|
Există o scenă în una din comedioarele lui Ferdinand Zecca, The Policemen’s Little Run (1907), în care un câine, cu o halcă de carne-n mandibule, aleargă jumătate de oraș ca să scape de niște polițiști. În hărmălaia stârnită, câinele nu se sfiește să intre pe fereastra de la dormitorul unui apartament, să sară peste un pat în care doarme cineva, ca apoi să-și continue goana salvatoare. La început, cel care doarme în pat, cu scufie și-n pijama, este nedumerit, dar se alarmează cu totul atunci când prin fereastră pătrunde în dormitor un întreg pluton de poliție. Neliniștea frumosului adormit nu va dura însă prea multe secunde, ea se va spulbera imediat, când privirea lui va întâlni uniformele brigăzii de poliție. Chipiul, galoanele, epoleții, toate aceste elemente au un efect tranchilizant asupra noului protagonist, cu rezultat soporific.
Din momentul în care are loc scena din filmul lui Zecca și până în zilele noastre, în care se manifestă ierarhic personajele din seria de fotografii realizate de Bogdan Gîrbovan, uniforma strategică a cunoscut diferite manifestări și contextualizări sociale, politice și economice. De la cele două Războaie Mondiale și până la ultimele pâlpâiri ale Războiului Rece, iar în cazul României, de la frica de uniformă din vremea Epocii de Aur și până la alternativa euforică a uniformei Gucci & Adibas, trecând prin cucul de la șapca lui Garcea și ajungând la Anghelache din Polițist, adjectiv (2009), cele mai eficace dintre ele au rămas uniformele care intră în dormitor, adică cele care pătrund în spațiul privat, mandatabilele, cu ramificații nebănuite încă în conștiința contribuabilului.
„Cu o cămașă, cu un imn, cu un salut și cu o insignă – spune Mihail Sebastian în Cum am devenit huligan (1935) – ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru! Vrei metafizică? Iată un imn! Vrei o pasiune? Iată un șef! Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în această cămașă care ține loc de conștiință, de inteligență, de simțire și de acțiune. Omul în sacou e suspus erorilor; omul în uniformă e infailibil…” Funcția socială și strategică a cămășii infailibile pe care o are în vedere Sebastian a fost, dintotdeauna și indiferent de regimul politic, aceeași: simbolizarea Puterii. Din acest punct de vedere, consecința estetică a fotografiei a fost aceea de a deposeda puterea de aura ei infailibilă, iar fotograful s-a transformat în hermeneut, plasând cetățeanul la un declanșator distanță de uniformă și viceversa, deci apropiindu-i infinitezimal, ceea ce a dus, contrar postulatelor lui Barthes, la o demonumentalizare a uniformei. A supune uniforma unei judecăți estetice, în termeni kantieni, înseamnă a-i retrograda teleologia și deci a o umaniza. A o judeca teleologic, înseamnă a-i dejuca dimensiunea strategică. Acesta este pariul om – uniformă – cetățean pe care-l întreprinde seria de fotografii a lui Bogdan Gîrbovan, un pariu care coboară statuia de pe cal și-o face să umble printre oameni, ca oameni, iar recentele proteste repetate ale Poliției Române o confirmă din plin.
Pentru prima dată de la August Sander încoace, Ierarhia Poliției Române scrutează cu acuratețe momentul incipit al dialogului dintre uniformă și cetățean, dintre prerogativele puterii și cele ale dez-ordinii. Căci din perspectiva uniformei, cetățeanul este un focar al entropiei sociale; din perspectiva cetățeanului, uniforma este, cum ar spune Velimir Hlebnikov, ceea ce-i amintește că statul există. Nici una din aceste două perspective nu este absolută, iar dialogul încă trebuie purtat, cu sau fără voie. Să-l purtăm așadar în cunoștință de cauză. (Igor Mocanu)
escondido humane society
act question of the day
alcohol poisoning symptoms
2007 porsche 911 gt3
body fat percentage calculator