Discursul omniprezent focusat pe dinamica plagiatelor operează cu o realitate care nu e altceva decât o diversiune manipulatoare. Despre plagiatul lui Ponta poate fi discutat doar ca studiu de caz instrumentat politic și, mai ales, nu în detrimentul unor contexte care adâncesc grav disproporțiile dintre categoriile sociale la nivelul accesului la educație, disponibilizările masive din ultima vreme și falimentările aberante. A merge dincolo de construcțiile de tip breaking news, a face o distincție mult mai clară între ceea ce merită să fie subiect de analiză sistemică prin faptul că angrenează mecanisme de funcționare politică la un nivel perdant pentru o întreagă economie socială și ceea ce confirmă ce știm deja mi se pare din ce în ce mai necesar. A nu te conforma temelor la zi atunci când ele sunt o diversiune – vezi fularul lui Adrian Năstase și tot scandalul plagiatorului Ponta – poate fi o temă de cercetare cu potențial de schimbare a unghiurilor de dezbatere care, din păcate, se plafonează din ce în ce mai mult.
Care este, pînă la urmă, marea schemă a plagiatelor instrumentate politic? Plagiatul e performarea rețelelor clientelare academice, bazate pe un eșafodaj de relații compromise. Doctorandul, conducătorul de doctorat și sistemul căruia îi aparțin recurg la o strategie comună de lucru și de validare în echipă. Fiecare merge pe burtă pentru că știe că, și dacă se află, nu se întîmplă mare lucru. Nu se reformează nimic, nu se produce nici o subminare a regulilor compromisului după care funcționează, în bună parte, carierismul și nepotismul din învățămîntul superior. În cazul nostru, plagiatorul devine important pentru că e Ponta. Altfel, el nu ar fi avut nici un fel de relevanță. Funcția deținută îl face pe plagiator subiect de presă și, astfel, ajungem să vorbim despre plagiere numai în raport cu cei care dețin o poziție cheie. Actul de a plagia nu mai e dezbătut decît prin implicațiile lui politice, ceea ce îl transformă într-o armă de răzbunări cu miză de clan, care nu sunt altceva decît o capcană. În această capcană, discursul argumentat cedează locul umorilor și politicii emoționale, aruncării bumerangului, cu efecte distructive pentru o dezbatere a temelor care contează cu adevărat. Dintr-o dată, plagiatul capătă o dimensiune mult mai mare pentru că este mai ușor de manipulat discursiv. Și astfel, plagiatorul, care ar trebui să fie cel mai puțin important în organigrama plagiatelor academice ajunge în centrul tuturor discuțiilor. Pe de o parte pentru că e un demnitar, pe de altă parte pentru că e vinovatul suprem, țapul ispășitor. Plagiatorul este, de fapt, executantul care are în spate un întreg angrenaj de relații și realități din sistemul educațional, legitimat de ideologia copy-paste. O ideologie care se învață din clasele primare și este reafirmată în facultăți de prestigiu din România. Ești bun dacă reciți ce e în manual, iei examenele cu brio dacă înveți cursurile profesorilor și le redai întocmai atunci cînd ești ascultat. Reușești cu copy-paste în ascensiunea ierarhică. Metoda copy-paste se predă în școală și e un patrimoniu cultural conservat cu rigurozitate.
Ponta a copiat. Strigătul sau îndemnul la strigăt indignat din partea lumii academice care ar trebui să se revolte e tardiv și ipocrit. Sistemul educațional din România este, cu puține excepții, fundamentat pe copy-paste, și, oricît de mult încercăm să scoatem la lumină mafia doctoratelor, nu facem decît să întărim subiectele media confiscate de un discurs unilateral. Fularul care a acoperit gîtul rănitului Adrian Năstase și plagiatul lui Victor Ponta sînt diversiuni. Cînd le vom depăși poate vom reuși să vobim și despre furturi sociale flagrante.