Horacio Potel, profesor de filosofie din Argentina, despre lupta împotriva politicilor restrictive de copyright care criminalizează procesele de predare şi cercetare.
În lista statelor cu cele mai draconice legi cu privire la drepturile de autor, Argentina ocupă locul 6. Articolul de mai jos porneşte de la monografia „Argentina Copyleft! Reguli noi în era digitală? Perspective din Argentina”. Lucrarea cuprinde o serie de articole ce ilustrează felul în care politicile restrictive de copyright împiedică sau chiar blochează accesul la educaţie şi cultură. În același timp, monografia oferă și o analiză detaliată a unui șir de iniţiative argentiniene care luptă pentru accesul echitabil la cunoştinţe şi informaţie. Apariţia cărţii, publicată de Fundaţia Heinrich Böll, a fost sincronizată cu Târgul de Carte din Frankfurt, la care Argentina a fost țara-oaspete a acestui an.
Pentru dezbaterile cu privire la copyright din Argentina, anul 2009 e unul de cotitură, unul care împarte aceste dezbateri în un înainte și un după. Atunci a început implementarea Legii 11.723 cu privire la proprietatea intelectuală, al cărei caracter restrictiv a tensionat lucrurile. Până atunci, nici unul dintre indivizii care încălcau sistematic legea nu era de fapt pedepsit. Presa nu a mediatizat sau reflectat vreun caz de distribuție a fișierelor muzicale prin reţele P2P. Dar în 2009 s-a produs ceva ce ar fi părut oricărei persoane raţionale un lucru imposibil: Camera Naţională a Cărţii din Argentina a intentat un proces de judecată împotriva unui profesor universitar care administrează câteva portaluri de filosofie. Printre altele, site-urile găzduiau texte nepublicate sau greu accesibile ale lui Derrida, Heidegger şi Nietzsche. Cazul lui Horacio Potel a devenit popular, fiind reflectat și în presa din Europa, Asia şi Statele Unite. Cazul profesorului argentinian adus în faţa justiției pentru plasarea pe internet a unor texte filosofice, fără intenţia de a obţine profit, a dat de înţeles că, dacă fiecare încalcă legea, oricine poate fi pedepsit.
Beatriz Busaniche: Când ai început să încarci pe internet texte filosofice şi de ce?
Horacio Potel: Cu aproximativ zece ani în urmă, pe 22 decembrie 1999, Nietzsche s-a născut în limba spaniolă – în timpurile noastre caracterizate de schimbare ultra-rapidă, aceasta echivalează cu o întreagă generaţie. Pe atunci nu exista broadband, bloguri, nici Facebook sau Google, dar pentru prima dată aveam acces liber la informaţie! Și pe vremea aia nu se găsea sau era prea puţină informaţie despre filosofie pe internet. Şi cu atât mai puţin despre Nietzsche, de care eram fascinat pe atunci. Așa am decis să contribui la construirea acestei reţele filosofice şi să compilez o colecţie de texte de Nietzsche în spaniolă, pentru că aproape totul era în engleză. Pe Altavista (Google-ul acelor zile) existau doar 15 texte în spaniolă scrise de sau despre Nietzsche. În noaptea în care a apărut pe internet primul meu portal despre Nietzsche, “Nietzscheana”, numărul textelor lui accesibile online în limba spaniolă s-a dublat.
În naivitatea mea, am considerat că existenţa acestui mediu minunat de a pune la dispoziţie texte ar fi însemnat că peste un deceniu, majoritatea, dacă nu chiar toate scrierile filosofice vor fi accesibile online. Aceasta, la rândul său, oferea fiecărui om posibilitatea de a avea o bibliotecă completă acasă, fără să fie nevoie să călătorească sau să aştepte; mai mult, „cărţile” pot fi oferite simultan mai multor mii de oameni, şi vor fi uşor de găsit. În fine, m-am gândit la revistele filosofice, care apar cel mult o dată pe an, şi atunci în număr de 50 de exemplare, un număr ce abia ajunge pentru a suplini fondul bibliotecilor specializate. Toate acestea se vor schimba, m-am gândit. Tot ce s-a scris sau va fi scris se putea publica pe internet. Cât de fantastic!
Pentru a scrie o lucrare filosofică e absolut necesar să fi citit ce s-a scris anterior. Filosofia este un dialog cu tradiţia: nu se poate filosofa fără texte filosofice. Pe atunci situaţia, în acest sens, nu era prea bună şi, din păcate, nici acum nu e. Tehnologia de publicare a cărţilor a fost deja depăşită, dar încă suntem prinşi în limitele ei, dar și în limitele politicii proaste de copyright, care sunt încă în vigoare datorită acţiunilor de lobby ale editurilor, şi pe care justiția le aplică şi azi la fel ca în 1933, când a fost introdusă această politică. Legiuitorii de pe atunci nu şi-ar fi imaginat nici în cel mai întunecate coşmaruri felul în care această lege este aplicată astăzi – pentru criminalizarea oricărei iniţiative care contravine monopolului cultural.
Cărţile filosofice pe hârtie publicate de corporaţiile internaţionale costă foarte mult şi dispar repede de pe piaţă. Tirajul edițiilor este minimal, şi puţine dintre ele sunt puse în vânzare pentru public şi, când se face asta, stocul este epuizat în câteva săptămâni. Asta înseamnă că oamenii interesați trebuie să aştepte ani întregi sau chiar decenii pentru a ghici în ce moment editorul, care are drepturi exclusive de reproducere, va decide subit că ar putea fi profitabil să reediteze cărţile care sunt atât de esenţiale pentru profesia noastră; sau pur şi simplu același editor va lua o decizie contrară. Bibliotecile specializate nu stochează prea multe cărţi pentru că au mâinile legate de lege, rezultatul fiind insuficienţa artificială de obiecte cu valoare culturală, o insuficienţă paradoxală, pentru că tehnologiile informaționale fac sporirea înzecită a accesului la biblioteci similare un lucru atât de facil. Asta m-a inspirat pe mine să plasez pe internet trei biblioteci digitale. După site-ul dedicat lui Nietzsche, în 2000 a apărut online biblioteca spaniolă Heidegger, iar echivalentul acesteia pentru Derrida a apărut în 2001.
Cine a intentat acţiunea de judecată împotriva dvs? Vi s-a oferit şansa să soluţionați litigiul pe cale amiabilă?
Camera Naţională a Cărţii din Argentina (CAL), alături de Ambasada Franceză a pornit acţiunea de judecată pentru violarea aşa-numitei proprietăţi intelectuale. Aşa a început procesul care era cât pe ce să mă bage după gratii. N-am avut deloc opţiunea soluţionării amiabile a litigiului. CAL şi Ambasada Franceză au decis să nu se implice mai departe în proces, de aceea statul argentinian a rămas să îndeplinească funcția de reclamant. Respectiv, nu mai exista o parte a procesului cu care s-ar fi putut încheia un acord amiabil, pentru că de jure devenise o contravenţie. Cu toate că cererea de chemare în judecată a fost depusă în 2007, eu n-am auzit nici un cuvânt despre aceasta până în 2009, când poliţia a apărut la uşa mea în toiul nopţii ca să-mi verifice adresa. A fost o situaţie teribilă. Tot ce am aflat de la poliţie a fost: „Urmează să aflaţi despre ce este vorba”. Am putut afla abia în ziua următoare, la Curte, despre cauza acţiunii de judecată. Eu, profesor de filosofie, eram acuzat pentru diseminarea textelor filosofice pe gratis.
Cum s-a desfăşurat procesul până în momentul retragerii acuzaţiei?
Iniţial am fost acuzat, iar avocatul meu a depus recurs, care a fost respins şi prin pronunţarea acestei respingeri a început procesul propriu-zis. Potrivit hotărârii, trebuia să achit 40.000 de peso. Apoi recursul a fost respins şi, în timp ce ne aşteptam ca ei să anunţe începutul procesului, în care urma să fiu băgat la pușcărie pentru o perioadă de până la 3 ani, procurorul a decis pe neaşteptate să retragă acuzaţia.
Acum cazul este încheiat sau vă aşteptaţi la un recurs?
Nu, pentru că statul argentinian e unicul reclamant, nu există posibilitatea unui recurs.
Cine te-a susţinut?
Cel mai mult m-au sprijinit utilizatorii de internet, cărora le sunt extrem de recunoscător. Această acţiune de judecată intentată de Ambasada Franceză şi Camera Naţională a Cărţii din Argentina n-a făcut decât să-mi demonstreze cât de multă dreptate am avut în privinţa necesităţii urgente de a crea aceste biblioteci digitale şi cât de mulţi oameni au fost ajutaţi să-şi scrie tezele și disertațiile datorită faptului că au avut acces la textele de care aveau nevoie. Sprijinul pe care l-am primit din toate părţile lumii a fost absolut incredibil. Am atras atenţia asupra acestei acţiuni pe Facebook şi campania s-a răspândit ca un bulgăre de zăpadă până a ajuns să includă bloguri din întreaga lume şi mass-media. Aş mai vrea să adresez mulţumiri Fundacion Via Libre şi lui Beatriz Busaniche, la fel şi facultăţii de filosofie a Universităţii din Buenos Aires, care a publicat o rezoluţie (pdf) prin care condamnă acţiunea de judecată împotriva mea, şi Partidului Piraţilor, care a lansat o campanie uriaşă pentru a atrage atenţia asupra cazului. Printre jurnalişti, aş vrea să-l menţionez pe Facundo Garcia de la Pagina/12 şi pe cei de la FM la Tribu [post radio online – ed.] care ne-au susţinut mereu. Şi, fireşte, avocatului meu fantastic, Leonardo Hernandez.
Consider că asta a fost un training bun pentru organizarea utilizatorilor de internet. Trebuie să ne apărăm drepturile în faţa valului de obscurantism pe care corporaţiile şi ambasadele străine încearcă să ni-l impună în numele Domnului Ban. Sper că această mişcare va creşte şi se va maturiza, pentru că ceea ce s-a întâmplat cu mine nu este un caz singular, ci parte a unei re-privatizări globale a tuturor lucrurilor care au devenit accesibile publicului larg pe internet. Trebuie să fim conştienţi de dimensiunile internaţionale pe care le dezvoltă acest fenomen, pentru că ei îşi întăresc zi de zi poziţia prin legi tot mai represive şi restricţionează astfel dreptul la informaţie. Legi care, printre altele, criminalizează procesul de predare şi cercetare.
Eu sunt profesor de etică şi metodologia cercetării la Universitatea Naţională din Lanus. Şi mă întreb ce voi face dacă textele pe care doresc să le fac cunoscute studenţilor mei nu se vor găsi în librării sau biblioteci? Să croiesc programele de predare şi cercetare aşa încât să corespundă intereselor corporaţiilor de tipărire a cărţilor? Sau să mă implic şi să-i atrag pe studenţii mei în acţiuni criminale? Atunci când o carte nu-i în librării şi nici nu se ştie când va fi sau dacă va mai fi vreodată reeditată, ori dacă nu este de găsit în biblioteci, ce trebuie să facem? E timpul să ne întrebăm ce este mai important: profitul câtorva corporaţii transnaţionale care refuză să se acomodeze cerințelor timpului și se opun modelelor noi de business, sau necesitatea disperată a Argentinei şi a întregii Americi de Sud să atingă un nivel bun în sfera educaţiei şi culturii? Mai ales că mijloacele tehnice pentru distribuirea gratuită a cunoştinţelor se găsesc aici, la îndemâna tuturor.
Vedeți cazul dvs ca fiind parte a unei dezbateri tot mai ample cu privire la diseminarea şi accesul la cultură?
Internetul ne oferă calea de a ne elibera din ghearele intermediarilor culturali şi ale delegaţilor auto-proclamaţi ai acestora, dar și să alegem noi înşine moştenirea culturală. Asta este enervant pentru vechea industrie culturală, ca şi faptul că diseminarea informaţiei devine incredibil de eficientă şi de puţin costisitoare acum, mai mult ca niciodată, iar asta face posibilă realizarea visului culturii pentru toţi.
Nu se face nimic pentru ameliorarea bibliotecilor secolului XX. Nu au cărți suficiente, stocurile lor sunt depăşite, şi în acelaşi timp, bibliotecile viitorului sunt înăbuşite din faşă prin atragerea în judecată a bibliotecarilor. Şi insulta supremă este că în ajutor le vin legi cu nume pompoase precum „legea pentru promovarea cărţii şi culturii lecturii” care, prin protejarea monopolului asupra dreptului de reproducere, în ultimă instanţă semnează condamnarea la moarte a scrierilor şi culturii lecturii. Nu trebuie să se uite că acţiunea de judecată intentată împotriva mea avea ca scop închiderea a trei biblioteci publice. Aceasta a fost intenţia Camerei Naţionale a Cărţii din Argentina şi ataşatului cultural al Ambasadei Franceze. Din fericire au eşuat.
Pe cât de mult ar trebui să evităm capcana de a crede că ceea ce se înţelege tradiţional prin „cărţi” ar aparține reprezentaţilor industriei editoriale, tot pe atât trebuie să ne ferim de falsa concepţie potrivit căreia drepturile de autor (copyright) protejează drepturile deţinătorului acelor drepturi. Ba din contra. Copyright-ul favorizează controlul patrimoniului nostru cultural de către un grup tot mai mic de proprietari. Copyright-ul este mijlocul prin care corporaţiile de tipărire a cărţilor îşi însuşesc lucrările scriitorilor pentru scopuri pur comerciale, iar autorii înşişi sunt deposedaţi de dreptul de a reproduce chiar propriile lucrări. Copyright-ul conferă un monopol asupra utilizării conţinului şi, ca şi orice alt monopol, blochează competiţia care ar putea, cel puţin, să reducă preţurile exorbitante ale cărţilor. Problemele apar cu atât mai pertinente în ţări ca a noastră, unde majoritatea cărţilor de filosofie sunt tipărite de companii străine care ne obligă să plătim exagerat de mult pentru produsele lor.
Cultura, cunoştinţele şi tradiţiile nu au “autori”. E şocant că aceiași domni care au îngropat ideea de individ suveran şi liber, pentru a o înlocui cu consumerismul subiectului subordonat, apelează acum la metafizica subiectivităţii cu aceeaşi intenţie de maximizare a profitului. Şi e uluitor că aleg să o facă într-un caz care-i implică pe Heidegger şi Derrida, ambii militanţi împotriva ideii că subiectivitatea creativă ar fi originea “creaţiei” sau “cărţii”. Ambii au deconstruit ideea că ar exista atomi privilegiaţi care ar fi sărutaţi de muză şi ar emana lumină în rândul maselor pasive. Nu există atomi, iar creaţia “autorului” se dezvoltă, ca şi orice altceva, din metamorfoza lucrurilor care au fost înaintea ei.
Heidegger şi Derrida au arătat că, înaintea sau pe durata procesului formării subiectului care îşi spune “eu”, exista deja o lume întreagă, că ne formăm înainte de a exista, prin moştenire şi tradiţie, prin preluarea şi continuarea mesajelor. Mai mult, potrivit lui Derrida totul începe cu o chemare – cu “vino”. În sistemul lui, acest “vino” este un impuls pentru trimitere, e acel prim e-mail care te invită să comunici cu un altul, care e prezent întotdeauna. A pune capăt acestei corespondenţe e sinonim cu moartea, şi exact asta caută să impună ca lege pe internet militanţii copyright-ului fundamentalist, pentru a-l domestici şi a-l folosi ca unealtă pentru a-şi vinde propriile bagatele. Dar, cum a spus Derrida: „Eu moştenesc ceva ce trebuie să transmit mai departe: poate suna şocant, dar nu există drept de proprietate asupra moştenirii”. Şi această moştenire care nu aparţine nimănui şi care ne influenţeaza pe toţi, această moştenire comună pe care se construieşte tot ce e nou, este acum ţinta atacurilor asupra culturii libere.
Beatriz Busaniche este lector de studiu al comunicării la Universitatea din Buenos Aires. În cadrul Via Libre Organisation, ea organizează dezbateri despre softurile freeware, despre accesul la informaţie si alte probleme referitoare la impactul social al noilor tehnologii.
Horacio Potel este filosof şi lector la universitatea Lanus University din Argentina. A devenit cunoscut în întreaga lume în 2009, când a fost adus în faţa tribunalului pentru faptul că a investit 10 ani din viaţă în portaluri cu traduceri în spaniolă ale lucrărilor lui Derrida, Heidegger şi Nieztsche.
Interviul a fost tradus din spaniolă de Silke Helffich şi publicat de către fundaţia Heinrich Böll sub licenţa Creative Commons BY-NC-SA pe data de 1 Octombrie 2010, în monografia „Argentina Copyleft! Reguli noi în era digitală? Perspective din Argentina”.
Traducere Ana-Maria Spânu.