Constituțiile înregistrează și consolidează prin mijloacele dreptului înțelegerile între posesorii puterii politice. Consensul format astfel are o existență dinamică, se negociază și renegociază continuu. Orice constituție fixează numai un anumit moment al procesului. Dar ce este sau nu este constituțional, adică întemeiat pe voința clasei conducătoare, nu depinde de textul unor „legi fundamentale”. Aceasta se poate constata urmărind jurisprudența curților constituționale, instituții politico-juridice care arbitrează diferendele majore, apărând consensul menționat mai sus de eventualele tulburări pe care le pot ocaziona disputele între agenții politici relevanți. Iluzia că există un temei rațional, juridic, obiectiv, neclintit al sistemului de legi, o lege fundamentală cu care toate legile și acțiunile legale intră în consonanță, este esențială pentru legitimitatea guvernării. În practică, nu de puține ori, curțile constituționale hotărăsc în mod arbitrar, incoerent și irațional, învestind cu putere juridică soluții neîntemeiate, dar bine ancorate în realitatea raporturilor de forțe la nivel statal și suprastatal. Similar, în domenii de jurisdicție subordonate celui constituțional, iluzia legalității devine evidentă atunci când curțile hotărăsc în opoziție cu litera și spiritul legii, dar în acord cu relațiile de putere recunoscute de stat în societate.
Ficțiunea „concurenței loiale” în economia capitalistă are o funcțiune asemănătoare iluziei constituționalității. Instituții statale „anti-monopol” de felul Consiliului Concurenței acționează arareori într-un mod care nu îi infirmă misiunea declarativă, dar de fiecare dată reflectă relațiile de putere reale. Aceste instituții veghează la întreținerea aparenței că monopolul economic de facto nu este un summum bonum visat de toți antreprenorii sub influența mobilului suprem al profitului. Dar ele nu acționează niciodată în așa fel încât monopolurile, cartelurile și practicile comerciale necinstite să dispară.
Dreptul postcomunist românesc are și el nevoie de astfel de iluzii. Observația nemijlocită și o minimă luciditate sociologică le pot spulbera într-o clipă, dar divizii întregi de avocați și magistrați – ca să ne referim doar la primele două profesiuni juridice din ierarhia sistemului de drept burghez, în ordinea importanței lor – le întrețin cu mari eforturi și cheltuieli.
Prăbușirea ordinii constituționale postcomuniste
De-a lungul timpului, Curtea Constituțională a României, indiferent de componență[1], a deviat arareori de la direcția generală de improvizație neoliberală caracteristică sistemului politic postcomunist. Chiar și atunci când s-a opus legilor Big Brother sau politicilor penale represiv-populiste, aceasta s-a datorat mai mult unor ambiții și răfuieli personale (vezi rivalitatea Morar vs. Coldea-Kovesi) sau preocupării pentru siguranța oligarhiei plutocratice (măcinată de conflicte interne) decât fidelității față de interesul public și drepturile majorității cetățenilor.
Una dintre cele mai recente „opere” jurisprudențiale ale CCR, pe nedrept trecută cu vederea, este decizia unanimă din 7 noiembrie de a declara neconstituțională impozitarea suplimentară a profiturilor exagerate ale producătorilor de energie electrică și gaze naturale, ceea ce dinamitează întregul sistem de compensare a prețurilor la consumatorul final – un sistem oricum oneros și costisitor pentru bugetul public – și creează o datorie imensă a statului/cetățenilor față de firmele ce au contribuit la Fondul de Tranziție Energetică[2]. Cu ce justificare? Pentru că această contribuție obligatorie ar fi fost un impozit injust, care ar contraveni principiului libertății pieței: „În esență, Curtea a reținut că prevederile legale criticate care impun obligativitatea achitării contribuției la fondul de tranziție energetică de către anumiți producători de energie electrică nesocotesc, în principal, principiul așezării juste a sarcinilor fiscale, consacrat de art. 56 din Constituție, și dispozițiile art. 45 din Legea fundamentală referitoare la libertatea economică și libera inițiativă, afectând concurența loială și descurajând producția de energie din surse regenerabile.” Deodată loialitatea patronilor unii față de alții este „afectată” de limitarea profitului tras de pe seama muncii altora. Deodată ei și-au pierdut curajul să mai producă energie din surse regenerabile, s-au descurajat. Le trebuia o ședință de terapie la CCR ca să le revină curajul și loialitatea.
Oare va reuși vreodată un muncitor să convingă CCR că privilegiile fiscale acordate posesorilor de capital contravin principiului justei așezări a sarcinilor fiscale? Drept referințe, a se vedea Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 prin care erau respinse obiecțiile de neconstituționalitate împotriva amputării Codului Muncii sau Decizia nr. 814 din 24 noiembrie 2015 prin care CCR a eliminat piedicile legale în calea concedierii arbitrare a liderilor de sindicat.
Criza pe care a creat-o în societate liberalizarea prețurilor la energie nu a fost un motiv de panică pentru CCR, dar posibilitatea ca poporul să-și exercite dreptul suveran de a alege un candidat ostil față de politicile liderilor UE și NATO… da. Hotărârea nr. 23 din 6 decembrie 2024 este o exemplificare brutală a zicalei potrivit căreia dacă votul ar fi capabil să schimbe ceva, atunci ar fi interzis – în cazul de față, anulat. Dar e și o confirmare cinică a faptului că democrația este permisă de elita capitalistă doar până când riscă să-i contrazică dorințele. Ca un comando care rezolvă ultimele zece minute ale unui film prost cu război, grupul celor nouă judecători constituționali a petrecut câteva ore străduindu-se să redacteze o hotărâre în care să dea aparență de constituționalitate unei acțiuni antidemocratice prin excelență: anularea dreptului de vot al cetățenilor români din străinătate care în tot acest timp se prezentau la urne pentru a vota în turul al doilea al alegerilor prezidențiale.
Să analizăm rezultatul acestei strădanii, dar fără reverențe în fața științei dreptului burghez, în care se înghesuie fără rost atât de multe „principii”, încât se calcă în picioare unele pe altele. Să judecăm după regulile logicii elementare și ale simțului comun.
CCR încalcă Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Presedintelui Romaniei, care nu îi permite să se autosesizeze – mai ales după depășirea termenului legal – în scopul anulării unui scrutin. Cu atât mai puțin să anuleze rezultatul votului fără să existe dovezi ale unei fraude de maximă gravitate.
Articolul 52
(1) Curtea Constituțională anulează alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situație Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
(2) Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Consiliul Minorităților Naționale și de candidații care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării; cererea trebuie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază.
(3) Soluționarea cererii de către Curtea Constituțională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoștința publică a rezultatului alegerilor.
Simultan, curtea arunca la coșul de gunoi propria hotărâre de validare a rezultatului din primul tur de scrutin, care stabilea validitatea voturilor exprimate de alegători. Atât renumărarea, cât și validarea primului tur se sprijină pe lege. La fel și respingerea ca tardivă a unei contestații care îl viza chiar pe Călin Georgescu și „suspiciuni privind influenţarea procesului electoral de către interese externe, punând în pericol suveranitatea statului român”. Autosesizarea în scopul anulării întregului proces electoral, în schimb, are la bază nu legea, ci o interpretare largă a unei misiuni generale stabilite de Constituție, aceea de a „veghea la respectarea procedurii pentru alegerea președintelui” (art.146, lit. f) și de a garanta supremația Constituției (art. 142, alin. 1).
Curtea s-a autosesizat, pe deasupra legii, având ca unică bază documentară rapoartele polițienești publicate sub îndrumarea președintelui Klaus Iohannis în urma unei ședințe a Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Acele documente nu prezintă nicio dovadă a faptului că a existat o fraudă care să fi alterat sau împiedicat exprimarea voinței alegătorilor, modificând astfel rezultatul scrutinului.
Starea de excepție instituită de CCR nu a fost întemeiată nici măcar pe narațiunea cazonă a asediului mintal generalizat pe fronturile „hibride” ale ciberspațiului, deoarece hotărârea nu indică intervenția vreunui actor statal în determinarea rezultatului alegerilor, ci doar face aluzie la posibilitatea ei, ca și documentele pe care se sprijină. În fapt, documentele pe baza cărora curtea a statuat probează numai starea de panică ce a cuprins pe generali după ce fantoma lui Traian Băsescu a început să-i tragă la răspundere la televizor, cu o zi înainte de convocarea ședinței CSAT din 28 noiembrie.
De aceea, anularea se fondează nu pe constatarea unei fraude (termenul nu apare nicăieri în hotărâre), ci pe impresia vagă și foarte abstractă că procesul electoral a fost „viciat” în integralitatea lui, inclusiv campania electorală:
Curtea constată că procesul electoral privind alegerea Președintelui României a fost viciat pe toată durata desfășurării lui și în toate etapele de multiple neregularități și încălcări ale legislației electorale care au distorsionat caracterul liber și corect al votului exprimat de cetățeni și egalitatea de șanse a competitorilor electorali, au afectat caracterul transparent și echitabil al campaniei electorale și au nesocotit reglementările legale referitoare la finanțarea acesteia. Toate aceste aspecte au avut un efect convergent de desconsiderare a principiilor esențiale ale alegerilor democratice.
Evident, nu orice încălcare a legislației electorale este atât de gravă încât să impună anularea unui întreg proces electoral. Cu atât mai puțin fapte ce se reflectă în aprecieri neclare despre „viciere”, „neregularități”, „distorsionare”, „afectare”, „nesocotire”, „desconsiderare”. Situația acelor acțiuni ilicite care pot duce la anularea unui scrutin este stabilită clar de lege, deși există nenumărate modalități în care se poate încălca legislația și sancțiuni determinate pentru aceste încălcări. Nici CCR, nici savanții care îi cântă ode nu au reușit să invoce un singur articol din legislația privind finanțarea campaniilor electorale sau din legislația penală referitoare la fraudele electorale care indică drept sancțiune anularea alegerilor. Pentru că nu există. În termeni constituționali, legiuitorul, reprezentant al poporului suveran, a decis că un scrutin prezidențial poate fi anulat exclusiv atunci când se dovedește că voința alegătorilor nu a fost înregistrată în rezultatul oficial al alegerilor.
Care au fost efectele juridice ale anulării? Din punctul de vedere al teoriei constituționale liberale, CCR a suprimat temporar dreptul de vot al cetățenilor pe baza constatării că instituțiile statului nu au fost capabile să arbitreze competiția dintre candidați, conform legii. Aceasta este o măsură disproporționată și antidemocratică în sine. Faptul că nu are nici un temei legal doar întărește concluzia că întreaga ordine constituțională postcomunistă s-a prăbușit sub propria greutate, ca rafturile cu dosare de la Tribunalul Municipiului București.
CCR a creat o criză pe baza unor bănuieli și presupuneri despre faptul că la originea preferinței pentru un anumit candidat s-a aflat dușmanul strategic principal al României, Federația Rusă, și a prelungit astfel, într-un mod singular, sine die, mandatul președintelui Klaus Iohannis. CCR a hrănit astfel teoria unei conspirații a elitei corupte împotriva suveranității populare, exact tema preferată a demagogilor conservatori care se joacă de zeci de ani de-a fascismul în curtea Uniunii Europene și de curând au început să se autodefinească drept „suveraniști”. Mai mult, faptul că CCR citează un document declarativ al Comisiei de la Veneția emis chiar pe 6 decembrie 2024[3] alimentează teoria unei conspirații internaționale. Să nu uităm că, potrivit Constituției din 1991, „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” (art. 2). CCR și instituțiile polițienești sau militare nu exercită suveranitatea națională sub nicio formă.
Cum a fost justificată anularea? În esență, judecătorii constituționali au folosit un nor de cuvinte goale prin care au încercat să arate că principiul politic al alegerilor libere și corecte a fost încălcat, ceea ce contravine idealului democrației liberale. De asemenea, curtea a adoptat opiniile despre unul dintre candidați ale unei părți a corpului politic, opinii considerate infailibile și indubitabile, ca la televizor.
Argumentul nr. 1. Problema corectitudinii. Echitatea competiției electorale a fost „viciată” de succesul online (prezumat) nemeritat al unuia dintre candidați și de nerespectarea unor prevederi ale legislației despre finanțarea campaniilor electorale.
Premisa este aceea că legislația finanțării partidelor politice și a campaniilor electorale asigură o competiție echitabilă între candidați și că orice încălcare sau suspiciune de încălcare a acesteia invalidează alegerea exprimată de alegători. Nimic mai fals. Competiția între candidați este la fel de loială ca și cea din mediul de afaceri, iar legislația finanțării campaniilor electorale ajută la fel de mult la garantarea șanselor egale de câștig pentru candidați pe cât ajută legislația concurenței la garantarea șanselor egale de succes în afaceri. Până și Cătălin Tolontan a fost șocat de pretențiile absolut noi de corectitudine emise de reprezentanții statului, altminteri impasibili la orice tip de inechitate, cu atât mai mult la inegalitatea mijloacelor de propagandă electorală. Câte scrutine ar fi trebuit anulate pe un asemenea temei? Mai poate să fie luat în considerare rezultatul alegerilor parlamentare? Cum rămâne cu „expunerea semnificativă” în media a politicienilor din funcțiile guvernamentale? Cum rămâne cu imensele sume de bani cheltuite netransparent de partide și de Mircea Geoană? Cum rămâne cu inegalitatea timpilor de antenă stabilită prin lege pentru campania electorală a partidelor? Ș.a.m.d. Deodată candidații partidelor care controlează Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, birourile electorale, prefecții și primarii au pierdut pentru că nu au făcut campanie agresivă pe Internet, deși au irosit netransparent sume exorbitante? Nu pentru că cetățenii votează cu ură și dispreț împotriva lor?
Neregularități în finanțarea campaniilor? Cine citește Legea nr. 334 din 17 iulie 2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale (plus Hotărârea nr. 10 din 13 ianuarie 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale) va avea impresia că ea a fost scrisă în așa fel încât partidele politice să aibă o mare libertate de a-i ocoli regulile fără să sufere sancțiuni.
CCR emite teorii pe care le poate desființa orice elev de liceu despre cum atenția internauților se distribuie egal între candidați, cu condiția ca toți să respecte legislația. Doar unul dintre ei este acuzat că ar fi „manipulat tehnologiile digitale”. Mai mult, „expunerea semnificativă” a acestuia ar fi înghițit expunerea celorlalți în media online.
În cauza de față, având în vedere prevederile art. 37 din Constituție, Curtea reține că a fost afectată egalitatea de șanse a competitorilor electorali, ceea ce reflectă o alterare a însuși dreptului de a fi ales. Neregularitățile din campania electorală s-au răsfrânt asupra competitorilor electorali, din moment ce au creat o inegalitate vădită între candidatul care a manipulat tehnologiile digitale și ceilalți candidați participanți în procesul electiv. Astfel, expunerea semnificativă a unui candidat a condus la reducerea direct proporțională a expunerii în media online a celorlalți candidați în procesul electoral. Or, utilizarea tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale, atât de către candidați ori competitori electorali, cât și de către partide politice, susținători ori simpatizanții lor trebuie să fie transparentă pentru a garanta integritatea și imparțialitatea alegerilor. În caz contrar, alegătorii sunt împiedicați să-și formeze o opinie despre candidați și alternativele electorale sau pot fi induși în eroare cu privire la identitatea și calitatea candidatului ori procedurile de vot.
Fun fact. Una dintre alegațiile imprecise din documentele desecretizate care au convins CCR este aceea că o campanie publicitară, #echilibrusiverticalitate, care ridicase semne de întrebare pe TikTok de la bun început, ar fi fost utilizată de Călin Georgescu pentru a… „manipula tehnologiile digitale”. Experții de la Expert Forum o legaseră cumva de Stoianoglo. Nota informativă a serviciului secret al Ministerului de Interne a brodat o micro-poveste despre legătura dintre aceasta și o campanie desfășurată de Federația Rusă în Ucraina: „În urma analizei spaţiului informaţional, raportat la lecţiile învăţate la nivelul altor state, a fost identificat un tipar acţional similar la nivelul Ucrainei activ în perioada premergătoare iniţierii agresiunii de către Federaţia Rusă. În concret, campania informaţională «Echilibru şi Verticalitate» este identică cu campania „Frate lângă Frate” derulată de Federaţia Rusă în Ucraina, ambele realizându-se prin manipularea unor micro-influenceri legitimi”. De curând s-a aflat de la ANAF că organizația malignă care a finanțat netransparent campania a fost chiar Partidul Național Liberal. Război mai hibrid decât acesta nu există.
Argumentul nr. 2. Problema libertății. Dacă cetățenii nu sunt suficient de bine informați (după standardele fixate de CSAT?) atunci libertatea de exprimare a propriei voințe politice le este încălcată. Altfel spus, insatisfacția cuiva față de calitatea informării alegătorilor dovedește că aceștia sunt lipsiți de libertate atunci când își doresc ceea ce își doresc. O inepție promovată la rangul de adevăr juridic:
În prezenta cauză, caracterul liber exprimat al votului a fost încălcat prin faptul că alegătorii au fost dezinformați prin intermediul unei campanii electorale în cadrul căreia unul dintre candidați a beneficiat de o promovare agresivă, derulată cu eludarea legislației naționale în domeniul electoral și prin exploatarea abuzivă a algoritmilor platformelor de social-media. Manipularea votului a fost cu atât mai evidentă cu cât materialele electorale de promovare a unui candidat nu au purtat însemnele specifice publicității electorale conform Legii nr. 370/2004. În plus, candidatul a beneficiat și de un tratament preferențial pe platformele de social-media, ceea ce a avut ca efect denaturarea manifestării de voință a alegătorilor.
Cu alte cuvinte, cetățeanul român a fost în așa măsură zombificat de accesul la Internet, încât este incapabil să distingă între mesajele politice și mesajele nepolitice, motiv pentru care ar trebui să i se retragă dreptul de vot până la o eventuală dezombificare, sub influența benefică a instituțiilor statului și prin folosirea cuviincioasă a algoritmilor, poate și cu o respirație jurnalistică gură la gură de la vedete ale jurnalismului precum Mihai Gîdea, Dan Tapalaga sau Cosmin Prelipceanu.
Cetățeanul informat necorespunzător, nefiind liber, este constrâns. E ca și cum influensării și boții ar vota în locul lui, teleghidându-l. Noroc cu președintele Klaus Iohannis, care a cerut rapoarte de la serviciile secrete și a deschis ochii judecătorilor constituționali pe ultima sută de metri.
Iată cum a fost interzis votul în scopul de a salva democrația. Într-o singură zi, iluzia constituționalității și legalității a fost spulberată exact în spiritul „idealurilor Revoluției din 1989” (art. 1, alin. 3 din Constituția României). Colapsul sistemului juridic al republicii postcomuniste era demult anunțat de penetrarea adâncă în legislație și toate instituțiile judiciare a oricărui grup privat interesat, de la mic la mare, de la mici familii cu bani la mari firme de avocatură (lobby). Apare totuși o problemă publică nouă. Ce motiv ar mai avea mini-tiranii cu pile și relații care conduc diverse instituții ale statului să mai păstreze aparențele, măcar cât de cât, ca până acum?
Asociația APADOR-CH l-a acuzat pe Iohannis că încearcă să-și prelungească abuziv mandatul dând instrucțiuni guvernului în exercițiu și a invocat definiția fraudei electorale din Codul Penal: „Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani”. După împiedicarea liberului exercițiu de a alege sau de a fi ales de către CCR prin anularea unui scrutin valid și a unui scrutin abia în curs de desfășurare, cine ar mai putea să mai ia în serios această credință stranie a activiștilor liberali în literatura legislativă? Oare conține apa de izvor mai puțină informație despre cum merg lucrurile decât textele de lege?
Faimosul conclav de experți cu brand de obiectiv turistic din Italia, „Comisia de la Veneția”, sesizată în grabă pentru a răspunde la întrebarea „În ce condiții și în baza căror norme juridice poate o curte constituțională să invalideze alegerile?”, va avea sarcina foarte dificilă de a face temeinic ceva ce CCR a făcut neglijent și la repezeală – e mult mai dificil să argumentezi încălcarea legii decât să o anunți.
Falimentul antipesedismului
CCR a încununat cu o eroare supremă întreg șirul de erori politice pe care le-a comis începând de la procesul de validare a candidaturilor. Prima eroare, strict strategică, a fost eliminarea din cursă a avocatei Diana Șoșoacă, o figură gălăgioasă minoră din spectrul heteroclit al liderilor clasei de mijloc care capitalizează furia populară, ceea ce a dat apă la moară teoriilor conspiraționiste propagate de aceasta. De aici un beneficiu direct pentru Șoșoacă și asociații, care au reușit să pozeze în victime ale PSD, NATO și UE. Deși întemeiată, eliminarea nu era necesară. Apoi, sub impresia rezultatului neașteptat al primului tur, CCR a cerut o renumărare generală a voturilor, pe baza unei sesizări minore, dintre cele pe care le respinge de obicei pe bandă rulantă. Aceasta a creat un val de neliniște conspiraționistă în societate, și el îndreptat împotriva PSD.
Una dintre constantele recente ale politicii liberale este conspiraționismul, devenit un numitor comun al centrului și al dreptei de toate culorile. În SUA a devenit celebră teoria potrivit căreia Donald Trump ar fi câștigat alegerile din 2016 cu ajutorul Federației Ruse. Așadar, SUA ar fi o putere militară atât de fragilă încât a început să fie condusă de principalul rival european al NATO. Și iată-l Donald Trump, „omul lui Putin”, conducând din nou SUA în 2025.
Să ne amintim că primarul din Sibiu a devenit președinte în 2014 cu ajutorul unei teorii a conspirației vehiculată de PNL. Potrivit ei, guvernul ar fi intenționat să încalce dreptul de vot al cetățenilor români din străinătate prin supraaglomerarea deliberată a secțiilor de vot din afara țării, unde votanții agitați formau cozi foarte lungi. Klaus Iohannis a fost propulsat de facebook în timpul unei singure săptămâni în strigătele antipesediste de „jos comunismul!” ale tinerilor frumoși și liberi. Zece ani mai târziu, PNL acuza conspirația potrivit căreia PSD ar dona voturi lui George Simion. Partidul DREPT, o așchie din trunchiul USR, acuza oficial, alături de AUR, un nou complot pesedist: avantajarea liderului social-democrat prin intermediul CCR: „Ceea ce face CCR la comanda lui Ciolacu echivalează unei lovituri de stat”. Dar era de așteptat ca renumărarea să fie văzută de votanții lui Călin Georgescu, și ei antipesediști, drept semn al unui complot pentru anularea propriei victorii. De aici o mobilizare suplimentară a publicului protestatar la alegerile parlamentare. De aici succesul nemeritat al unui partid de buzunar de tipul Partidului Oamenilor Tineri, umflarea partidului Dianei Șoșoacă și rezultatul foarte bun al Alianței pentru Unirea Românilor. Abia după alegerile parlamentare, CCR a oprit suspansul într-un mod la fel de nepotrivit cum l-a pornit, înainte să se fi încheiat în mod concludent renumărarea.
Atmosferă. Andrei Pleșu, unul dintre ideologii de dreapta care dă cu regularitate sfaturi electorale și este continuu dezamăgit de propriile alegeri, a deconspirat în modul cel mai simplu natura crizei: „Că nu alegerile ne … exasperează, ci faptul că ele au fost câștigate de cine nu trebuie. Și asta nu printr-un procedeu electoral tradițional sau consacrat, ci printr-un mister. Misterul acesta mă tulbură, mă face să fiu neliniștit și foarte crispat în legătură cu ce ne așteaptă”[4]. Cineva ar putea comenta malițios că, pentru moralistul bucureștean, politica responsabilă în general este un mister, de vreme ce îl recomanda călduros pe Klaus Iohannis la funcția de președinte al României înaintea alegerilor din 2014, moment în care era pe deplin cunoscută statura morală a primarului sibian.
Ana Blandiana era exasperată de faptul că șoferul de taxi cu care a conversat înainte să ajungă în studioul Euronews România nu se lăsa impresionat de rapoartele serviciilor de informații: „Mi-au luat mașina pe sus, că am lăsat-o greșit, și am umblat cu taxiu’ vreo trei zile. Erau… Mi s-a distrus chiar una din bucurii. Întotdeauna îmi plăcea să stau de vorbă cu taximetriștii care mi se păreau niște băieți deștepți și… par nebuni, pur și simplu. Vă citez exact ce mi-a spus unul: «Este singurul patriot din țara noastră după Ceaușescu. Sper că Dumnezeu ne va ajuta să devină al doilea Ceaușescu». Și n-a folosit niciun argument, nimic”.
Emigranții români antipesediști, eroizați în 2018 atunci când vibrau psihotic la chemările activistului PNL Sebastian Burduja de pe Internet, excesiv de iubit de boți el însuși, au devenit acum ținta oprobriului celor ce îi lăudau în trecut. De ce? Pentru că arma antipesedismului a căzut din mâna partidelor care o șlefuiau (PNL și USR) în momentul în care PSD a încetat să se mai opună voinței lui Klaus Iohannis și a fost cooptat într-o mare coaliție prezidențială a stabilității. PSD a devenit un al doilea partid prezidențial, după PNL. După tot zbuciumul electoral, după toate încercările disperate de reanimare a faliei pesediști vs. antipesediști, alegerile au arătat că arma antipesedismului a fost ridicată de noii antreprenori din categoria Călin Georgescu, Diana Șoșoacă, George Simion, Anamaria Gavrilă. Georgescu a preluat cu succes ideile PNL despre cât de periculos ar fi ca PSD să controleze statul, „să aibă întreaga putere”, despre cum impozitele sunt prea mari și statul trebuie reformat. Iar dușmanii prefăcuți ai PSD-ului s-au adunat roată în jurul bradului de la Cotroceni pentru a primi daruri multe de funcții la stat.
„Ciuma roșie” a devenit „Scufița Roșie”. Teza „aceeași mizerie” este din ce în ce mai greu de contrazis. A venit rândul conservatorilor cu simpatii fasciste transparente să o nege, prezentându-se drept „adevărații antipesediști” („adevărații anticomuniști”). Unificarea forțată a dreptei centriste din frica de a nu scăpa din mână controlul asupra bugetelor și instituțiilor statului creează cu totul artificial o nouă falie aparentă. În realitate, asemănările sunt mai mari decât deosebirile între cele două tabere. Și coaliția NATO se închină prin muzee, institute și conferințe la „sfinții închisorilor” persecutați de comuniști pentru activismul fascist. De partea cealaltă, și „suveraniștii” visează războaie. Dar vitejești, cu surle și trâmbițe, ca pe vremea „înaintașilor”, eventual cu anexări teritoriale. Și coaliția NATO e bisericoasă (interzicerea căsătoriei între persoane de același sex rămâne bine fixată în Codul civil, pe model putinist). Politicienii ei au răsplătit cu decorații antisemitismul sau simpatiile legionare. Și dreapta cealaltă vrea impozite minuscule și scutiri de la cheltuielile comune.
Emoțiile bursei
Anularea temporară a dreptului de vot al cetățenilor a făcut să crească intensitatea speculațiilor bursiere, lucru interpretat de obicei de analiști drept o binefacere indispensabilă. Anterior, ei explicau prin reacția la incertitudine scăderea indicilor bursieri. Ni se explică cum bursa se îngrijorează, cum astfel de emoții negative ne costă pe toți, cum ar trebui să votam în așa fel încât să înveselim bursa.
Din punctul de vedere al cetățeanului, după anularea alegerilor prezidențiale incertitudinea este mai mare, nu mai mică decât după primul tur al alegerilor. Dar bursa știe ceva ce alegătorul nu știe. Că această criză fără precedent a statului postcomunist ascunde certitudinea „stabilității”. În definitiv, lucrurile au rămas exact cum erau. Ca prin minune, rezultatul alegerilor parlamentare nu a fost „viciat”. Același guvern de coaliție patronat de același președinte, Klaus Iohannis. Numai că cercul de iubire s-a lărgit temporar, ca să cuprindă, din milă, și pe „crizatorii” USRiști. Aceeași corupție anticorupție și același „stat de drept”. More of the same. Putem să ne imaginăm pe treidării de la bursă așezându-și cu duioșie pe birou, dis de dimineață, poza de grup a bărbaților politici în costume cernite (caption: „cormoranii privatizării”), în frunte cu severul baron local PNL Ilie Bolojan, care anunțau cu câteva zile în urmă că vor forma un guvern al stabilității.
România, veriga slabă a NATO?
Unul dintre efectele teribile ale activității Președintelui României, CSAT și CCR a fost acreditarea ideii că, prin TikTok, agenții misterioși ai Federației Ruse au reușit să convingă atât de mulți cetățeni să treacă de partea dușmanului strategic imediat al NATO încât era cât pe ce ca aceștia să voteze un președinte extrem de periculos pentru alianță și pentru Uniunea Europeană. Astfel, dorința politicienilor coaliției guvernamentale de a se disculpa pentru reacția negativă pe care au provocat-o, nu a făcut nimic altceva decât să discrediteze proiecția de putere a organizațiilor internaționale pe care ei pretind că le susțin. După cum nu s-a demonstrat că ar fi existat o fraudă masivă, nu s-a demonstrat nici că o majoritate a cetățenilor români ar dori ieșirea României din NATO și Uniunea Europeană[5], deși această eventualitate zbuciumă mass media și creează impresia că România este o verigă prea slabă, care s-a rupt cu zgomot și a fost lipită rapid cu superglue.
Și asta după ce Klaus Iohannis nu numai că s-a făcut de râs candidând pentru funcția de secretar general al NATO într-o competiție imaginară, dar a și creat cu totul artificial imaginea unor lupte în interiorul alianței motivate de repartizarea funcțiilor între Est și Vest. Pas cu pas, eșec după eșec, chiar și cu prețul aruncării brand-ului NATO sub autobuz, președintele a reușit să-și păstreze jilțul mai mult decât a sperat.
Înainte de anulare, Corneliu Bjola, profesor de Studii Diplomatice la Oxford, nu s-a mai încurcat cu diplomația și a cerut ferm ca statul român să împrumute „bunele practici” ale Republicii Moldova în materie de alegeri: „Republica Moldova, când a fost atacată de Rusia în octombrie, nu a stat pasivă. A reacționat imediat și și-a apărat libertatea și suveranitatea. Autoritățile române trebuie să acționeze la fel, fără întârziere. Este foarte posibil ca Georgescu și cei din cercul său să încerce să părăsească țara in aceste zile, așteptând rezultatul alegerilor în străinătate. Acest lucru nu trebuie permis. El și ceilalți extremiști implicați în trădare alături de Rusia trebuie să răspundă în fața legii pentru faptele lor”.
Vicepreședintele ANCOM din PNL, Pavel Popescu, „cerea” (cui?) suspendarea Tik Tok pe teritoriul României.
După anulare, cu o creativitate lexicală mult mai mare decât respectul de care se bucură, Academia Română a invocat expresia „pericol cognitiv” pentru a răspunde chemărilor militare ale momentului „în aceste momente dificile, când România şi poporul român sunt ţinta unui război hibrid de o puternică virulenţă, în care sunt utilizate mijloace tehnice şi psihologice sofisticate”. Va trebui să așteptăm viitoarele volume de conferințe ale venerabilului stabiliment de relaxare mentală pentru a desluși tainele teoriei „pericolului cognitiv”. Eventual să aflăm că cercetătorii au descoperit și un „pericol cognitiv” hibrid.
Atunci când politicienii se folosesc de pretextul amenințării unui pericol iminent pentru a fugi de orice răspundere, pentru a nu-și asuma niciun eșec, pentru a continua să dea cu oiștea în gard în ciuda semnalului negativ din partea societății, ei adoptă cea mai leneșă opțiune posibilă de a-și conserva privilegiile. Pretind că nimeni nu poate fi mai fidel politicii liderilor de la Bruxelles și de la Washington decât ei, oricât de nepopulari și detestați ar fi de populație, oricâte greșeli ar comite, oricum ar abuza de puterea statului. Maia Sandu pretinde că e singura președintă pro-europeană pe care o poate da Republica Moldova, deși majoritatea cetățenilor dintre granițele statului îi arată în alegeri că nu o apreciază. Ea a organizat un referendum pro-european pentru a-și mobiliza susținătorii, dar aproape că l-a pierdut, creând impresia falsă că aproape jumătate dintre alegători sunt în solda lui Vladimir Putin. Dacă atât de mulți cetățeni își vând votul Federației Ruse pe cât pretind Maia Sandu și serviciile de informații ale Republicii Moldova, cum ar putea fi considerată „pro-europeană” această țară? A fost referendumul în folosul UE și în defavoarea Federației Ruse, sau doar în folosul Maiei Sandu? Liderii PSD, PNL și USR se pretind singurii capabili să satisfacă nevoile NATO în România, dar reușesc să se mențină la putere doar ca urmare a anulării alegerilor prezidențiale, într-un mod care îi alienează pe cetățeni. Întărește menținerea acelorași figuri perimate la conducerea țării poziția NATO în România? Ursula von der Leyen este singura președintă a Comisiei dispusă să preseze statele membre pentru a sprijini economic strategiile militare ale NATO?
Orice competiție pentru leadership arbitrată de majoritatea cetățenilor este suspendată. Astfel avansează un proces de selecție adversă în care conduc exact cei mai puțin pregătiți să conducă, în care politicienii nu trebuie să facă nici cel mai mic efort pentru a răspunde nevoilor societății, nici măcar nu se mai străduiesc să discute anumite probleme importante, nici măcar nu se mai obosesc să promită. Pentru că „vin rușii”. Această abordare meschină și lipsită de viziune pune interesele unor persoane particulare deasupra interesului UE și NATO, promovează incompetența și răsplătește delegitimarea instituțiilor. Ca urmare, UE și NATO apar ca niște organizații neputincioase, strivite de propaganda Federației Ruse, pe care propria populație le detestă. Legitimitatea este singura resursă militară critică în timp de război. Alienarea cetățenilor de către elita politică este, dimpotrivă, cea mai mare vulnerabilitate. Atunci când vine momentul unui război deschis, nu elita își sacrifică viața în timpul luptelor, ci mulțimea.
Conduita politicienilor care se agață cu dinții de propriile privilegii grăbește momentul în care conducătorii NATO vor avea numeroase motive de a-i abandona pe acești lideri nepopulari în favoarea unor demagogi „demni”, fanatici „patrioți”, dispuși să demonstreze „bărbăția” expansionistă a națiunii lor trimițând trupe pe front. Iar NATO nu este o organizație militară dominată politic de Federația Rusă, așa cum liderii români și europeni dau de înțeles pentru a-și scuza politica iresponsabilă.
Este suficient de clar faptul că ceea ce l-a distins pe Călin Georgescu de contracandidați a fost modul în care a folosit resursa reactivă de frică pe care se bazează politica postcomunistă în scopul de a sancționa tăcerea apăsătoare în legătură cu subiectul limitelor implicării României în războiul din Ucraina. Și este cu atât mai tragic că un speaker motivațional oarecare de pe Internet a fost singurul capabil să răspundă chemărilor anti-război ale populației, dând impresia că este în mod serios preocupat de nevoia acesteia de pace. Dar, în timp ce politicienii liniei oficiale a statului nici măcar nu se mai sinchisesc să promită ceva pentru a mai calma anxietatea populară, Georgescu a făcut promisiuni de neutralitate. Să le creadă cine vrea. Mesajele de pace ale admiratorilor lui Ion Antonescu sunt la fel de necredibile ca speranța Elenei Lasconi că va fi pace deoarece NATO are baze militare în România.
Aceasta este năzuința de pace a țării? Un demagog care se înconjoară de mercenari antrenați în străinătate, în grupurile de luptă rău famate ale imperialismului francez (Legiunea străină) și îndoctrinați cu concepții fanatice despre cât de important e să-ți duci copilul în pădure să-și oțelească corpul în stil militar? Poate că generalul Ciucă te-ar trimite pe front cu forța și ți-ar încropi o biserică modulară de campanie, ca să plângi în bocanci pe sub icoane, dar „patrioții” anticomuniști din ceata urmașilor lui Gogu Puiu vor să te facă să pleci în linia întâi din convingere, vesel, cu entuziasm, în timp ce Călin Georgescu te blagoslovește live în numele strămoșilor.
Neseriozitatea antifascismului liberal
Antifascismul fluturat de liberali[6] este neserios – ca să folosim un eufemism amabil. El funcționează acum ca un simplu pretext la a doua mână pentru a justifica acte profund antidemocratice precum cel din 6 decembrie.
În dimineața zilei de 7 decembrie se anunța o serie de percheziții. Parchetul general a comunicat că a primit permisiunea judecătorească de a desfășura 3 percheziții în Brașov: „În cauză sunt efectuate cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de coruperea alegătorilor, spălarea banilor, fals informatic și infracțiunea prev. de art. 5 din OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, adoptată și modificată prin Legea nr.217/2015. Perchezițiile vizează posibila implicare a unei persoane fizice în finanțarea nelegală a campaniei electorale a unui candidat la Președinția României, prin utilizarea unor sume de bani cu privire la care există indicii că ar putea proveni din săvârșirea unor infracțiuni, fiind ulterior introduse într-un proces de spălare a banilor.” Este limpede că ele vizau un om de afaceri ITist care aruncă cu bani din afaceri cu criptomonede pe TikTok, dar nu este deloc evidentă legătura lui cu fascismul.
Distinct, Parchetul a comunicat desfășurarea unei ample campanii de descinderi împotriva simpatizanților și militanților neofasciști care au comemorat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu din ordinul monarhului Carol al II-lea din familia Hohenzollern-Sigmaringen, și separat, împotriva unor instigatori online: „Perchezițiile vizează comportamente ilegale manifestate pe mai multe platforme online și care pot fi împărțite în două categorii: mesaje care incită la violență împotriva unui candidat la alegerile prezidențiale sau împotriva celor care susțin un anumit candidat și mesaje care promovează concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase.” Aceste acțiuni de weekend ale mascaților folosesc tardiv și confuz tematica politică antifascistă, preluată de procurori ca un second thought inspirat de criticile din presă. Asta după ce Călin Georgescu a fost scos basma curată de procurori pentru afirmațiile laudative la adresa liderilor anticomuniști Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu. Principiul motor al tuturor acestor descinderi care amestecă criptomonedele cu scandalagii și fasciștii este, oficial și fără nicio îndoială, impulsul dat de președintele Iohannis prin desecretizarea documentelor de lucru ale ședinței CSAT din 28 noiembrie. Dar nici acele documente, nici hotărârea CCR nu indică pericolul revizionismului istoric fascist pentru ordinea constituțională, revizionism tolerat atât de mult timp de statul român sub călăuzirea culturii sale oficiale anticomuniste.
În motivarea invalidării candidaturii Dianei Șoșoacă CCR nu a menționat decât în treacăt anumite declarații antisemite. Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024 a fost adoptată fără unanimitate și cu o opinie separată. Dacă CCR ar fi dorit să nu permită preluarea comenzii militare a statului de către fasciști, ar fi anulat alegerile cu această explicație și nu ar mai fi fost nevoie ca instituțiile polițienești să dea vina pe TikTok. Ar fi putut să facă acest lucru în termen, la sesizarea unui actor politic îndreptățit, conștient de pericolul fascismului. Lucrurile ar fi fost foarte clare și relativ ușor de justificat. Starea de excepție ar fi fost o reacție față de pericolul fascist, dovedit prin declarațiile și acțiunile lui Călin Georgescu și ale membrilor echipei sale. Acestea ar fi fost documentate și probate la timp. Doar că pericolul respectiv nu avea cum să fie sesizat de autoritățile statului. Negarea compatibilității dintre regimul liberal capitalist și politica fascistă pur și simplu nu poate fi imaginată de judecătorii constituționali, nu face parte din cunoașterea juridică predată în universități și institute. Cum să-l transformi pe Gogu Puiu din erou martir al rezistenței anticomuniste, bun de pus la expoziție de ICCMER și CNSAS, în insurgent fascist, cum pare să fie descris de articolele de presă dintre cele două tururi ale alegerilor prezidențiale?
Păstrând proporțiile
Sub impresia unor evenimente atât de grave este posibil să dăm proporții hiperbolice situației prin care trecem, sumbră și deprimantă oricum. Impresionați de solemnitatea sălilor de judecată și de morga oficialităților sau a intelectualilor de serviciu la TV s-ar putea să uităm că România de azi arată ca o parcare în curs de amenajare, că geme sub conducerea unei elite capitaliste inepte și profund incompetente, josnică din punct de vedere moral, incapabilă să vadă mai departe de trei pași și dând în gropi din cinci în cinci minute. Dacă asta e o dictatură, cum zic unii, atunci e o dictatură de toată rușinea, instaurată pentru „a salva” ditamai statul militarizat de un fanfaron de pe Internet. Dacă e o lovitură de stat, cum zic alții, atunci e o lovitură de stat făcută „din prostie”.
Savanții discută despre suveranitate, stat, instituții, despre studii științifice, despre principii. Dar lumea zice că peste tot în pozițiile de putere sunt numai niște „găști” care profită de frica unor oameni obișnuiți cu sila, ca să-și umfle buzunarele pe spatele lor prin orice mijloace. „Găștile” acestea mai vor să fie și respectate, în virtutea funcțiilor de conducere și „demnităților” pe care pun mâna, fără să demonstreze vreun merit. Prea multă seriozitate le-ar da impresia că primesc o formă de recunoaștere. Poate că aceasta este scara cea mai potrivită pentru diagnoză. Mai ales atunci când lustrul „demnităților” dispare odată cu iluzia constituționalității. Degringolada burgheziei române poate să degenereze în moduri mai jenante și mai periculoase decât ne putem imagina, însă nu are nicio însemnătate istorică. Este doar mema unui eșec deja consumat înainte de 1944.
[1] Ideile puerile despre o curte ideală, „apolitică”, formată din „adevărații specialiști”, care ar reuși să rezolve toate problemele de la înălțimea unui munte de cunoștințe juridice și limbi străine, nu merită luată în seamă. Membrii CCR sunt cei mai competenți juriști exact în măsura în care Mugur Isărescu și viceguvernatorii Băncii Naționale a României sunt cei mai competenți economiști, prin poziția lor în ierarhia elitei capitaliste.
[2] Nu este acesta un atac neprovocat (poate pro-rus?) împotriva statului român, care este nevoit exact în această perioadă să facă eforturi suplimentare pentru a ajutora Ucraina, al cărei sistem energetic este devastat în fiecare iarnă de atacurile Federației Ruse, și Republica Moldova, al cărei guvern a instaurat din nou starea de urgență din motive energetice?
[3] Declarația interpretativă a Codului de bună conduită în materie electorală privind tehnologiile digitale și inteligența artificială, adoptată de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), la 6 decembrie 2024
[4] Euronews Romania, Pleșu, despre cazul C. Georgescu: Dacă serviciile n-au informat pe nimeni, înseamnă că ei au făcut-o, 28 noiembrie 2024, https://www.youtube.com/watch?v=hpBW8oV8qR8.
[5] De asemenea, foarte important, nu s-a demonstrat că, în eventualitatea puțin probabilă în care cetățenii români din statele UE și NATO ar dori să voteze pentru ca România să părăsească UE și NATO, există o bază legală pentru a le interzice acest lucru.
[6] Nu luăm în calcul aici numai caracterul hegemonic global al ideologiei liberale – ca ideologie a învingătorilor în Războiul Rece, sau numai ca ideologie oficială a statului român – ci și controlul exercitat de Partidul Național Liberal asupra Ministerului Justiției (condus de mult timp de avocați din rândurile PNL), asupra Ministerului de Interne, asupra parchetelor (procurori șefi numiți prin acordul între Ministrul Justiției și Președintele României) sau asupra instanțelor (dezvăluit de capacitatea președintelui PNL, Nicolae Ciucă, de a dezamorsa la cel mai înalt nivel al puterii judecătorești, într-un mod cât se poate de dubios din punct de vedere juridic, procesele ce vizau un neînsemnat plagiat).