Într-un exerciţiu modest de analiză, cu o documentare improprie, dar cu o retorică aparent abilă şi fermecătoare, Alex. Cistelecan se străduieşte să arate că mecanismul bugetului participativ, gândit şi pus în practică în Brazilia de Partidul Muncitorilor în anii 1980, este un nou proiect neoliberal, deşi camuflat. Ce face Alex. Cistelecan, cu anii săi de pregătire academică? În loc să se documenteze din varii surse universitare şi de popularizare pentru a arăta presupusele contradicţii structurale ale bugetului participativ (BP), el alege doar trei articole diferite pe această temă apărute pe site-ul CriticAtac pentru a demonstra nu eventualele viziuni diferite între autori sau între tipurile de buget paricipativ implementate în ultimii douăzeci de ani, ci cu scopul de a puncta incongruenţele inerente acestui tip de buget.
Lipsa onestităţii demersului retoric se poate întrevedea din următorul exemplu: este ca şi cum aş culege o serie de mărturii diverse din partea lui Cistelecan, Ernu, Iulia Popovici, Alexandru Mamina etc. despre forumul social organizat de CriticAtac anul trecut şi aş arăta „contradicţiile structurale” ale ideii de forum social şi nu doar unele păreri şi viziuni diferite asupra forumului. La fel se întâmplă şi în cazul de faţă când Cistelecan compară bugetul participativ de la Porto Alegre care se realiza anii trecuţi cu zeci de mii de participanţi şi pe fonduri de zeci de miioane de dolari, în condiţiile unei guvernări de stânga care îşi propunea realmente să-şi disperseze puterea, şi alte experimente mici, de cartier, din spaţiul nord-american pe sume ce abia trec de un milion de dolari, la care au un rol important ONG-urile. Cele două contexte diferite dispar la Cistelecan şi apare doar o distanţă între o promisiune utopică (veche acuză şi diversiune în cadru stângii de a expedia ce nu e „pe linie” ideologică) şi un aşa-zis pas mărunt, reformist, dar pe calea, de facto, „distopică” a dereglementării statului.
Ceea ce te marchează la finalul parcurgeri articolului e că discreditarea BP are pe fundal o nostalgie, abia mascată, „a partidului leninist de avangardă” văzut „ca purtător privilegiat al intereselor sociale reale și decriptor autorizat al falsei conștiințe”, deşi, concede autorul, „se prea poate” ca acest proiect de preluare a puterii să se fi discreditat istoric. Totuşi, nu este prea clar dacă proiectul s-ar fi auto-dicreditat din cauza experienţei reale şi brutale a socialismului sovietic sau din cauza compromiterii sale de către intelectualitatea liberală şi conservatoare, a cărei discursivitate hegemonică a emasculat stânga cu privire la reafirmarea căii unui astfel de potenţial revoluţionar.
Pentru a relua în termeni mai simpli ca să înţeleagă şi Cistelecan, să precizăm ce este bugetul participativ, pe care îl descriu în eseul de pe CriticAtac şi care este, de fapt, un fragment din volumul Protestatarul. O istorie participativă în curs de apariţie la Editura TracusArte. Pe scurt, BP este o metodă prin care cetăţenii pot să delibereze în diverse spaţii publice asupra unei părţi din bugetul de investiţii al oraşului. Nu sunt doar consultaţi, aşa cum promite democraţia reprezentativă, ci cetăţenii decid în mod direct proiectele prioritare de bugetare. Inspiraţia mea principală este cea originară, sud-americană, de aceea la facilitarea deliberării cetăţeneşti participă în principal administraţia şi în mod secundar mediul asociativ local (nu doar ONG-uri, ci şi asociaţii de locatari, grupuri informale, experţi pe felii de buget etc.).
Cistelecan observă îndreptăţit că „în vreme ce autoritățile statale sunt alese sau numite conform unor proceduri cel puțin teoretic legitime, ong-urile și grupurile de oameni de bine nu au absolut nici o legitimitate”, dar eroarea sa constă în faptul că el crede că ONG-urile se substituie efectiv autorităţilor în cadrul BP, pe când ele doar uşurează participarea. În scopul unei discreditări facile, Cistelecan preferă să citeze mai mult din articolul Anei Maria Suciu, unde accentul este pus mai mult pe rolul ONG-urilor, în contextul unor micro experimente de BP din SUA, după care eseistul îşi imaginează cum ar funcţiona un BP extins, pe model nord-american, în care societatea civilă extranalizează ilegitim funcţiile statului.
Să schiţez cum înţeleg o ideală disoluţie treptată a statului. Prin controlul public asupra celui mai important aspect al politicii actuale, adică administrarea resurselor financiare, se face un pas în dizolvarea statului, în sensul dorinţei de a avea mai multă societate şi mai puţin stat. Nu se pune problema externalizării funcţiunilor statului în direcţie neoliberală, aşa cum clamează în paranoia sa discursivă Cistelecan, din simplul motiv că nu sunt privatizate bunuri publice, ci doar sunt puse în dezbatere modalităţi eficiente pentru a redistribui resurse într-un context românesc, ca să ne referim doar le el, în care o minoritate privilegiată de poiticieni, oameni de afaceri şi funcţionari decid în ce direcţii sunt distribuiţi banii cetăţenilor proveniţi din taxe şi impozite. Pe linia acestei argumentaţii, este dificil de înţeles cum, potrivit lui Cistelecan, BP ar conţine o contradicţie stucturală între menţinerea funcţiei coercitive a statului de a strânge taxe şi dispare „dimensiunea de autoritate publică legitimă și competentă”, mai ales că, în linii mari, dezbaterile sunt organizate de statul local: „Greu de crezut că această viziune despre minimalizarea statului e în linie cu idealul marxist sau anarhist de dispariție a statului. Mai degrabă merge în direcția opusă: din stat, rămâne doar puterea de coerciție; dispare, în schimb, dimensiunea de autoritate publică legitimă și competentă. E exact ca și cum din stat am lăsa doar contingentele de polițiști și recuperatori, în timp ce tot restul sectorului de bugetari (medici, profesori, funcționari – care presupun o competență a statului în gestiunea de ansamblu a societății) ar trebui să iasă din subordinea sa. Dacă asta e o alternativă la neoliberalism, eu nu mai înțeleg ce-i neoliberalismul”. Am putea indica, dimpotrivă, că înţelegerea modalităţilor de funcţionare a bugetului printr-o participare şi deliberare lărgite pot contribui la o înţelegere a necesităţii în unele situaţii de a creşte taxele şi impozitele pentru a avea mai multe resurse pentru a investi în varii proiecte comunitare.
În continuare, Cistelecan comentează sarcastic şi în contraste caricaturale că în utopia-distopică a BP „la colectarea fondurilor, toți membrii comunității se pare că sunt iremediabili zgârciți, egoiști și limitați; la cheltuirea lor, în schimb, suntem asigurați că ei se vor dovedi a fi cei mai solidari, sociali și conștienți dintre animalele politice. Să mai zici că banul nu-l schimbă pe om! Îl chiar sfințește”. Cu toate acestea, aşa cum este creionat BP în spaţiile în care s-a implementat deciziile se iau uneori prin consens, dar mai ales prin vot, ceea ce presupune grupuri diferite de interese, de aceea sunt neclare presupoziţiile autorului cu privire la o solidaritate idilică generală. Dimpotrivă, armonizarea presupusă de BP constă în însăşi exisenţa cadrului, a unor spaţii publice în care conflictul şi cooperarea se pot manifesta mai deschis.
Cistelecan se întreabă sceptic „cine ne garantează că deciziile ei de bugetare nu vor merge înspre cele mai proaste sau periculoase soluții cu putință? De ce am crede că, odată văzută cu banii în buzunar, comunitatea nu va alege să-i cheltuiască pe noi biserici, stadioane, țarcuri pentru romi sau echipe de vigilenți care să curețe zona de imigranți, homosexuali, drogați sau prostituate?”. Cum nu fac parte din elita avangardist-revoluţionară care reuşeşte să despartă apele între falsa şi adevărata conştiinţă cetăţenească, mărturisesc că nu am cum să îi garantez acest lucru, deşi în mecanismul BP de la Porto Alegre există ca supape de siguranţă în etapele următoare votării unor proiecte discuţii detaliate între delegaţi ai cetăţenilor, funcţionari şi reprezentanţi ai admministraţiei şi mai există, în ultimă instanţă, un drept de veto al primarului. Pentru a infirma temerile lu Cistelecan, din ce am citit, la Porto Alegre au fost votate finanţări pentru mai multe străzi asfaltate, canalizări, şcoli şi spitale în ciuda faptului că trăim, după cum ne lămureşte Cistelecan, în „realitatea covârșitoare a falsei conștiințe și alienarea socială aproape generală”, într-o lume ale cărei singure preocupări e să se calce în picioare doar la mall, la mănăstiri şi pe stadioane sau să îşi cumpere drujbe la reducere.
Cistelecan recunoaşte ingenuu că nu înţelege opoziţia primarilor faţă de proiect. Petrecând atât de mult timp prin biblioteci şi şcoli studiind filozofie politică – sperând totuşi că nu e acea şcoală „cumplit meşteşug de tâmpenie” descrisă de Creangă – , este firesc ca autorul să nu fi avut timp efectiv ca să se întâlnească cu oameni politici şi să afle cum gândesc sau de ce ar putea fi relativ opaci la propunerea de a institui BP. În opinia sa, primarii ar avea de câştigat pe de o parte popularitate electorală prin deschiderea de care dau dovadă şi, pe de altă pare s-ar bucura de despovărarea de unele responsabilităţi, astfel încât „oricând vor putea spune că ce nu s-a realizat, a fost din cauză că bugetul a fost dat pe mâna comunității”.
Prietenul pamfletar uită că practicile clientelare ale distribuirii bugeului fac acest proces cât mai tehnic şi închistat. Politicienii, susţinuţi în alegerea lor de ample grupuri de afaceri, nu au deloc interesul de a indica modalităţile în care sunt distribuite diverse resurse în beneficiul mediului de business, modul în care sunt privatizate altele. Cistelecan lecturează cu ochelari ideologici şi în loc să vadă în BP o posibilitate de participare democratică mai largă care să diminueze modalităţile de acaparare a capitalului de către stat, el confundă presupusa utopie a susţinătorilor BP cu propria miopie ideologică, citind cruciş, când nu sărea efectiv rândurile, despre tema bugetului participativ de pe CA: „Cărui primar (cu excepția celor extrem de corupți) nu i-ar plăcea să administreze o astfel de localitate neoliberală idilică, în care el nu trebuie să asigure decât paza și protecția proprietății private, iar problemele publice sunt toate în grija corporațiilor și ong-urilor. Pardon, a comunității”.
În eseul despre BP, am specificat că nu este un mecanism factotum de democratizare a vieţii publice autohtone, deşi este un proiect major de reformă socială (chiar „utopic” ca amploare) în condiţiile în care actualmente cetăţenii devin activi politic doar odată la câţiva ani. Bineînţeles, dacă pornim de la premisa cistelecaniană că trăim în Matrix, într-o alienare socială cvasi-generală, judecată de valoare bazată pe o teorie a valorii care nici măcar nu e explicată în text, nicio măsură de reformă nu e relevantă în afara unei revoluţii totale venite din partea unei minorităţi purtătoare de conştiinţă adevărată care ar avea capacitatea nu doar de a sesiza contradicţiile sistemice, ci prin asta şi de a răsturna capitalismul. Dar cum până să desfiinţăm statul, armata, poliţia, capitalismul şi imperialismul etc. mai e, drag tovarăş Cistelecan & Co., hai să vedem ce putem face aici şi acum.
Voi încheia în registru minor, cu două exemple: până la desfiinţarea armatei am putea cere retragerea trupelor din Afganistan, aşa cum am făcut-o într-un demers ignorat total de stânga românească, a cărei competiţie, cel puţin pentru o parte a ei, este pentru cel mai „radical” şi mai „anti-capitalist” text de autor. Şi până să „desfiinţăm” presupusul neoliberalism al BP, am putea să încercăm să articulăm canale de presiune pentru a lărgi participarea publicului la luarea deciziilor. O bucurie neaşteptată anul acesta a survenit participării pentru câteva ore la discuţiile legate de bugetul oraşului. Dincolo de propunerile în registru normativ de adoptare a BP, am sugerat primăriei să ia legătură cu universitatea de ştiinţe agricole pentru a prelua o parte din baza de cercetare şi să investească în zonă ca spaţiu public. Au fost de acord, au transformat acel loc închis vizitatorilor într-un spaţiu public, singurul parc din acel cartier, unde intră săptămânal sute, poate mii de oameni. Cred că astfel de gesturi reformiste, plicticoase uneori datorită negocierilor multiple, mărunte şi pălmaşe, sunt infinit mai valoroase decât toate radicalismele textuale ale stângii autohtone. Cred că la voi trebuie căutată adevărata contradicţie structurală: între năzuinţe şi putinţe.