Update: Din cauza unor probleme tehnice a fost încărcată inițial o versiune intermediară a textului. Problema a fost acum remediată.
Publicăm mai jos recenzia lui Călin Cotoi la cartea lui Ștefan Guga despre Stahl. Recenzia a apărut inițial în limba engleză în revista Studia Sociologia 2/2015, iar versiunea de mai jos în limba română este una revizuită.
Ştefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, editura TACT, Cluj-Napoca, 2015, 387 pp.
Acest text are nevoie de o mică introducere. A început, la un moment dat, ca o recenzie a cărţii lui Ştefan Guga (Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, editura TACT, Cluj-Napoca, 2015). Pe parcurs însă mi s-a părut că ar fi mai interesant – în primul rînd pentru mine dar şi pentru cei interesaţi de felurile în care se poate vorbi despre sociologia de pe la noi, trecută şi prezentă – să scriu un soi de comentariu mai parțial dar mai larg. Cred că e important să înceapă un fel de conversaţie şi H. Stahl e un motiv foarte bun pentru asta.
O primă reacţie la argumentele cărţii lui Ştefan este cea clasică a împărţirii în două tabere: unii care cred ca Stahl e cu şcoala Gusti, alţii care cred că, în special ca sociolog marxist, îi e mai bine în afara ei (cum pare să zică şi Ştefan). Eu aş încerca o variantă diferită în care, pe de o parte, Stahl este în interiorul şcolii, parte integrantă din tipul de construcţie naţională pe care o susţine Gusti. Pe de altă parte însă, Stahl este un sociolog marxist. Problema pe care încerc să o pun este cea a marxismului lui Stahl ca parte a sociologia militans, a încadrării necritice a sociologiei în construcţia naţiunii române interbelice. Cred că este important să păstrăm această tensiune nerezolvată, măcar la început. Pare mai clar şi atractiv să îl facem pe Stahl fie un sociolog marxist critic care s-a desprins rapid de ambiguităţile gustiene, fie mâna dreaptă a lui Gusti care a avut niste stranii scăpări marxiste, dar e important să ne păstrăm virtuţile analitice intacte şi să rezistăm tentaţiei cît putem de mult.
În peisajul instituţional al ştiinţelor sociale din România, istoria sociologiei româneşti are o poziţie paradoxală. În ultimii ani, este prezentă, masiv, la orice conferinţă sau seminar ce ţin de sociologie. În plus, are o coerenţă şi persistenţă ce lipsesc tuturor celorlalte teme ce apar, recurent, pe la aceste manifestări. Este, însă, total neinteresantă pentru marea majoritate a sociologilor activi prin institute, universităţi, ONG-uri sau oriunde altundeva.
Istoriografia sociologiei româneşti se suprapune în mare măsură, pe drept sau nu, cu istoria şcolii de sociologie de la Bucureşti, a aşa zisei „Şcoli Gusti”. Concomitenta vizibilitate şi lipsă de importanţă a discursului despre Şcoală se datorează folosirii unui mecanism de legitimare simbolică şi de re-construcţie istorică a interbelicului. Acestă perioadă istorică continuă să fie o resursă de legitimare directă în multe din câmpurile culturale de astăzi. Intelectualii contemporani îşi pot încă crea strămoşi interbelici direcţi; linii de continuitate sînt constant construite şi întreţinute. Cu cît mai uşor se ajunge la interbelic cu atît mai departe este perioada comunistă şi mai directă legătura cu Occidentul. În ultimul timp însă, mecanismul: strămoş sau strămoşi interbelici, anticomunism şi, deci, legătură cu Occidentul, nu mai funcţionează la fel de bine. Interbelicele s-au multiplicat şi politizat, la fel şi Occidentul şi chiar şi perioada socialistă a devenit mai puţin omogenă decît înainte.
Istoriografia Şcolii Gusti funcţionează ca un traseu alternativ către resursa interbelică, ca o alternativă critică la conglomeratul Eliade-Noica-Cioran sau la variantele lui tot mai greu de asumat politic şi/sau ştiinţific. Istoriografia sociologiei româneşti se află prinsă într-o luptă simbolică pentru interbelic. Participarea la “interbelic” îi asigură o poziţie vizibilă în spaţiile de discuţii şi dispute ce animă o parte importantă a producţiei culturale contemporane. Prin ricoşeu, o poziţionează şi în interiorul disciplinei, a sociologiei actuale, de unde prezenţa ei la toate manifestările ştiinţifice. În acelaşi timp însă, o lipseşte – cel puțin parțial – de perspectivele şi instrumentele necesare construirii unor argumente teoretice în afara jocului, devenit destul de provincial, al legitimării interbelice. Asta nu înseamnă că nu pot apărea, în interiorul acestui joc, și trasee teoretice autonome. Ramîne de văzut cum își vor negocia autonomia și/sau relevanța.
Cartea lui Ştefan Guga îşi propune, explicit, recuperarea lui Stahl ca sociolog marxist, parte integrantă a tradiţiei marxiste locale şi participant în dezbaterile marxiste internaţionale. Ambele teme – atît cea a integrării în tradiţia stîngii locale cît şi cea a traseului internaţional – (re)orientează istoria sociologiei româneşti spre un orizont teoretic şi discursiv, autorul asumîndu-şi o ruptură explicită de modalităţile dominante de a scrie istoria sociologiei româneşti. Accentul recenziei/discuţiei de față se îndreaptă spre prima temă a cărţii.
Lectura atentă a textelor lui Stahl, în contextul dezbaterilor teoretice şi ideologice mai largi, este dublată de încercarea de a deconstrui receptarea lui în sociologia şi istoria sociologiei de după 1989. Scoaterea lui Stahl din schema recuperărilor prin „Şcoala Gusti” – ca variantă de interbelic „acceptabil”, „democratic” şi „reformist” – şi amplasarea lui pe un traiect teoretic marxist e binevenită şi necesară pentru construcţia unui argument teoretic şi istoric despre sociologul român. Apare însă o neclaritate, ce subîntinde întregul argument şi este dată de modul în care este făcută această extragere recuperatoare a lui Stahl din „Şcoala Gusti”.
În încercarea de a-l scoate pe Stahl din cadrele interpretative actuale, ce îl văd doar ca membru major, second best după Dimitrie Gusti, al Şcolii, şi de a-l pune pe un traseu teoretic propriu, Guga tinde să folosească „Şcoala Gusti” într-un mod confuz. Faptul că Şcoala este un moment din câmpul diferenţierilor simbolice culturale şi ştiinţifice interbelice, aşa cum ne spune, pe bună dreptate, autorul, nu ne arată decît că nu trebuie să o esenţializăm sau reificăm – ceea ce e corect dar nu foarte informativ.
Şcoala, ne spune Guga, nu este aşa cum ne-o prezintă o bună parte a istoriografiei ei de astăzi – un organism sui-generis, o entitate istorică şi ştiinţifică clară şi bine delimitată ce permite jocuri contemporane de legitimare – şi de aceea trebuie să îl scoatem pe Stahl de acolo dacă vrem să înţelegem ce face el cu adevărat. Dacă vrem să îi surpindem identitatea marxistă.
Cu prima parte a argumentului tind să fiu de acord, a doua însă nu mi se pare la fel de convingătoare. Dacă şcoala Gusti nu este aşa cum ni se prezintă astăzi, dacă, pe bună dreptate, îl extragem pe Stahl de acolo, trebuie întîi regîndite şi reimaginate modalităţile de apariţie, funcţionare şi, mai ales, inconsistenţele fundamentale ale Şcolii. Altfel spus, nu cred că Stahl poate fi recuperat ca sociolog marxist fără o înţelegere precisă şi aplicată a modalităţilor de constituire a Şcolii Gusti şi a relaţiilor ei cu socialismul şi marxismul. Dacă doar constatăm că Stahl nu poate fi înţeles printr-o plasare într-o prost înţeleasă Şcoală, asta nu înseamnă că el poate fi înţeles, cel puţin în prima parte a carierei sale, în afara acesteia.
Fiindcă relaţia Şcolii cu marxismul şi cu socialismul în general rămîne neclară, poziţia marxistă a lui Stahl pare că îl salvează, cel puţin teoretic, în faţa inconsistenţei intelectuale, militantismului şi ancorării explicite în construcţia naţională ce dau trăsăturile caracteristice Şcolii de sociologie de la Bucureşti. Lucrurile sunt, însă, ceva mai complicate.
În 1919 şi la începutul anilor 1920, Dimitrie Gusti, împreună cu Virgil Madgearu, coordonau un soi de think tank legislativ şi reformist în slujba elitelor politice (şi financiare) ale vechiului stat (Regatul), elite ce aveau sarcina extrem de dificilă a organizării noului stat rezultat după primul război mondial. Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială şi, într-o mai mică măsură, Independenţa Economică îşi deschideau paginile pentru disputele stîngii româneşti. Aici au publicat, printre alţii, Lothar Rădăceanu, Şerban Voinea (fratele lui Stahl), Ştefan Zeletin, anarho-sindicalistul Anastase Gusti (fratele lui Dimitrie Gusti), Barbu Solacolu dar, mai ales, figuri mai puţin clar marxiste, apropiate de mişcarea cooperatistă, Sozialpolitik, economia socială și variante de ţărănism sau a treia cale ce prezintă însă, în marea lor majoritate, propuneri şi idealuri venind dinspre zone din cele mai diverse ale socialismului (înţeles într-un sens larg). Lui Eugen Erlich, fostul rector al Universităţii din Cernăuţi şi un apropiat al austro-marxismului, îi este publicat, postum, un text despre marxism. Chiar Gusti, în 1920, scrie un text în care îl declară pe Marx genial, doar pentru a remarca, rapid, incompletitudinea “sistemului marxist”. Experienţa bolşevică din Rusia este discutată îndelung, se scrie despre colectivizarea din Georgia, sunt recenzate cărţi şi articole scrise de Lenin, Vandervelde, Bernstein, Tugan-Baranowski, Henri de Man etc.
O dată ce Gusti descoperă potenţialul politic al sociologiei monografice, a încadrării unei sociologii empirice într-un proiect de construcţie naţională, spre sfîrşitul anilor 1920, toată această discuţie socialistă ce reverberează în proiectul de reformă post-1918 începe, destul rapid, să fie controlată, marginalizată şi instrumentată prin “sociologia gustiană”. E interesant de văzut, printre altele, cine sînt interlocutorii internaţionali din ştiinţele sociale pe care îi cultivă Gusti în această perioadă, cum ar fi Gaston Richard, autorul unei celebre (în epocă) critici a marxismului dinspre o variantă a solidarismului francez.
Altfel spus, sociologia gustiană apare prin marginalizarea şi subordonarea discursului reformist de stînga (marxist şi mai puţin marxist) din noua Românie Mare. Henri H. Stahl este parte integrantă a acestui proces. El este membru al Şcolii cu tot cu şi nu împotriva orientării sale – mai mult sau mai puţin ortodox–marxiste – din acea perioadă.
Şcoala de sociologie de la Bucureşti se creează prin încorporarea, marginalizarea şi parţiala ocultare a unui larg discurs reformist de stînga, foarte vizibil imediat după cel de al doilea război mondial. Articularea pe care o reuşeşte Gusti între empiric, teoretic şi politic – monografie, voinţă socială şi ştiinţă a naţiunii – creează sociologia ca proiect aparent coerent şi superior faţă de restul discursurilor reformiste de nuanţă socialistă. Strategia gustiană este nu atît de a combate aceste discursuri şi proiecte cît de a le transforma, îngloba şi a le trece în minorat faţă de ştiinţa majoră a reformei, a înţelegerii şi constituirii naţiunii române: sociologia monografică.
Traiectul lui Stahl ar putea fi una din cheile înţelegerii straniilor legături dintre Şcoala Gusti şi marxism, o dată ce acestea sînt luate în serios.
Ieşirea lui explicită (şi parţială) din modelul de construcţie naţională gustian este relativ târzie, pe la începutul anilor 1940, şi dă seama de transformarea şi maturizarea teoretică a lui Stahl dar şi, din ce în ce mai vizibil, de eşecul teoriilor şi instituţiilor gustiene. Un alt model de construcţie naţională, mai radical etnicizant şi uneori chiar biologizant lua locul, la sfîrşitul anilor 1930, celui promovat de Gusti. Guga sesizează bine momentul de criză şi tensiunea ce există în monografia despre Nerej (1939) care “este […] nu doar singurul text în care se foloseşte de schema conceptuală gustiană, ci şi singurul în care problematica gheristă este predominantă ca atare” (p. 143) dar nu ia în calcul ocultarea marxismului şi socialismului pe care se bazează, cel puţin parţial, apariţia Şcolii Gusti. Încercarea autorului de a-l înţelege pe Stahl scoţîndu-l din Şcoala Gusti nu poate fi coerentă decît o dată cu deconstrucţia, concomitentă, a istoriei şi teoriei Şcolii.
“Recuperarea” lui Stahl nu poate fi bazată pe minimalizarea rolului lui în cadrul Şcolii şi a proiectului pe care s-a constituit această Şcoală. Sociologia românească interbelică, sofisticată şi creativă teoretic şi empiric, a fost construită pe pata oarbă a convergenţei dintre ştiinţă, ca sursă a reformelor, programelor sociale şi progresului, şi obiectul ei de studiu, naţiunea. Socialul a fost înţeles (şi creat) în cadrul proiectelor politice şi ştiinţifice ale Şcolii, indiferent de orientările teoretice şi ideologice ale membrilor, ca transparent în faţa privirii ştiinţifice şi reformatoare şi ca înrădăcinat într-un flux continuu al substanţei şi istoriei naţionale. Este probabil că Stahl, în special în textele din Eseuri critice, publicată de altfel mult după dispariţia şcolii, este cel mai excentric faţă de această orientare. Dar, atît timp cît Şcoala există – şi chiar după dispariţia ei – el este parte integrantă din acest proiect, din tipul de construcţie naţională sponsorizat de o parte a elitelor politice şi financiare şi coordonat de instituţiile sociologiei monografice.
Prima etapă a relaţiei lui Stahl cu marxismul este, în principal, înţeleasă pe filiera Gherea dublată de momentul austro-marxist. Există o interesantă tensiune între aceste două momente. Influenţa narodnicismului rus este una complexă şi probabil indirectă (prin Gherea dar şi prin poporanismul autohton). Chiar dacă influenţa austro-marxistă directă asupra lui Stahl este incontestabilă, paralelismul cu dezbaterile narodnicismului rus este frapant. Problemele principale ale austro-marxismului, legate de importanţa statului, a naţionalităţilor, dar, mai ales, de transformările survenite în clasa muncitoare, nu puteau fi transpuse direct situaţiei româneşti. Stahl, ne spune Guga, “vedea în lumea rurală resursele criticii modernităţii impuse de stat şi exprima o credinţă fermă în instituţiile care făceau posibilă autoguvernarea ţărănească; pe de altă parte, Stahl era critic faţă de romantismul sămănătorismului şi poporanismului, considerînd ca idealizarea satului nu poate constitui baza unei politici de stat” (p.94). Faptul că Stahl a stat şase luni la Viena unde, probabil, s-a întîlnit, a discutat şi a citit cu şi despre austro-marxişti e important dar discuţia despre austro-marxism ar trebui reluată.
În plus, doar în treacăt, aş vrea să atrag atenţia asupra unui fenomen interesant de ocultare a narodnicismului/ socialismului revoluţionar rusesc în România. Încă de dinainte de disputa Gherea-Stere, dar mai ales în cadrul acesteia, temele şi temerile “ruseşti” sînt prezentate ca fiind “nemţeşti”, ca variantă a luptei cu sau dinspre revizionismul marxist. O lectură mai atentă însă ar da la iveală, cred, o puternică influenţă narodnică (termen destul de ambiguu şi el, de altfel).
În a doua parte – a cărţii lui Ştefan şi a vieţii lui Stahl – Şcoala dispare şi Stahl intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale teoretice marxiste. Nu vreau să spun că Stahl a fost, cumva, „eliberat” datorită dispariţiei şcolii, dar cred că, ca un soi de viclenie a istorie pe variantă minoră, traseul lui teoretic a devenit mai interesant şi mai coerent o dată cu dispariţia Şcolii Gusti.
În cartea lui Ştefan, Stahl ne apare nu doar ca fiind influenţat de polemicile sociologiei istorice şi a istoriografiei de după cel de al doilea război mondial, începînd cu dezbaterea Dobb-Sweeny, sau cu cele declanşate de R. Brenner, I. Wallerstein şi Perry Anderson, dar şi ca fiind parte din aceste polemici, în special prin cei doi din urmă. O a doua (sau chiar a treia) etapă marxistă a lui Stahl se desfăşoară în anii 1970-80 în interiorul acestor dezbateri fundamentale din sociologia şi istoria “mare”. E o parte a cărţii ce ar merita poate o dezbatere separată – probabil pe linia discuţiilor pornite de analizele Johannei Bockman asupra părţii Est Europene a dezvoltării teoriilor economiei neo-clasice.
Dinamica productivităţii ştiinţifice a lui Stahl, aşa cum ne-o arată Guga, se întinde din perioada interbelică pînă în anii 1980 şi ne pune la îndemînă, la sfîrşit, un Stahl mai greu de folosit în luptele obişnuite de legitimare simbolică bazate pe interbelic. A fost Stahl un sociolog marxist şi nu doar parte din binomul Gusti-Stahl? Sînt confuze sau eronate încercările de a-l prezenta în afara peisajului marxist intern şi global? Cred că la ambele întrebări răspunsul e da.
Un “da” pe care simt însă nevoia să îl nuanțez. E un sociolog marxist care a fost parte integrantă a proiectului sociologiei naţiunii de tip gustian, proiect realizat prin marginalizarea şi încorporarea unor proiecte de reformă anterioare ce aveau un aspect socialist. Este participarea – directă şi intensă – a lui Stahl în sociologia militans un soi de trădare a criticii şi teoriei marxiste? Cred că nu. Este însă, probabil, un discurs marxist captiv şi artculat cu un proiect naţional, proiect ce se dezvoltă, paradoxal, atît technocratic, cît şi romantic-naţional. Nu ar fi primul şi nici ultimul.
Vorbind cu un prieten despre această carte, mi-am dat seama că, cel puţin parţial, problemele pe care le aveam se legau mai puţin de conţinutul ei cît de o problem de plasare într-un cîmp, de o serie de cărţi nescrise (încă?) despre sociologia autohtonă.
Stahl a fost marxist! Facem o mică pauză să ne uităm în jur şi să vedem cum se mişcă proiecţiile istorice ale lui Gusti & co. în jurul nostru, cît şi cum se transformă contururile lor, dacă se transformă. Pe urmă nu ar fi rău însă să continuăm. Ce căuta Stahl în Şcoala Gusti? Era the only game in town pentru cineva ca el? Dar cum de a ajuns să fie aşa ceva? Cum s-a adaptat Stahl la tipul acela de articulare empirico-teoretico-naţională? Cînd, cum şi de ce a criticat şi, mai ales, de ce nu a criticat?