La capătul partidei Cesena – A.C. Milan 2-0, patronul echipei lombarde și al întregii Italii Silvio Berlusconi a explicat seria de rezultate proaste a echipei sale prin aceea că „întâlnește numai arbitrii de stânga”. Cam la aceeași dată, analogonul său dâmbovițean, președintele Traian Băsescu, afirma în fața Parlamentului că măsurile politice și economice anti-criză pe care le-a luat guvernarea sa nu pot fi calificate ca fiind nici de stânga, nici de dreapta. Ceva unește aceste două afirmații, ceva mai mult decât simpla distanță uriașă care le desparte pe ambele de minimul bun simț. Opoziția politică primară, stânga-dreapta, pare să fi devenit aici un semnificant cu adevărat flotant, care poate fi aplicat oricărui context (de la sport până la erotism, artă și gastronomie), mai puțin deciziilor și măsurilor efectiv politice. Prestația unui arbitru poate fi de stânga, o poziție erotică sau un fel de mâncare pot fi de dreapta; ceea ce nu poate fi, în schimb, închistat în această opoziție prăfuită sunt tocmai deciziile politice pe care le iau puterile statale. Acestea din urmă transcend binomul stânga-dreapta, înscriindu-se în eterul expertizei științifice și imparțiale. Organele puterii, chiar și în situațiile de criză, sau mai ales în situațiile de criză, nu sunt decât releul pasiv prin care necesitatea impusă de contextul politico-economic global și local comunică cu analiza rece a experților financiari. Un arbitru are meciul și fluierul în mână, prin urmare simpatiile sale politice pot oricând influența rezultatul. Măsurile unui guvern nu sunt în schimb decât rezultanta imediată a celor doi factori deopotrivă de apolitici (contextul și analiza sa rece): unde ar putea încăpea aici idiosincrazii de stânga sau de dreapta?
E extrem de ușor să ironizăm cele două afirmații suverane de mai sus. Motiv pentru care sunt tentat să mă deplasez în sens opus și să le consider drept profund adevărate – în sens performativ sau reflexiv, nu are importanță –, drept veritabile expresii simptomale ale epocii noastre.
Pe de o parte, nu încape îndoială că A.C. Milan are de-a face numai cu arbitrii de stânga. Unul din fenomenele sociale cele mai de succes din ultimul timp în Italia sunt așa-numitele No Berlusconi Day. Adevărate serbări populare, aceste manifestații care adună de fiecare dată milioane de participanți sunt singurele momente în care poți vedea uniți într-un singur strigăt de mânie conservatori catolici ultragiați de prestațiile extraconjugale ale primului ministru, muncitori și șomeri loviți de măsurile sociale ale guvernului, patroni mici, mijlocii și mari stânjeniți de monopolul corporațiilor berlusconiene, liberali inimoși deranjați de practica și retorica xenofobă a guvernului, fasciști uimiți că organele de ordine – deci statul opresiv – nu-i lasă chiar întotdeauna să caftească în voie imigranți și homosexuali, feministe jignite de frecventele remarci misogine ale faimosului il Cavaliere și turiști – fericiți că pot gusta, adică poza, chiar de la fața locului energia și diversitatea spiritului italian în toată splendoarea sa. Toată gloria și jalea lanțului de echivalențe al lui Laclau e aici: singurul lucru care-i unește pe acești manifestanți e ceea ce-i desparte de Berlusconi. Antipatia lor față de acesta e toată măsura progresismului lor. În măsura în care îl urăsc de moarte, ei sunt de stânga, și în această măsură cam toată lumea în Italia și tot ce mai funcționează, de la mersul trenurilor până la orarul muzeelor, este de stânga – nu mai puțin arbitrul care refuză să valideze golurile din offside ale Milanului și să sancționeze cu penalti plonjoanele din careu ale lui Inzaghi. În toată această desfășurare, politicul e nicăieri și este pretutindeni. Nu încape îndoială că odată cu detronarea lui Berlusconi, toată această coaliție superbă a opoziției se va risipi într-o clipă, măcinată de certuri și paralizată în ineficiență la fel ca guvernarea lui Romano Prodi. Un nou Berlusconi va intra pe scenă, un nou semnificant flotant va coagula adorația, respectiv, ulterior, antipatia maselor, iar „poporul italian” își va găsi încă o dată expresia – la fel de adecvată și la fel de goală ca și acum – în noul său reprezentant. Nu contează că raporturile de producție și inegalitățile sociale pe care ele le generează vor rămâne neschimbate, atâta timp cât, măcar din când în când și de ochii lumii, A.C. Milan va mai pierde pe la Cesena.
Lucrurile nu stau foarte diferit nici la noi. Deși sezonul protestelor de stradă abia stă să înceapă – în acest sens, societatea românească pare a fi pradă unei profunde stări de denial, refuzând să creadă că ceea ce i se pregătește poate într-adevăr să i se întâmple –, opoziția tot mai vocală din presă și de la televiziune față de măsurile băsesciene are tot atâta consistență logică și ideologică internă cât au petrecerile No Berlusconi Day din peninsulă. Ascultând analizele extrem de virulente ale comentatorilor politici ai opoziției, e greu de înțeles dacă reproșul lor vizează natura deciziilor pe care le ia executivul și președinția sau modul stângace în care sunt aplicate aceste decizii, incoerența lor internă sau faptul că ele se împiedică de corupția instanțelor politico-administrative, ideologia care stă în spatele lor sau faptul că la baza lor nu stă nici o ideologie ci doar interesul privat al celor de la putere, substratul politic al tuturor acestor măsuri sau, dimpotrivă, pur și simplu modul personal și inconfundabil în care președintele Băsescu pronunță și anunță toate aceste măsuri politice. Ce vizează, dacă nu, fără doar și poate, toate – și niciunul în special – aceste aspecte la un loc, unite într-un singur hăhăit sau lamentație abstractă, din care singura dimensiune și coerență absentă este cea a politicului. Din această perspectivă, într-adevăr, măsurile de austeritate promovate de organele puterii sunt, așa cum afirma Traian Băsescu, curat apolitice, iar conflictul care opune opoziția și președinția nu este decât conflictul pur, gol și spectacular al unui meci de fotbal.
Acum câțiva ani asistam din tribune la derbyul fotbalistic U Cluj-Foresta Fălticeni. După câteva zeci de minute de chin, plictisul și dezolarea generală au început să se concretizeze în strigătele tot mai insistente ale spectatorilor: FOOOTBAAAL!
Relevanța istorico-epocală a acestei scene ni se dezvăluie abia astăzi. Atâta timp cât relațiile de producție și economicul în general sunt sustrase, în numele pretinsei lor naturalități, dezbaterii publice și controlului politic; atâta timp cât miliarde de hârtii fără valoare, tipărite peste noapte dincolo de ocean în numele privilegiului de care se bucură în mod exclusiv SUA, sunt valorizate și multiplicate, prin împrumuturi pe dobânzi grele, de partea ceastalaltă a diviziunii planetare a muncii și binecuvântate cu veșnica recunoștință a autorităților locale; atâta timp cât criza economică este interpretată nu ca un moment de dezvăluire a mecanismelor capitaliste, ci ca o scurtă și accidentală pauză de la normalitate; atâta timp cât toată această dispunere ideologică și acest statu quo pe care îl legitimează vor rămâne nechestionate, vom fi condamnați să nu întâlnim politicul decât pe terenurile de fotbal, iar în Parlament, suveranul suprem să-și poată avansa strategia politică și deciziile concrete ca acțiuni terapeutice firești și necesare, pe care le-ar fi luat orice arbitru imparțial. Vrem și noi un arbitru de stânga.
