Discuţiile despre privatizările aberante, despre corupţia politicienilor au în compoziţie o toxină antipolitică, generatoarea unei frumoase amnezii: capitalul privat nu apare nicăieri în poveste. Apar nervi, revolte, ţipete, urlete. Toate privesc un sistem abstract în care capitalul privat e personajul cel bun care ţine angajaţii mereu în şah, cu drepturile şi ciocurile date la minimum, şi care mai şi plătesc taxe pentru „ajutor social”. Sînt acei nervi middle-class care dau peste cap revoltele în Rusia, Bulgaria sau România (bine rezumat aici de Ilya Budraitskis).
Pentru starea României de azi şi a cetăţenilor ei sînt de vină statul şi corupţii politici şi, ceva mai nou în mult mai slabă măsură, colonizatorii, o UE abstractă, capitaliştii străini care îi înghit pe cinstiţii antreprenori români. Ca şi cum capitalul românesc ar fi dat dovadă de extrem umanism… Şi uite aşa asistăm la nişte răsturnări spectaculoase de logică. Cîteva exemple.
Mugur Isărescu ne spune că băncile ne ajută pe noi să menţinem echilibrul macro. Fără să vrea ne spune că noi ajutăm băncile să reziste plătindu-le, în loc de bail-out vestic, un soi de taxă cămătărească, recunoscută ca fiind abuzivă. Pînă şi Isărescu le numeşte astfel „comisioane abuzive”. Statul român şi instituţii precum BNR sau FMI au o strategie imposibilă: cu o mînă susţin statul de drept, cu cealaltă susţin contractele cu care statul de drept îşi abuzează cetăţenii.
Şi apărarea dezlănţuită pentru deponenţi în numele cărora Isărescu spune că a girat totul (de la clauze abuzive pînă la aranjarea codului civil în funcţie de ce doresc bancherii) este una dintre cele mai stranii abordări. Stranii pentru că iarăşi aduce a autodenunţ. Tolerăm abuzurile ca să poată deponenţii să-şi ia banii cu dobîndă bună. Isărescu spune practic că singura lui grijă a fost pentru tezaurizare în timp ce capitalul din producţie urla după credit pentru menţinerea zonelor industriale. Iar acea tezaurizare n-a fost posibilă fără abuz. Păi atunci de-a ce ne jucăm mai exact?
Un alt exemplu poate fi rezumat cu o factură de electricitate. Cam 20% din ea o reprezintă ajutoare pentru capitalişti verzi. Peste care se aplică TVA, la grămadă. TVA la subvenţie pentru investitori, cum ar veni. Avem aici de toate. Statul român şi o promisiune “europeană” de neînţeles: să susţinem industria verde – cei mai săraci sînt cei mai generoşi sponsori direcţi ai afaceriştilor. De fapt o formă de a produce profit sigur pentru investitori care nu mai vor să-şi investească banii decît dacă au cîştigul garantat de stat. Şi uite aşa, statul român şi-a stors cetăţenii de sume importante. Maniera e una dură. Nici măcar nu au încercat să taxeze companii de distribuţie şi să subvenţioneze astfel energiile verzi. Au atacat direct consumatorul. Iar colectarea a funcţionat sută la sută. De ce nu ar aduna aşa bani de educaţie şi învăţămînt?
Ce se întîmplă în acea factură? E doar lobby? E corupţia politicienilor? Nu. E capital privat la lucru în toată splendoarea. Vreţi investiţii pe timp de criză? Plătiţi-ne profitul. Pentru comparaţie, companiile de distribuţie de energie electrică au fost lăsate alţi ani de zile să abuzeze consumatorii pentru aşa zise investiţii (în momentul privatizării). Banii i-au luat direct de la utilizatori. Acum statul se judecă pentru recuperarea banilor în timp ce pregăteşte noi privatizări în domeniul energiei.
În aceste condiţii se plîng de taxe aşa-zişii oameni de dreapta şi o dată cu ei sute de mii de amărăşteni care se închipuie civilizaţi, democraţi şi capitalişti. Acest text se vrea un al miilea avertisment pentru clasa de mijloc îndobitocită de sloganuri anti-taxe şi anti-stat. Păi, dragilor, voi aţi plătit şi plătiţi taxe pentru capital, nu pentru stat. Statul doar a facilitat taxarea voastră. Simplul fapt că banii nu sînt publici pare să vă calmeze instantaneu. De ce nu spuneţi direct: nu mai vrem taxe pentru că vrem să ne plătim ratele şi facturile cu tot cu bonusurile cămătăreşti, ca să susţinem echilibrul “macro”. Nu vrem şcoli, vrem dobînzi.
Pe timp de criză obsesia stă în tezaurizare, nu în investiţie. Iar marii apărători politicieni sau funcţionari ai capitalului au acţionat în consecinţă. Au tot vorbit de investitori cînd de fapt au plătit bani grei, au suprataxat abuziv ca să plătească rentele. După etapele iniţiale de restabilire după şocul din 2007-2008, drumul a fost neabătut. Coşul de supravieţuire s-a scumpit enorm. Toate avînd aceeaşi poezie în spate: piaţa liberă, stabilitate macro, încrederea investitorilor.
O ştire proaspătă cu rezultatele Petrom din ultima jumătate de an:
Profitul net al grupului Petrom a urcat cu 18% în primul semestru, la 2,393 miliarde lei (545 milioane euro), însă vânzările au coborât cu 5%, la 11,576 miliarde lei (2,636 miliarde euro), în special din cauza scăderii vânzărilor de ţiţei comparativ cu perioada similară a anului trecut, care a fost influenţată de oprirea planificată a rafinăriei Petrobrazi.
Deşi e trecută explicaţia cu Petrobrazi, o altă chestiune este evidentă. Se vinde mai puţină energie (şi electricitate), se vînd mai puţine alimente de bază la marii retaileri şi totuşi profiturile bubuie. De ce?, pentru că din nou ele nu mai funcţionează decît ca forme de taxare a minimului necesar. De ce?, pentru că e formă extrem de eficientă de taxare a celor cît de cît activi. Unii preferă să o numească piaţă liberă, comerţ cinstit. Eu prefer s-o văd ca pe o taxare.
Economişti superspecializaţi ne vor explica cum Petrom n-ar fi produs în veci atîta profit (deci taxe la stat) dacă nu s-ar fi privatizat. De ce? Explicaţiile veşnice sînt furtul şi clinetelismul. Or fi contribuit şi astea. Dar esenţiale au
fost altele. Petrom n-ar fi îndrăznit să dea mii de oameni afară dacă rămînea în proprietatea majoritară a statului. Petrom n-ar fi îndrăznit să scumpească combustibilul în aşa hal dacă ar fi rămas de stat. Şi, nu în ultimul rînd, un Petrom de stat n-ar fi îndrăznit să-şi pună angajaţii din benzinării să vîndă şi ciocălăţele şi deodorante cu întrebări insistente către cumpărător. Astea-s marile invenţii ale unui Petrom privatizat. Vine un moment cheie în toamnă cînd se vor renegocia redevenţele. Nu aveţi un feeling neplăcut că ele vor fi mult mai jos decît cele din declaraţiile belicoase ale acelui Ponta de acum un an jumate?
Angajatii se simt aliaţi cu capitalul privat împotriva statului, asta e principala distorsiune care apare în limbajul anticoruptie şi anti-politică. Angajaţii ies de multe ori şi le cer politicienilor sprijin pentru plata ratelor, a facturilor. Lipseşte veriga cea mai importantă – forţarea mîinii politicienilor de a lua atitudine tocmai în sprijinirea continuă a capitalului privat prin legislaţie. Nici măcar nu e nevoie de prea mult lobby, lucrurile merg ca uns.
Furia anti-stat şi pro-privatizări devine şi mai ridicolă în momentul în care lucrăm cu cifre: ponderea întreprinderilor de stat în totalul cifrei de afaceri a fost de aproximativ 5%, declara recent secretarul de stat în Ministerul Economiei Bogdan Badea. Cauza privatizărilor a fost pierdută. Cele cîteva redute (în zona energie) sînt deja trecute în noile acorduri cu troica. O să le tot contestăm, dar asta nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere adevăratul front.
Marx rîdea de contemporanii săi afacerişti şi economişti pentru că la fiecare criză, spune el, apare invariabil visul unui vas cu aur. Acest mit al tezaurizării inhibă orice înseamnă producţie, asta e „bariera metalică” de care se loveşte producţia, garantarea şi supragaratarea. Marx subliniază importanţa creditului în rotaţia capitalului. Or, exact această rotaţie a fost inhibată de bancheri pe mînă cu statul român. Producţia industrială a crescut puţin, dar asta pentru că venea din nimic şi pentru că majoritatea investiţiilor au fost extrem de bine securizate, ajutate, subvenţionate.
Angajaţii sînt scoşi din ecuaţie, asta e o regulă. Nu e nici o măreaţă conspiraţie (deşi poate semăna cu ea), nu e nici o întîmplare. E o tendinţă continuă care trebuie continuu subminată. De aceea mi se pare util să le tot repetăm celor care se opun taxelor gîndite de stat (că doar gîndesc cu voce tare, nici măcar nu au curajul să impună un impozit serios pe proprietate, doar sondează) că se lasă taxaţi de ani de zile prin stat direct de capitalul privat. Iar vasul de aur se materializează invariabil în tîmpeniile cu exploatarea aurului, a gazului de şist sau în absorbţia necontenită de fonduri europene.
Forma asta de impozitare directă pe care o pune capitalul privat cetăţenilor (fie prin certificate verzi, fie prin bugete de investiţii calculate în avans, fie prin „actualizări” ale preţului la gaze), aici e secretul, aici e linia vulnerabilă prin care mai are rost o critică eficientă a statului sau al administraţiilro publice ca parteneri ai capitalului privat.
Nu există corupţie cercetată de DNA comparabilă cu vreunul din abuzurile enunţate mai sus. Practic, perioada post-criză a adus marele capital în situaţia de a inventa forme de supravieţuire prin abuz de stat. Aşa-zisa dreaptă românească îşi înşeală posibilul public explicîndu-i cît de mult îi taxează statul. Da, statul îi taxează dar nu pentru sănătate sau învăţămînt. Îi taxează pentru plata unor rente investitorilor strategici.
DNA şi SRI au o creştere importantă în percepţia publică. Strategia ţine deci. Cît timp e anticorupţie, e şi capitalul liniştit. Pentru că anticorupţia e garantul politic al liniştii jafului legal.