Iarna vrajbei noastre: protestele din România, ianuarie – februarie 2012 / coord. Cătălin Augustin Stoica şi Vintilă Mihăilescu / editura Paideia, 2012 / www.proteste2012.ro
Introducere – de Vintilă Mihăilescu & Cătălin Augustin Stoica
A fost sau n-a fost ? Cu această întrebare, evocînd filmul lui Corneliu Porumboiu, începea în urmă cu ceva timp dezbaterea publică a filmului lui Vlad Petri dedicat Pieţei Universităţii. Era mai mult o provocare aruncată în sală de către un student decît o întrebare ce permite un răspuns sau altul, cît de cît precis. Ea poate genera însă o serie de alte întrebări – sau mai de grabă dileme – de natură să expliciteze şi mizele, precum şi limitele, acestei lucrări.
În primul rînd, a fost sau n-a fost ce anume? Chiar şi (aparent) cea mai neutră categorizare, aceea de „ mişcare socială”, pune probleme din punct de vedere sociologic, după cum arată în detaliu Cătălin Stoica în deschiderea acestui volum, încadrînd fenomenul în „categoria comportamentelor colective, mai exact a sub-tipului mişcărilor de protest”. De asemenea, Stoica analizează emergenţa protestului colectiv din Bucuresti şi schiţează o serie de tipuri sociale ale participanţilor la manifestaţiile din Piaţa Universităţii (ianuarie 2012). La rîndul său, Adrian Deoancă plasează protestul în spaţiul liminalităţii şi încearcă să-l descifreze din această perspectivă, legînd protestul de teme precum tehnopolitică şi hegemonia neoliberală. Există, bineînţeles, asemănări cu alte mişcări de protest, diferite în timp şi spaţiu, şi investigarea lor este o premiză necesară pentru înţelegerea contextului mai larg. Este ceea ce încearcă să facă în cele de faţă Andrei Ţăranu. Pe de altă parte, analogiile şi eventualele mecanisme comune ale protestului public nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere particularităţile individuale. Asemănările pripite cu „primăvara arabă”, de pildă, ne apar astfel din start ca neadecvate. Ele sugerează o convergenţă mondializată a mişcărilor pentru democraţie, dar revoltele arabe nu au drept model democraţia europeană, avînd astfel cu totul alt scop şi sens (Krastev 2012). Chiar şi analogia cu Piaţa Universităţii de la începutul post-comunismului necesită nuanţări, după cum sugerează Sabina Stan în nota sa critică: „Piaţa” nu a fost un spaţiu al unităţii naţionale, ci s-a configurat încă de la început ca unul al diviziunii şi competiţiei politice şi ideologice.
În al doilea rînd: a fost sau mai este ? Fără vizibilitate mediatică şi fără vizibilitate publică în general, s-ar zice că s-a încheiat. Pentru cele cîteva mici grupuri care continuă să picheteze Piaţa şi pentru autorităţile care trimit forţele de ordine să-i „supravegheze”, s-ar părea însă că lucrurile nu s-au terminat. Iar pentru unii analişti care se aşteaptă ca protestele să revină o dată cu primăvara (sau în orice caz, la prima „ocazie” oferită de Putere), fenomenul este încă în plină desfăşurare.
O ambivalenţă similară există şi în ceea ce priveşte mişcarea Occupy în lume. Astfel, după uimirea în faţa răsunetului mondial al acestei revolte, urmată de letargia din iarnă şi evacuarea taberelor din pricipalele oraşe vizate, mulţi jurnalişti s-au grăbit să proclame prin februarie moartea sa clinică: „o mişcare ce a intrat în scenă cu un big bang pare să iasă cu un scîncet” – afirma editorialistul de la USA Today pe 9 februarie 2012. „Viitorii strategi politici s-ar putea să privească această mişcare ca pe un studiu de caz pentru cum nu trebuie să organizezi o mişcare de durată” – conchidea acesta. Către sfîrşitul lui martie,
Nu în ultimul rînd: a fost una sau mai multe ? Heterogenitatea actorilor şi amesajelor este evidentă, acestea făcînd deja obiectul a multor comentarii şi chiar a unor antologii on-line. Marin Marian-Bălaşa le analizează aici dintr-o perspectivă etno-muzicologică inedită. Mai restrîns, clivajul spaţial din Piaţa Universităţii, în ciuda punţilor şi consensurilor periodice, nu a trecut neobservat, configurînd două „cadre sociale” relativ distincte, descrise în cele de faţă de către Alfred Bulai. Mai important poate, această (relativă) diviziune spaţială a pus în scenă şi o distincţie generaţională, mai profundă şi, probabil, mai de durată. Astfel, dacă trotuarul de la TNB punea în scenă mai de grabă agenda personală (chiar dacă împărtăşită) a unor indivizi nemulţumiţi, de regulă mai în vîrstă, trotuarul de la Arhitectură a evoluat spre o agendă publică elaborată în principal de o generaţie tînără şi educată, prea „abstractă” pentru mass-media, după cum remarcă Costi Rogozanu. Pe de altă parte, Piaţa Universităţii din Bucureşti este departe de a fi singurul spaţiu de manifestare. Călin Goina şi Emanuel Copilaş aduc în acest sens mărturia critică a evenimentelor simultane de la Cluj, respectiv Timişoara. Spre exemplu, Călin Goina analizează protestele de la Cluj dintr-o perspectivă dinamică ori ca proces, insistînd asupra rolului noilor tehnologii asupra mobilizării. Din perspectivă socio-constructivistă, Emanuel Copilaş abordează impactul resurgenţei actorilor (ori agenţilor) sociali asupra structurilor locale la Timişoara.
***
Despre ce tratează atunci acest volum ? Despre cele întîmplate, s-ar putea spune. După toate regulile artei, este prea devreme pentru o analiză sociologică aprofundată, editorii asumîndu-şi din acest punct de vedere riscurile unei astfel de întreprinderi „pripite”. De altfel, editorii au extins invitaţia de a scrie în acest volum unui număr mai mare de posibili contributori; unii dintre aceştia au declinat invitaţia întrucît, spuneau ei, este prea devreme pentru a putea analiza în profunzime şi în spirit „pur ştiinţific” evenimentele din ianuarie 2012 şi implicaţiile lor. Nu este însă prea devreme şi pentru un demers de „sociologie publică” (Burawoy 2005), prin definiţie mult mai apropiat de desfăşurarea „la cald” a evenimentelor sociale semnificative. Ceea ce înseamnă şi că prezentul volum nu se vrea o carte academică destinată strict specialiştilor, ci o privire sociologică asupra unor evenimente publice actuale şi în dialog cu publicul implicat sau vizat de aceste evenimente. De asemenea, acest volum nu doreste sa impună o concluzie sau o viziune anume, ci combină abordări şi păreri diferite. Din acest motiv, am inclus în acest volum şi interviuri realizate cu participanţi la manifestaţiile din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Interviurile realizate cu Bogdan Iancu, Claudiu Crăciun şi Dorin Guţu reprezintă, o parte a „vocii străzii”, voce care a fost des invocată în relatările din media dar uneori trunchiată ori prezentată distorsionat. Scopul acestui volum se înscrie astfel, pe linia iniţiată de Burawoy, acela de a promova reflecţia publică faţă de problemele sociale importante, oferind pentru aceasta o premiză informată. Evident, interpretările asupra recentelor proteste aparţin în exclusivitate autorilor incluşi în acest volum. În calitate de coordonatori ai acestui volum, nu am impus autorilor anumite teme sau unghiuri de analiză; am procedat astfel tocmai pentru a furniza o platformă de dezbatere publică liberă, neîngrădită în nici un fel de interesele noastre de cercetare sau de propriile interpretări cu privire la aceste proteste.
Primul lucru pe care trebuie să-l facă o astfel de abordare este să pună în perspectivă faptele avute în vedere, plasîndu-le într-un context de spaţiu şi timp în măsură să le ilumineze cît mai comprehensiv.
Să începem prin a reaminti cîţiva indicatori globali cu care ne-am obişnuit deja. Astfel, trebuie amintit în primul rînd faptul că, devansînd cu puţin doar Bulgaria, România se află de cîţiva ani pe penultimul loc din Europa atît în ceea ce priveşte PIB per capita (45% din media din Uniunea Europeană, locul 68 în lume), cît şi în privinţa veniturilor populaţiei. Cele mai apropiate de noi în acest sens sînt (în afară de Bulgaria) Estonia, Ungaria, Polonia, Lituania si Letonia. De asemenea, după regiunea Severozapaden din Bulgaria, regiunea Nord-Est din România era în 2010 cea mai săracă de pe continent potrivit statisticilor Eurostat. Astfel, potrivit unui sondaj al Centrului de Sociologie Urbană şi Regională – CURS, în decembrie 2011, 25% dintre respondenţi declarau că “veniturile din gospodărie le ajung pentru un trai decent dar nu le permit cumpărarea unor bunuri mai scumpe”; 42% susţineau că “veniturile gospodărie le ajung numai pentru strictul necesar” iar 24% apreciau că veniturile gospodăriei nu le ajung nici pentru strictul necesar.” Doar 2% dintre cei intervievaţi susţineau că “veniturile gospodăriei le permit să aibă tot ce îşi doresc, fără nici o restrîngere” şi 6% afirmau că “veniturile gospodăriei le permit cumpărarea unor bunuri mai scumpe cu restricţii în alte domenii”; 1% dintre respondenţi nu au răspuns la această întrebare. Cu alte cuvinte, cu aproximativ o lună înainte de debutul protestelor din Romania, două treimi dintre respondenţi susţineau că veniturile gospodăriei îi situează sub limita unui trai decent.
Aceşti macro-determinanţi economici nu sînt însă suficienţi pentru a genera – şi a explica – starea de spirit instalată în ţară în ultimii ani. Instabilitatea politică şi proasta funcţionare a instituţiilor sînt alţi doi factori cel puţin la fel de importanţi. Percepţia populaţiei în această privinţă poate fi sintetizată prin cea mai mică încredere în parlament şi în guvern din UE (13% faţă de 33%, respectiv 32% media europeană). Pentru a merge însă puţin dincolo de aceste cadre generale şi a înţelege mai bine actuala stare de spirit, recenta analiză realizată de Dumitru Sandu pe baza Eurobarometrelor din ultimii cinci ani ne oferă o bază solidă de discuţie (Sandu 2012).
Evoluţia datelor în timp şi comparativ cu celelalte ţări ale Europei indică în primul rînd o stare de spirit extrem de proastă, exprimată prin ratele foarte scăzute de mulţumire şi de optimism, precum şi de o combinaţia aparte a acestora. Astfel, faţă de media de 79% în Europa, satisfacţia cu viaţa se ridică în România la doar 40% mulţumiţi, considerabil mai mică şi comparativ cu media celorlalte ţări est-europene. Satisfacţia financiară este şi ea de numai 36%, România fiind astfel din ambele puncte de vedere pe penultimul loc de pe continent, la egalitate cu Grecia. Cotele de optimism sînt şi ele cele mai scăzute din Europa, atît la nivel personal (crede că va trăi mai bine la anul – 20%), cît şi domestic (crede că gospodăria sa o va duce mai bine la anul – 19%) şi naţional (crede că situaţia economică a ţării va fi mai bună la anul – 16%). Combinaţia între nemulţumire şi pesimism s-a dovedit a fi însă un cockteil Molotov specific românesc: procentul celor continuu nemuţumiţi (este rău şi va şi mai rău – combinînd deci nemulţumirea prezentă cu pesimismul pentru viitor) este pe departe cel mai mare din Europa (51% faţă de 19% în Europa celor 15). „Modelul european specific de satisfaţie-optimism este cel în care categoria mulţumirii de durată este de aproximativ 50% iar cel al mulţumiţilor optimişti de aproximativ 25% (sau 75% împreună). Trendul pentru România este de îndepărtare de acest model cu reducerea ponderii celor două categorii de stare de spirit pozitivă de la 51% în 2007 la 34% în 2011/1. În NSM11 [cele 10 noi state membre plus Bulgaria] reducerea a fost mai mică pentru aceeaşi perioadă, de la 64% la 59%. (…) România, ţară prin tradiţie orientată optimist, suportă o cădere a stării de optimism de 16 puncte procentuale în primăvara anului 2009 faţă de 2008. Pentru acelaşi interval de timp, declinul optimismului a fost de numai 8 puncte procentuale în NSM10 [cele noi 10 state membre din valurile 2004 şi 2007], 5 în Bulgaria şi 3 în EU15. Căderea a continuat în România cu încă 12 procente în 2010/1 faţă de 2009/1. În UE, declinul a fost fie mult mai mic, fie înlocuit prin creştere sau stabilitate în acelaşi interval” (Sandu 2012: 9-10). Prăbuşirea dramatică a optimismului în ţara noastră nu poate fi pusă deci doar pe seama crizei, ea fiind incomparabil mai mare decît în alte ţări care au trecut şi ele prin aceeaşi criză.
Mai important, poate, este însă acest trend descendent al stării de spirit pentru o ţară altminteri optimistă precum România. Astfel, ţara noastră a cunoscut cel mai mare declin de optimism (după Grecia) din ultimii trei ani (de la 44% la 20%), tineretul nostru făcînd experienţa, între 2008 şi 2010, a celei mai dramatice pierderi de optimism din spaţiul UE. Corespunzător, orizontul de aşteptări s-a prăbuşit şi el: jumătate dintre români declară că situaţia curentă a gospodăriei proprii nu le permite nici un plan de viitor, alţi 31% declarînd că-şi pot face planuri pe cel mult jumătate de an – din acest punct de vedere România fiind similară cu celelalte ţări din zona estică a Europei, dar mult peste media UE. La toate acestea, putem să adăugăm o stare de anomie percepută chiar şi de populaţia Bucureştiului, pe departe cea mai prosperă zonă a ţării (Bulai 2005).
O stare de nemulţumire relativ stabilă, chiar dacă redusă, prezintă în principiu mult mai puţin risc social decît o pierdere bruscă a optimismului şi o limitare drastică a orizontului de aşteptări. Toate datele sociologice, cunoscute, indicau deci o stare de spirit a cărei potenţial de revoltă intrase deja în „cod portocaliu”.
„Scînteia” care a aprins revoltele de stradă din ianuarie 2012 a venit şi ea dintr-o zonă de risc bine cunoscută. În România, sănătatea este percepută ca o problemă personală importantă de către un procent mult mai mare al populaţiei decît în UE (27% faţă de 16%). Îngrijorarea faţă de propria sănătate este mai mare în straturile de sus din ţara noastră comparativ cu cele similare din restul Europei, dar este de două ori mai mare în straturile de jos. Poate că şi mai deosebit este faptul că România are cea mai mare pondere de tineri de 15-29 de ani îngrijoraţi de propria stare de sănătate (19% faţă de 9% UE – Sandu 2012). Un studiu mai vechi realizat de departamentul de cercetări al Discovery Channel pe tinerii din Europa constata şi el că tineretul din România se află pe primul loc la întrebarea „îmi fac adesea griji pentru sănătatea mea” (Discovery, 2007). Pe scurt, îngrijorarea faţă de sănătate, respectiv teama de boală, sînt o trăsătură culturală a românilor, pe care insecuritatea instituţională nu a făcut decît să o exacerbeze. În aceste condiţii, nu putea exista o provocare mai sigură decît dispreţul pentru această preocupare de masă. Or este exact ceea ce a făcut preşedintele ţării demiţîndu-l pe doctorul Arafat în public şi proslăvind meritele privatizării în sistemul sanitar. Riscul bolii a fost mai puternic decît riscul sărăciei şi oamenii au ieşit spontan în stradă pentru că nu le mai rămăsese nimic altceva de făcut.
***
Ceea ce a urmat este subiect de dezbatere – iar volumul de faţă nu face altceva decît să exprime critic cîteva dintre discursurile plauzibile. Sfera semantică a acestora în opinia publică este însă mult mai largă şi contradictorie.
Din primele clipe, evenimentele din ianuarie au început să fie supuse unor procese de numire şi „categorizate” (Rosch 1973) conform unor repere disponibile diverse, menite să le atribuie un sens sau altul şi să aducă astfel „ordine” în ceea ce a apărut ca o mişcare spontană şi mai mult sau mai puţin surprinzătoare. Heterogenitatea fenomenului a fost astfel însoţită de o diversitate a interpretărilor.
Astfel, un prim aspect care a atras atenţia a fost excepţionala creativitate de expresie şi punere în scenă a protestelor. S-a vorbit chiar despre o „revoltă creativă” (Mihăilescu 2012), ceea ce trimitea într-un fel la credo-ul lui Kalle Lasn, editorul şi co-fondatorul publicaţie Adbusters, aflată în bună măsură la originea mişcărilor Occupy: „cred că unul dintre cele mai puternice lucruri este esteticul” (“I believe that one of the most powerful things of all is aesthetics”). Analogiile cu street art şi alte happening-uri urbane s-au înscris în aceeaşi linie. Reversul medaliei a constat în rezerva implicită sau explicită faţă de relevanţa politică a evenimentelor. Se repetau astfel dubiile mai vechi ale unor analişti referitoare la semnificaţia globală a unor astfel de manifestări publice. Nu este nimic rău în a ironiza pontifele politice, dar nu este ceva revoluţionar în asta – comentau Joseph Heath şi Andrew Potter cu ani în urmă, criticînd politicile contra-culturilor; dacă vrei să faci politică, atunci trebuie să o faci în vechiul stil al politicii – concluzionau cei doi (Heath şi Potter 2004). Într-o relatare de la faţa locului, Florin Poenaru, îşi exprima şi el rezervele sale: „Există totuşi motive de optimism? Nu prea. Indignarea per se nu ajută la nimic dacă nu e structurată în mesaj şi acţiune politice. E adevărat că Occupy Wall Street articuleză o serie de cereri legitime, reale şi chiar universale, dar în același timp dă seama de lipsa de imaginaţie şi viziune atât în ceea ce priveşte acţiunea politică directă cât şi în formularea de cereri și alternative la situaţia actuală” (Poenaru 2011).
La nivel politic, cercurile Puterii au etichetat imediat întreaga revoltă ca opera unor huligani – strategie testată deja în timpul mineriadelor. A urmat, la cîteva zile, varianta agenţilor provocatori plătiţi de partidele de opoziţie – etichetare ce pare să fi rămas versiunea oficioasă a evenimentelor. Grupuri apropiate establishmentului au adăugat, ca argument „raţional” de natură să tempereze revoltele, riscul unui climat nefavorabil economiei naţionale şi investitorilor străini. Pe de altă parte, cercurile Opoziţiei s-au mulţumit să vorbească despre extrema nemulţumire populară, fără a şti însă prea bine cum să abordeze fenomenul şi neavansînd nici o „categorizare” particulară şi coerentă. Unele dintre cele mai consistente intervenţii au fost grupate de platforma Critic Atac sub tema „Protestele din ianuarie 2012”, exprimînd opinii şi observaţii dintre cele mai diverse, în ciuda convergenţei declarat de stînga.
În rest, opiniile publice au acoperit întreg spectrul de la negarea oricărei semnificaţii (i.e., „mult zgomot pentru nimic”), la etichetarea revoltelor din ianuarie ca inaugurare a unei noi epoci politice în democraţia românească. Undeva la mijloc s-au înscris comentariile „epidemiologice”, văzînd în aceste evenimente doar o extindere spaţială a unor modele elaborate în Occident – în primul rînd mişcările de tip Occupy. Unii şi-au amintit, în această linie de interpretare, de precedentul Occupy iniţiat de Miliţia spirituală la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Comentariile mainstream nu au mers însă mai departe, dovedind adesea şi o necunoaştere a fenomenului Occupy în general.
În sfîrşit, „nucleul dur” al revoltelor din ianuarie 2012 şi-a continuat atît revolta cît şi auto-reflecţia asupra mizelor şi obiectivelor dezirabile, totul într-un context ce ambiţiona ieşirea din parohialism şi drame individuale sau strict naţionale pentru a privi problemele globale ale lumii actuale. De regulă, aceştia refuză orice etichetare sau auto-etichetare şi percep „Piaţa” mai degrabă ca pe un proces, un fel work in progress care nu se grăbeşte să ajungă la capitolul final al „concluziilor”. Este ceea ce propunea şi sociologul Manuel Castells adresîndu-se participanţilor la revoltele din Spania din mai 2011: „Trebuie să facem ceea ce vrem să facem, ca de pildă să creiem o nouă democraţie, dar încet. Nimeni nu este pe fugă, trebuie să facem istorie, nu trebuie să ne grăbim. Alţii se grăbesc, noi nu, pentru că noi avansăm sistematic. Dacă nu, vom fi precum iepurele din Alice în ţara minunilor, alergînd tot timpul cu ceasul în mînă” (Castells 2011). Pe de altă parte, acest gen de slow revolt precum şi plăcerea adesea explicită de a fi actorii principali ai acestei hermeneutici sociale, le-a atras acestora din partea unor observatori eticheta de hedonism civic.
Partea invizibilă a revoltelor – deoarece nemediatizată – a rămas în toată această perioadă registrul virtual al fenomenului. Or dispariţia din spaţiul public vizibil nu a însemnat neapărat şi epuizarea revoltei. Discuţiile, reflecţiile, nemulţumirile, sugestiile au continuat, mai mult sau mai puţin intens, pe facebook, bloguri, forumuri etc. Mai mult, acelaşi Manuel Castells propunea în cazul revoltelor din Spania “demararea unei noi democraţii participative bazate pe internet, ce rămîne însă de inventat” (idem). Nu ştim încă prea bine cum ar arăta aceasta şi ce eficienţă politică ar avea, dar excluderea mediului virtual din sfera comunicării şi mobilizării politice ar fi o mare eroare de optică.
***
Această luptă pentru sens nu a încetat total nici în prezent. Revoltele începute în ianuarie rămîn o operă deschisă iar prezentul volum se înscrie şi el în această perspectivă.
Referinţe bibliografice
Bulai, Alfred 2005, „Decalajul normativ şi anomia. Este Bucureştiul anomic?” Realitatea socială, nr. 2, Of, Bucureştii mei !…, Bucureşti: Paideia
Burawoy, Michael 2005, “For Public Sociology”, American Sociological Review, 70: 4-28
Castells, Manuel 2011. Xerrada integra de Manuel Castells disponibil on-line la http://www.vilaweb.tv/?video=6847 (accesat în data de 12/04/2012).
Heath, Joseph, Andrew Potter 2004, Nation of Rebels: Why Counterculture Became Consumer Culture, New York: Harper Collins Publishers
ICCV 2010, Calitatea vieţii în România Bucureşti: CIDE/Editura Expert
Krastev, Ivan 2012 “Europe and the Threat to Open Society”, IWMpost, 108: . 16-17
Mihăilescu, Vintilă. 2012 “Generaţia revoltei creative”, Dilema Veche, 2 februarie 2012
Poenaru, Florin 2011, “Occupy Wall Street. Reportaj de la faţa locului” disponibil on-line la https://www.criticatac.ro/10444/occupy-wall-street/ (accesat in data de 15/02/2012).
Rosch, Eleonor H. 1973. “Natural categories”, Cognitive Psychology 4: 328–350
Sandu, Dumitru. 2012 Opinia publică din România în context european, Structuri şi tendinţe pe spaţii societale şi regionale 2007-2011, Bucureşti: Reprezentanţa Comisiei Europene în România
USA Today “Editorial: Occupy movement fading out in a whimper” disponibil on-line la http://www.usatoday.com/news/opinion/editorials/story/2012-02-09/Occupy-movement-wealth-income/53032740/1 (accesat în data de 09/02/2012)
*** 2007, Species. A user’s guide to young men Discovery Channel