășurat în relația cu mass media, cu forțele de ordine şi/ sau cu politicienii. Dacă nu reușim acest lucru, strada va redeveni un loc unde presa caută scandal, unde jandarmeria face ordine, și față de care politicienii își joacă cărțile. Dar ea are potențialul să fie spațiul unde putem participa la viața publică cu șansa ca puterea politică, economică, mediatică să ne acorde atenția cuvenită fără încercarea/reușita imediată de a ne structura/prelua/trimite acasă. Pe lângă stradă, mediile de socializare ale spațiului virtual funcționează ca laboratoare unde se experimentează practicile democratice blocate sau cel puțin nepromovate prin instituțiile și canalele de comunicare formale.
După sesizarea acestor aspecte pozitive încerc să-mi limitez temerile la două paragrafe de final, şi încep, din nou, cu o observaţie generală. De la regimul dictatorial și economia de lipsuri dinainte de 1990, trecuți prin scurta euforie a consumerismului susținut de credite bancare și iluzia meritocrației, am ajuns la regimul nedemocratic și de austeritate care și azi, după a şasea zi de proteste stradale, încearcă să explice sărăcia generalizată prin criza economică mondială, ne amețește cu retorica dialogului social nelimitat sau cu readucerea Dr. Arafat la Ministerul Sănătății, sau, pe de cealaltă parte, cu soluția miraculoasă a alegerilor anticipate. Presa, prin mesajele directe, cheamă populația la non-violență, dar, din păcate, prin imaginile și mesajele „breaking news” contribuie la asocierea străzii cu violența. Relatând diferite păreri, prin invitați abonați la o televiziune sau alta, vrând-nevrând, generează suspiciunea legată de legitimitatea protestelor stradale, plasând-o în opoziția dintre lupta anti-comunistă din 1989 și manifestările publice de acum. Eu cred că instrumentalizarea Pieții Universității (sau a altor pieţe urbane) ca spațiu sacru al anti-comunismului este unul dintre mijloacele prin care se urmărește cel puțin intimidarea întrebărilor și acțiunilor care ar atinge problemele regimului neoliberal.
Revenind la Cluj, apropo de aspectele pe care le văd critice în calitatea mea de activist/analist local accentuez două aspecte:
(1) Se pare că protestatarii se concentrează asupra puterii centrale: nu contestă puterea politică şi administrativă locală, se percep (în mod corect, de altfel, dintr-un alt punct de vedere) ca susţinători ai „Bucureştiului”. Ar fi un pas important în ale democraţiei (stradale, sau de alt tip) dacă, în schimb sau în completare, cetăţenii ar impune administraţiei locale (în măsura în care aceasta, precum ştim, nu procedează democratic) imperativul de a-i consulta pe plan local pe cei care sunt afectaţi de deciziile luate şi implementate de ei. Dar asta ar impune o altă conştiinţă civică, locală, regională, asumarea directă, de ambele părţi, a relaţiei face-to-face, şi a timpului şi energiilor necesitate de exercitarea democratică a puterii (atât de jos, cât şi de sus);
(2) Caracterul multicultural al Clujului şi exerciţiul puterii locale prin coaliţii în care UDMR-ul a luat parte după colapsul mult aşteptat al regimului funariot, la nivelul vieţii cotidiene nu s-a transpus într-o convieţuire bazată pe solidaritatea trans-etnică. În peisajul etnic clujean romii sunt marginalizaţi la marginea/groapa de gunoi a oraşului (atât în urma transformărilor economice, cât şi ca rezultat al dezvoltării capitaliste al urbei şi al politicilor administrative locale), iar relaţia între minoritatea maghiară şi majoritatea română (din timpul protestului) se întruchipează în sloganul „muie UDMR” aplicat statuii lui Matei Corvin, în timp ce cu siguranţă se coagulează într-un consens rasist aplicat împotriva „ţiganilor”.
Din aceste motive voi continua să particip zilnic la protestele stradale din Cluj sub egida Bufniţei care spune: „Eu văd groapa de gunoi! Tu?” (vezi semnificaţia bufniţei vigilente la www.gloc.ro)