TEMA: Cît de anti-americani sîntem?
“Suppose you were an idiot. And suppose you were a member of Congress… But then I repeat myself.” Rareori a sunat mai îndreptăţită această butadă a lui Mark Twain, decât vinerea trecută, când America a fost ținută într-o așteptare paroxistică, până în ultimul moment, spre a afla dacă pe uşa guvernului american va apare ori nu tăbliță ”CLOSED”. După ce s-a hotărât că nu se va trece, totuși, la închiderea activităților guvernului, președintele Barack Obama a declarat că înțelegerea la care au ajuns republicanii și democrații în legătură cu bugetul pe 2011 este un semn “de bun-simț”.
I beg to disagree. Să ții țara în șah, oamenii cu nervii întinși la maximum, să tratezi angajații statului cu o imensă lipsă de respect, doar pentru a-i arăta adversarului politic cu ce mușchi puternici ești dotat este semnul alienării de obligațiile pe care le ai și o arogantă exhibare a lipsei de bun-simț.
Resurse de toate felurile sunt declarate în mare pericol, unele aproape epuizate, în afară de două, care prisosesc cu asupra de măsură: cinismul și incompetența politicienilor.
Nu e un secret că ţara este condusă, de multă vreme, aiurea sau că America a pierdut, probabil definitiv, competiţii majore, în care a fost ori s-a autodeclarat fără motiv Number One. Lista domeniilor în care nu mai este — dacă a fost vreodată – un lider devine din ce în ce mai scurtă, în vreme ce lista domeniilor în care se preface că mai este competitivă creşte.
Pensiile oferite cândva de angajatori au devenit o raritate şi, în afara celor plini de bani, americanii se gândesc cu teamă la ce se numeşte aici retirement. Cu toate acestea, membrii Congresului vorbesc din ce în ce mai serios depre proiectul de a masacra Social Security – practic, singura resursă stabilă pentru pensionari.
Semnat la 14 august 1935 de președintele Franklin Delano Roosevelt, Social Security Act a constituit o încercare de a limita greutățile implicate de batrînețe, sărăcie, șomaj și de povara apăsând pe umerii văduvelor sau copiilor lipsiți de sprijinul unui tată. Semnarea acestui act a făcut din FDR primul șef al executivului care să pledeze în favoarea asistenței federale pentru bătrâni. Iată aici originalul celor de mai sus și alte amănunte.
Gândit ca o pârghie ajutătoare, Social Security a devenit – în realitate şi pentru foarte mulţi americani – principala, dacă nu chiar singura, resursă financiară pe care se pot baza la bătrânețe. De aceea, a folosi astăzi pentru bătrâneţe eufemismul de Golden Age este un tic al cinismului retoric.
Social Security Act a constituit o decizie controversată încă de la bun început. Poate că vocile care au criticat mecanismul respectiv au avut dreptate. Dar să stai cu mâinile în sân, să nu-l recalibrezi când apar primele semne de îngrijorare și după trei sferturi de veac de iresponsabilitate să spui oamenilor “Degeaba ați plătit pentru Social Security, banii s-au dus…” este o barbarie administrativă descalificantă.
Americanilor li se spune să strângă cureaua, că trebuie să economisească, să-şi pună singuri bani de-o parte pentru bătrâneţe. O înţelepciune dur contracarată fie de costul exorbitant al unui an de facultate, fie de contribuţia din ce în ce mai piperată la costurile asigurărilor medicale etc. America a devenit o ţară în care bătrâneţea constituie un lux. În multe cazuri, chiar unul exorbitant.
Ca şi tinereţea, de altfel.
Ieşiţi din universități cu viaţa amanetată de datorii enorme făcute spre a urma cursurile unei facultăți sau cu părinţii îndatoraţi la sânge spre a-i ţine la şcoală, tinerii sunt măcinaţi de stress-ul găsirii unui loc de muncă. Când îl găsesc, muncesc pe rupte, spre a fi siguri că îşi pot păstra job-ul. Asta, după ce în timpul studiilor au avut tot felul de job-uri, pentru a-și putea permite să fie studenți. Prea mulţi dintre ei ajung bătrâni, fără să-şi aducă măcar aminte când au fost tineri. Acum, începe să li se spună că la bătrânețe nu vor mai beneficia de Social Security.
Să iei în discuţie desfiinţarea unui mecanism ca Social Security (pentru care, de altfel, din câştigurile fiecărui salariat se reţin sume consistente de-a lungul vieții), a MEDICAID-ului (asigurarea medicală pentru săraci și bătrânii săraci), a MEDICARE-ului (asigurarea ce acoperă o parte din cheltuielile medicale ale celor trecuți de 65 de ani) și să preconizezi ridicarea vârstei de pensionare de la 65 de ani undeva spre 70 de ani este un proiect de exterminare a celor de vârsta a treia.
Dacă statul welfare este o utopie şi sfârşeşte în faliment, statul cinic sfârşeşte tot acolo. Plus în faliment moral.
Nu-mi place un anume tip de comparaţii, dar informaţia că o rachetă Tomahawk și folosirea ei costă peste un milion de dolari şi că într-o operaţiune, lipsită de orice noimă, precum Libia, se aruncă zilnic zeci de asemenea rachete e de natură să provoace întrebarea ”De unde atâta neghiobie?” O acţiune costisitoare (totuşi, un mizilic pe lângă Irak sau Afganistan) ce include şi imbecilitatea ”Dar de Gaddafi nu ne atingem, că nu se face.”
Barack Obama vorbește din ce în ce mai mult și spune din în ce mai puțin. La întrebarea de ce s-a implicat America în Libia, dacă tot nu vrea să se atingă de Gaddafi, nu a fost încă în stare să dea un răspuns coerent. Rezultatul? Azi îl vede pe Gaddafi purtat pe brațe ca un erou pentru că a fost de acord cu planul de pace!? În plus, Barack Obama află că Al-Qaeda îi dă o mână de ajutor în “pensionarea” lui Gaddfi (early retirement, nu-i așa?) acțiune umanitară în cursul căreia își procură armament din Libia.
Lobby-ul (mulți vorbesc chiar de Mafia) industriei de automobile a distrus transportul în comun. Astăzi, când printre marii consumatori de petrol au apărut competitori de tipul Chinei şi preţul barilului poate să crească în orice moment în chip astronomic, americanului i se cere să se reîntoarcă la transportul în comun.
Care transport în comun?
Singurul tren “ultra-rapid”, Acela Express, nu poate depăşi, pe distanțe semnificative, viteza unui personal grăbit din alte ţări în care distanţele sunt și mult mai mici – terasamentele sunt rudimentare şi nu pot susţine viteze mari. Unele metrouri nu intră suficient de adânc în suburbiile marilor orașe spre a fi de folos unui număr semnificativ de angajați care să facă naveta reședință-loc de muncă-reședință.
Lupta dintre democraţi şi republicani nu mai are nimic în comun cu apărarea, din perspective şi filozofii diferite, a intereselor cetăţenilor. Este o luptă între orgolii şi interese personale, purtată cu cinism şi iresponsabilitate. Rapizi în acceptarea de compromisuri ce-i avantajează, ei au devenit incapabili să ajungă la o soluţie de compromis care să nu-i compromită și să nu compromită definitiv și puținele șanse ale țării de a reveni vreodată pe linia de plutire.
Ilustrație & Copyright 2011 – DION
Se simt cumva responsabili de acest dezastru? Nu.
Unul dintre ei spune, pe bună dreptate, “Dacă tot aruncăm în şomaj, fie şi temporar, sute de mii de angajaţi federali, se cuvine să fim lângă ei – pe stradă, cu salariile și toate beneficiile blocate”. Mesajul său de bun-simț nu a avut nici un ecou. Membrii Congresului sunt mai presus de oricine. Fără ei nu se poate. E nevoie de ei în orice moment.
Să facă ce?
Asta devine din ce în ce mai neclar. Dar e nevoie, vezi bine.
Dintre toate reformele despre care se discută, există una de care membrii Congresului nici nu vor să audă, exact pentru că este o reformă fundamentală și de bun-simț: limitarea numărului de mandate la două. Exact numărul de mandate la care are dreptul șeful Executivului – Președintele. Cum să accepte așa ceva membrii Legislativului, chiar dacă ramurile puterii în stat sunt egale?
Membrii Congresului se consideră angajaţi pe viaţă şi eforturile pe care le fac spre a rămâne, până la pensie (şi ce pensii! și ce beneficii!), în legislativ sunt incomparabil mai mari decât eforturile de a-şi face datoria față de cetățeni. Aceștia din urmă trebuie să plătească pentru toate hotărârile ce au falimentat țara. Evident, există printre membrii Congresului și oameni demni de stimă. Congresul, însă, ca entitate, este un mecanism gripat. Ascult zilnic — nu neapărat de plăcere, ci din interes profesional – discursurile acestor oameni. Retorica jenant găunoasă, patetismul de două parale și partizanatul orb fac legea acestor dezbateri.
Dacă iei listele membrilor Congresului de-a lungul timpului, rămâi stupefiat de numărul celor care par a se fi născut în Capitoliu și au stabilit că au “dreptul” să moară acolo. A fi membru al Congresului a devenit, în mod fraudulos, o profesiune, o meserie. Ideea inițială era că ajungi în Congres și pentru un timp rezonabil reprezinți acolo interesele celor ce te-au votat, după care te întorci acasă, la meseria de bază – avocat, fermier, medic, economist etc.
Dacă nu începe de la reforma Legislativului — limitarea numărului de mandate – schimbarea de care are nevoie America va arăta întocmai “rezolvării” crizei bancare. Contribuabilii au plătit pentru a fi ținute în viață băncile falimentare, după care conducerile acestor bănci și-au aprobat prime de zeci de milioane de dolari.
Ce a făcut Congresul în fața acestui act de cinism? Nimic.
Toată lumea este de acord că pentru redresarea țării, trebuie început de undeva, chiar cu hotărâri dure, nepopulare. Dar să-i vezi tocmai pe cei responsabili de dezastru eternizându-se sub cupola Capitoliului și transformând angajații federali în țapi ispășitori pentru o situație pe care nu ei au creat-o este deconcertant.
Aleg un singur exemplu din setul ce ar fi însoțit întreruperea activității agențiilor guvernamentale. Militarii trimiși în războaie absurde, a căror rațiune e greu de înțeles, nu ar fi primit salariul, chiar dacă ar fi trebuit să lupte în continuare. Ce contează situația în care ar fi fost familia rămasă acasă, pe care nimeni nu o scutește de obligația onorării notelor de plată.
Dacă militarul era ucis în această perioadă de furlough, familia nu ar fi primit nici măcar ajutorul de înmormântare.
Generoasă cu alții, America a devenit incapabilă să aibă grijă de cetățenii ei. Clasa de mijloc se topește, făcând mai adîncă prăpastia dintre cei care au și cei ce nu au. Ocupată prea mult cu încurajarea reformelor din alte țări, dacă nu chiar a revoluţiilor îndoielnice, America a uitat cum arată o reformă înternă, darămite o revoluţie în propria ogradă. Am ascultat și citit în aceste zile zeci de răspunsuri la întrebări puse de reporteri omului de pe stradă. Aleg un dialog ce rezumă exemplar situația în care a fost adusă America de aleșii ei:
Reporter: “Ce vă nelinişteşte cel mai mult în legătură cu ce va urma după reluarea activităţilor guvernului?”
Pieton: “Faptul că vom fi conduşi în continuare de aceiaşi idioţi.”
Cel căruia îi aparţine răspunsul nu este Mark Twain. În anul de graţie 2011, ştirea despre moartea sa nu mai este, cum atragea atenţia dragul de el cândva, ”greatly exaggerated”.
Mark Twain este, cu certitudine, mort. Membrii Congresului sunt very much alive. Motiv de bucurie pentru unii, și de majoră îngrijorare pentru foarte mulţi alții. Cei din urmă se gândesc la altă vorbă a lui Twain din 1866: “No man’s life, liberty, or property is safe while the legislature is in session.”
Felicitările pentru membrii Congresului pot fi trimise la adresa de e-mail: idiocy@congress.us
P.S. DUE TO BUDGET CUTS THIS IS YOUR NEW OFFICE NOW (Sursă – Internet)