Discuțiile interne din PSD ca urmare a pierderii alegerilor prezidențiale l-au adus din nou la rampă pe Ion Iliescu, fondatorul de facto al partidului. Iliescu a fost concomitent una dintre vocile care au deplâns pierderea alegerilor datorită pierderii identității de stânga a partidului, dar și una dintre țintele atacurilor venite din partea unor colegi, mai ales ale lui Sebastian Ghiță, care, din contră, au pus eșecul lui Victor Ponta pe seama etichetei de partid neocomunist lipită PSD-ului datorită asocierii cu Ion Iliescu.
Puțini își mai imaginau că Ion Iliescu va mai continua să joace un rol așa de important în viața politică românescă la 25 de ani după 1989. În timp ce unii îl demonizează pentru tipul de politică pe care acesta l-a purtat în postcomunism, alții își leagă de el speranțele pentru formarea unui nou partid de stânga, autentic, după eșuarea la dreapta a PSD.
Ion Iliescu nu este doar un simplu participant la istorie. Acesta a încercat să contribuie decisiv la propria istoriografie prin cărțile pe care le-a scris. Ultima dintre acestea, Destinul unui om de stânga. Amintri, lansată cu doar câteva luni în urmă, este construită în mod explicit ca reacție la “biografiile imaginate” existente deja în spațiul public. Ion Iliescu este așadar un personaj deopotrivă istoric și mitic, construit la intersecția dintre fantasmele publice despre acesta și proprile fantasme despre locul său în istorie.
Când Sebastian Ghiță s-a dezlănțuit la adresa lui Ion Iliescu acesta a făcut-o mai puțin la adresa personajului concret –demult insignifiant în PSD și în politica națională în general – ci mai ales la adresa personajului istoric și mitologic Iliescu care încă bântuie ca o stafie PSD-ul și stânga românească în general. Ion Iliescu pare că rămâne etalonul a ceea ce înseamă să fii de stânga în România. Totuși, despre ce stângă vorbim în cazul lui Ion Iliescu, ce tip de articulare politică concretă a luat aceasta și ce relevanță ar mai avea azi în PSD sau în afara acestuia? Răspunsul este important și pentru a contracara o serie de clișee ale tranziției.
Pentru Ion Iliescu aderența la ideologia de stânga vine pe cale biografică. Fiu al unui muncitor sărac, Ion Iliescu a suferit privațiunile inerente pe care cineva din clasa sa socială le suferea în timpul interbelicului românesc. Tatăl său, Alexandru Iliescu, a fost un important ilegalist comunist în anii 30, încarcerat și torturat pentru opțiunile sale politice. Socializarea la stânga comunistă are loc pe acest fundal al articulării firave a militantismului politic al muncitorilor industriali români (mulți încă cu rădăcini puternice în mediul rural) de dinainte de 1945. Aceasta este o stângă foarte puțin teoretică și în mare parte experiențială, capitalul politic în sânul mișcării acumulându-se o dată cu numărul anilor de pușcărie primiți drept condamnare. Prin urmare, ca formă de organizare, aceasta este o stângă fundamental legată de disciplina de partid, extrem de ierarhică, în care nevoile muncitorilor, chiar viața acestora, este secundară în raport cu partidul – fapt evidențiat chiar de traiectoria tatălului lui Ion Iliescu, repudiat de partid și decedat ulterior, în ciuda activității sale comuniste.
În urma contextului geopolitic creat după 1945, partidele comuniste au ajuns la putere cam peste tot în spațiul central și est european, inclusiv în România. Conducerea partidului, după câteva lupte interne, a revenit facțiunii muncitorilor industriali, conduși de Gheorghiu Dej. După o primă fază în care partidul a fost nevoit să urmeze linia moscovită a stalinismului și a realismului socialist, spre finalul anilor 50 comuniștii români au trecut la o linie proprie de dezvoltare. Astfel s-au pus bazele dezvoltaționismului comunist românesc. Stânga muncitorească din interbelic a trecut astfel din ilegalitate la deținerea puterii absolute în stat. Scopul său nu era nici răsturnarea capitalismului, nici revoluția globală, ci modernizarea pe baze industriale a țării. Pe realizarea acestui deziderat s-a întemeiat atât legitimarea monopolului politic deținut de partid, cât și plasarea muncitorului industrial emancipat, dar disciplinat și subordonat partidului, în centrul regimului comunist postbelic. Această centralitate a proletariatului industrial la baza materială (a producției) și ideologică a regimului, combinată cu o înțelegere foarte trunchiată și interesată a proiectului revoluționar marxist, au dus la desemnarea acestor regimuri drept de stânga sau socialiste, dacă nu chiar comuniste. Aceste regimuri însă au construit capitalism fără capitaliști și fără burghezie, partidul comunist jucând rolul de unic vector de dezvoltare. În mod necesar, ideologia postbelică a partidului a pus accent pe disciplină în muncă, hărnicie până la stahanovism, jertfă pentru producție, naționalism – acestea fiind orice, numai valori și idei de stânga nu. În ultimă instanță erau chiar idei și presiuni împotriva cărora muncitori din întreaga lume s-au revoltat începând cu a doua jumătate a secolului 19.
Asumând o ambiție dezvoltaționistă, partidul a fost nevoit să asume toate funcțiile din stat și, făcând acest lucru, să dezvolte cadre capable să producă atât ideologie (menită a legitima monopolul politic al partidului), cât și expertiză (menită a ghida tehnic realizarea modernizării industriale). Ion Iliescu, fiind cu o generație mai tânăr decât eșalonul de vârf al partidului la începutul comunismului românesc, va ajunge la maturitate politică îndeplinind acest dublu rol. Practic, cariera sa politică și de stat s-a conturat la întrepătrunderea celor două tipuri de competențe. Pe de o parte ascensiunea lui Iliescu a exprimat mobilitatea socială postbelică pe care a făcut-o posibilă comunismul în România, mai ales pentru oameni cu origine socială proletară, dar a reflectat totodată și meritocrația din interiorul partidului în ceea ce privește promovarea în funcții politice, cel puțin până la un anumit nivel.
Când Ion Iliescu a fost trecut la munca de jos la începutul anilor 70 (și nici atunci foarte jos, acesta fiind totuși prim-secretar la Iași), motivul nu a fost unul ideologic sau ca răspuns la o dizidență. Mutarea sa a venit ca urmare a unor restructurări de cadre operate de regimul Ceaușescu ce se vedea destul de sigur pe sine încât să se distanțeze de cadrele ajunse la vârf în anii 60. Această mutare însă a fost semnificativă pentru că anunța atât capturarea la vârf a partidului de către o clică formată în jurul lui Ceaușescu, din ce în ce mai izolată de restul populației prin intermediul propriilor privilegii, cât și marginalizarea birocrației de partid cu expertize tehnice foarte concrete, așa cum era și cazul lui Ion Iliescu. Devenind un critic din interior al acestei situații, Iliescu a fost considerat reformist, și chiar unul de stânga, pe fondul mutării tot mai la dreapta a partidului, lucru recunoscut ca atare chiar de către Radio România Liberă la vreme respectivă. Însă, concomitent, fiind conectat la procesele din lumea vestică, Ion Iliescu a înțeles că lumea socialistă va pierde cursa cu țările capitaliste datorită lipsei de tehnologie, sau mai bine zis, datorită incapacității acesteia de a se racorda la revoluția tehnologică din acea perioadă. Pentru Iliescu, ca și pentru aliatul său de mai târziu Silviu Brucan de exemplu, devenise clar că aspirațiile industriale ale partidului nu mai puteau produce rezultatele dorite pe termen lung în condițiile mutațiilor pe care le suferise producția capitalistă în vest după 1968. Decalajul era prea mare. Însă departe de a înțelege acumularea acestui decalaj ca o problemă structurală a dinamicii capitalismului la nivel global, Iliescu a pus această problemă pe seama osificării partidului și mai ales a regimului Ceaușescu. Înlăturarea sa devenea astfel un imperativ politic. Mai mult, soluția la monopolul politic al partidului asupra economiei era introducerea economiei de piață. Pentru Ion Iliescu, partidul comunist se făcea vinovat nu doar pentru întinarea nobilelor idealuri ale mișcării socialiste și muncitorești (cum sună vorba care a devenit între timp folclor), ci și pentru faptul că acesta nesocotise importanța economiei de piață, “un sistem de tip cibernetic, născut la începuturile civilizației umane”.[1] Pe scurt, Iliescu devenise, precum mulți alți lideri comuniști reformiști în anii 70, un neoliberal.
Acest fapt s-a văzut mai clar însă abia după cucerirea puterii în 1989. În ciuda mitologiei construite de adversarii săi politici, Ion Iliescu nu a pus niciodată sub chestiune direcția generală a tranziției. Nu există nici măcar un singur punct esențial de pe agenda neoliberală postcomunistă în legătură cu care Ion Iliescu să se fi pronunțat negativ. Ceea ce a făcut diferența dintre gruparea lui Ion Iliescu și cea a adversarilor săi a fost doar temporalitatea acestui proces, și a rolului pe care politicul trebuia să-l joace. Aceasta a fost ruptura de bază a tranziției românești, nu una ce implica viziuni alternative.
Cu o lungă istorie în partidul comunist, dar și cu o experiență vastă în organizare politică (care lipsea adversarilor săi), Ion Iliescu a reușit să continue atitudinea paternalistă față de muncitorii industriali și față de segmentele de clasă a căror reproducere socială era în mod clar legată de statul comunist. Acest paternalism s-a tradus în voturi și a fost cheia succeselor electorale semnificative ale lui Ion Iliescu și ale PSD-ului (cu denumirile sale de atunci) în prima jumătate a anilor 90 și la începutul anilor 2000. Paternalismul și continuarea identificării cu muncitorii industriali a dus din nou la considerarea lui Ion Iliescu și a PSD-ului cu stânga, mai ales de către partidele de dreapta ale tranziției față de care, în mod evident, PSD-ul era mai la stânga.
Numai că exact la adăpostul acestui paternalism s-a produs marea tragedie socială a muncitorilor în postcomunism, concomitent cu polarizarea socială a tranziției. Cu Ion Iliescu președinte și cu PSD la putere s-au făcut marile privatizări, s-au închis fabrici și s-a ieftinit și precarizat forța de muncă. Cu Ion Iliescu președinte s-au creat ceea ce azi numim baronii locali și marii afaceriști locali. Sebastian Ghiță este produsul perfect al tranziției păstorite de Ion Iliescu și nu e deloc de mirare că ambii se ceartă în același partid și nu altundeva. Asta tocmai pentru că PSD-ul a fost încă de la început partidul capitaliștilor locali nu al proletariatului industrial postcomunist. Aceștia și-au făcut marile averi prin privatizarea activelor statului și astfel prin deposedarea claselor populare. Cu excepția câtorva intervenții, mai mult cu rol decorativ (despre capitalismul de cumetrie de exemplu), Ion Iliescu a contribuit din plin la formarea sistemului social și politic pe care îl avem astăzi, măcar prin achiesare și complicitate. Astfel că Ghiță și Ponta nu sunt niște accidente nefericite ale PSD-ului, niște neaveniți care au deturnat partidul de la misiunea sa nobilă de stânga. Nu, aceștia reprezintă exact împlinirea rolului istoric postcomunist al partidului înființat de Ion Iliescu.
Multă lume observă astăzi că PSD-ul nu mai este de stânga, mai ales sub conducerea lui Victor Ponta. Dar ar trebui întrebat totuși când a fost PSD-ul de stânga, care este acel moment glorios, originar, spre care partidul ar trebui să tindă astăzi să se întoarcă? Acest moment nu există. Pentru PSD nu există decât momentele de glorie când se purta paternalist cu categoriile vulnerabile (la a căror vulnerabilitate contribuia direct) și reușea să câștige alegerile, spre deosebire de astăzi când se poartă paternalist, dar le pierde.
Prin urmare, lupta actuală din PSD nu pare a fi deloc o luptă pentru reafirmarea și rearticularea stângii partinice în România. Este o luptă internă în PSD în care stânga este invocată drept etichetă pentru consolidarea unor poziții de putere și pentru legitimarea acestora. Acest fapt se vede și din profilul celor care apar ca principali disidenți. Vi s-a părut că PSD-ul a fost mai de stânga sub conducerea lui Mircea Geoană? Nu prea. Atunci PSD-ul chiar a intrat la guvernare alături de PDL susținând astfel guvernul Boc pe Traian Băsescu. Este Marian Vanghelie un Che Guevara autohton? Nu s-ar zice, având în vedere performanța sa socială ca primar în sectorul 5. Amândoi au nevoie de un efort suplimentar pentru a fi convingători.
Până la urmă, Sebastian Ghiță are dreptate: pentru a merge mai departe, PSD-ul trebuie să se rupă de stânga lui Ion Iliescu. Iar aici sunt două variante: fie își asumă ceea ce e deja (un partid de dreapta al capitaliștilor autohtoni), fie se rupe de o istorie de 25 ani, asumând o politică de stânga, nu doar o etichetă mai mult sau mai puțin credibilă.
Până când acest lucru se va întâmpla, stânga lui Ion Iliescu, stânga așa cum a fost ea definită de acesta și prin acesta, va continua să ne bântuie ca o stafie.
[1] Vezi Marele șoc. Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Editura Enciclopedică, București, 2004, pp: 45-46.