Pentru spațiul public e nevoie să luptăm, nu este un spațiu care ni se dă de la sine, nu e un cadou, nu e natural. Ca membru GAS.org.ro, împreună cu colegii mei, am demarat un întreg proces de protest și reapropriere a Parcului Feroviarilor din Cluj (Adi Dohotaru a prezentat deja acest protest în Critic Atac),ca parte a unei agende mai largi de mobilizare pentru dreptul la oraș și spațiu public. Parcul Feroviarilor este al doilea parc ca mărime din oraș și parcul cu cea mai mare biodiversitate. A fost un spațiu dedicat cartierului muncitoresc clujean Lupșa la sfârșitul secolului al XIX-lea, fapt care îl face să fie clasificat ca zonă protejată, alături de vegetația matură și formele de amenajare peisagistică,. Parcul se află în proprietatea SNCFR, însă a fost concesionat în 2010 Clubului de fotbal CFR 1907. In ultimele săptămâni parcul a fost închis publicului, s-au defrișat copaci, s-a tăiat vegetația, s-a construit un teren de fotbal și urmează să se construiască încă două terenuri pentru antrenamentele juniorilor de la Clubul Cluj 1907. Parcul a fost privatizat.
Trebuie să recunosc că am fost relativ uimit de simpatia de care s-au bucurat protestele noastre. De fapt, am fost foarte uimit sa văd, pe de o parte, că la toate protestele sindicale din Cluj organizate împotriva noului cod al muncii masa de participanți a fost dominată în special de persoane peste 50 de ani, muncitori manuali si supervizori. Pe de altă parte, la protestele de tipul dreptul la oraș (pentru spații verzi, construcții ilegale, locuri de joacă) cea mai mare parte a persoanelor participante sunt de până la 35-40 de ani, cu ocupații intelectuale și științifice, profesii liberale. Cele din urmă au fost mult mai bine acoperită de media, ea însăși fascinată de astfel de proteste, ea însăși parte a acestei noi clase de mijloc de professionals. Mișcările sindicale sunt clasate deseori ca mișcări ale unor persoane care „cer ceva”, care nu înțeleg mersul istoriei, care nu s-au reformat pe sine suficient ca antreprenori ai propriului sine pentru o economie de piață. Protestele de tip „dreptul la oraș” sunt clasate ca civism, profund pozitiv și dezirabil pentru sănătatea politică a societății noastre.
Prevalența mișcărilor care cer dreptul la oraș asupra mișcărilor sindicale de emancipare colectivă productivă nu este arbitrară, este profund legată de logica de acumulare globală. În anii 70, relația stat-piață se modifică radical în țările central-capitaliste, pentru că ratele de profit ale capitalului central scad tot mai mult în fața cererilor de taxare tot mai consistente din partea unor sindicate tot mai puternice, cuplate cu competiția acerbă dinspre Asia de Est, efect secundar al geo-politicii de expansiune imperială Americană și dominație hegemonică asupra Japoniei după al doilea război mondial (Arrighi, 2003).
Prin urmare, capitalul își mută facilitățile de producție sau subcontractează în periferia capitalistă (în special în Asia de sud-est), în timp ce stimulează competiția angajaților între ei pentru un loc de muncă. Capitalul caută forța de muncă mult mai disciplinată, mai puțin reglementată, ieftină, auto-reglementată, iar întreaga tehnologie este folosită pentru a disciplina și reglementa întregi arii geografice care intră în competiție unele cu altele pentru o fracțiune din capitalul global. Reproducerea forței de muncă calificată de pe un anumit teritoriu nu mai reprezintă o necesitate pentru capital, nu mai este o necesitate organizată de către statul redistributiv pe căi publice sub forma de sisteme de securitate socială (asigurări, prestaţii şi servicii sociale publice). Efectul este că sindicatele nu mai au cu adevărat posibilitatea de a mai pune presiuni de taxare și redistribuție asupra unui capital care se redefinește global, fluid și inter-statal. Din contră, statul minimizează impozitul şi obligaţiile de contribuţii sociale pentru a face un teritoriu atractiv „investitorului străin”, în timp ce serviciile de reproducere a forței de muncă sunt externalizate prin parteneriate public-privat sau sunt privatizate complet și organizate de către piață și capital competitiv. Evident, in condițiile în care statul redistributiv rezolva reproducerea forței de muncă care nu avea acces la piață, privatizarea statului și coordonarea prin piață a serviciilor publice face ca mari categorii sociale să nu mai poată avea acces la protecţie socială şi condiţii non-discreţionare de acordare a acestora.
Paralel, organizarea muncii industriale începe să fie puternic criticată în anii 60 și 70 de către cadrele medii datorită standardizării, uniformizării, disciplinei fabricii, birocrației, impersonalității pieței, transformării calității în cantitate și a tot ce e uman și sensibil într-o marfă. Clasa de mijloc a capitalismului central denunță rigiditatea sistemului și formele de alienare pe care le provoacă şi susține. Asigurarea autonomiei și posibilităţilor de manifestare a creativității individului apar ca deziderate fundamentale pentru formele propuse ca alternative de organizare a muncii. Ceea ce a urmat a fost o mișcare de apropriere a acestor concepte de către capital. Astfel, individul autonom, flexibil, creativ și multi-dimensional devine eroul capitalist după anii 90, iar organizarea muncii capitaliste contemporane presupune sau își dorește un astfel de angajat eroic (Boltanski și Chiapello, 2005).
Clasa de mijloc urbană în formare în anii 90 în Europa de Est și în particular în România rezonează foarte bine cu aceste argumente ale omologilor lor din ariile central capitaliste. Aceasta pentru că ea însăși a fost traumatizată de către organizaţiile puternic ierarhizate socialiste, care valorizau autoritatea superiorilor și capacitatea de a implementa decizii luate la nivele superioare. Însă pentru această clasă de mijloc emergentă formele rigide și autoritare de producție sunt asociate socialismului, și nu unui mod de producție industrial de tip fordist (cum se întâmplă cu omologii săi capitaliști). Formele de organizare socială care pledează cu autonomia individuală și libertatea pieței devin asociate automat bunăstării occidentale. Cetățeanul postsocialist nu mai este purtător de drepturi, ci un arbitru între diferite tipuri de servicii oferite public prin intermediul pieței. El nu mai poate fi un membru al unei mișcări colective sindicale care își caută emanciparea prin democratizarea producției și negocierea politică a destinului colectiv, acest lucru fiind echivalat cu socialismul. Mai degrabă el dorește să devină un consumator responsabil și rațional care se încrede în echilibrul optim între cerere și ofertă. România și Europa de Est devin vârfuri de lance ale neoliberalismului, cu o largă susținere din partea cadrelor medii aflate în alianță cu noua clasă capitalistă locală sau cu capitalul multinațional.
Cu toate acestea, a doua decadă postsocialistă le-a adus multe dezamăgiri acestor cadre medii. Munca flexibilă de fapt nu a însemnat decât mai multă muncă într-un regim de supraveghere destul de dur, cu autonomie relativ redusă, într-o cursă de demonstrare a loialității față de capital prin ore suplimentare și prezenteism. Cadrele experimentează forme noi, dar la fel de (sau poate mai) grave de alienare ca și vechii eroi socialiști. Însă critica relațiilor de producție din interiorul claselor de mijloc se află într-o poziţie dificilă, având ca principal oponent un sistem care folosește deformat o mare parte din concepte, precum cele de libertate, autonomie, flexibilitate, orizontalitate, proiect, auto-motivare, iar orice revoltă pare paseism sau o formă deghizata de reinstaurare a sistemului comunist. În aceste condiții, de multe ori consumul devine reduta defensivă, în care auto-expresivitatea și preformarea sinelui devin forme de emancipare individuală. Locuința privată introvertită devine locul controlabil, iar visul suburban al casei înconjurată de o gradină mică – locul de auto-gestiune a sinelui care lasă iluzia că visul mobilității ascendente este posibil. Paralel, orașul scenă, cu parcuri mari, devine în acest imaginar de consum locul în care este performat cetățeanul modern, locul subiectului care se poate exprima pe sine în spații publice, spații verzi sau ale spectacularului.
Însă promisiunea emancipării nu se întâmplă nici aici. Noile cartiere postsocialiste au fost cu adevărat spații lăsate unei piețe complet nereglementate hobbesiene, în care deciziile individuale au primat asupra celor colective. Iar parcurile și spațiile noastre publice au început să fie privatizate, iar clasa de mijloc desproprietărită de ceea ce ar fi putut să fie public, colectiv.
Revenind la povestea Parcului Feroviarilor, acesta este prin Planul Urbanistic General al orașului, cel actual, dar si cel în curs de actualizare, spațiu verde amenajat cu acces deschis publicului. Conform certificatului de urbanism, orice intervenție (construcție, reamenajare) în parc are nevoie de avizul comisiei de urbanism și comisiei zonale a monumentelor istorice. Mai mult, trebuie să se respecte reglementările aferente, indiferent de proprietarul de drept. În parc acum s-au construit de-a lungul malului Someșului un drum balastat pentru camioane, o platforma mineralizată, de pietriș și pământ, împrejmuiri de mare anvergură. Capitalul, în acest caz reprezentat de proprietarii Clubului de fotbal CFR 1907 și sponsorii acestora (de ex. Rosia Montana Gold Corporation), a privatizat un spațiu public, însă nu fără binecuvântarea anumitor aparate ale statului (primăria și câteva servicii asociate). Povestea rămânea nedescoperită până ar fi fost foarte târziu. Va continua dacă nu vom avea mișcările de protest și rezistență care să oprească procesul. Nu s-a cerut nici un aviz din partea comisiilor de urbanism și monumente pentru nici un fel de lucrări în parc; după protest și sesizările noastre, Comisia Zonală a Monumentelor (nr.8) Transilvania a trimis o adresă (nr. 159/17.03.2001) celorlalte organe ale statului pentru a opri imediat lucrările ilegale și a se reveni la situația inițială. Norocul nostru că statul are diferite aparate controlate de actori diverși și interese contradictorii. Însă este evident că unele zone ale statului se află în alianțe mult mai strânse și organice cu capitalul.
Privatizarea ar putea fi ușor clasificată ca un caz tipic de corupție în care aparate ale statului, precum Biroul de Spații Verzi al Primăriei împreună cu Primarul Sorin Apostu, au acceptat ca aceste spații să fie transformate în proprietate privată în afara circuitului legal. Clubul de fotbal CFR 1907 a dat publicității un document cu semnăturile autorităților în care aceștia au primit binecuvântarea de a „îmbunătăți” acest spațiu, cu tot cu urările pentru campionat făcute echipei, „mândria Clujului”. Însă aici nu este vorba de capacitatea slabă a statului, ci este vorba de un imaginar politic consistent care fundamentează politicile publice locale deja de un deceniu. Capitalul aduce investițiile seminale, în timp ce autoritățile publice receptive pun la dispoziție spațiul orașului prin parteneriate public-private sau prin binecuvântări precum cea din cazul de față. Statul local a fost un motor al rescalării economice a orașului pe harta de producție și a capitalului financiar, transformând Clujul într-un nod economic național și regional: Parcuri tehnologice (patru), atragere de investitori străini, atenție pentru infrastructură care deservește autoturismele și transportul greu, vămi specializate pentru multinaționale, dezvoltarea aeroportului și transportului de cargouri, planuri de cartiere noi, acceptarea demantelării vechilor facilități de producție, stimularea revitalizării unor zone din oraș, delocalizarea activității la nivel metropolitan.
În acest context, acceptarea privatizării Parcului Feroviarilor nu este decât o strategie de dezvoltare publică cu ajutorul capitalului. Nu e un stat slab, ci un stat coerent, un imaginar politic neoliberal în care capacitatea transformatoare vine din partea investitorului privat. Este modelul de stat antreprenorial dezvoltat conform modelului statului de după anii ’70 în țările capitalismului central, în care statul transferă pieței propriile responsabilități. La nivel național povestea este similară, statul privatizează acum sistemele de educație, sănătate, protecție socială, siguranță publică, etc. Capitalul este salvatorul, care este chemat, prin intermediul pieței și proprietății private (sau privatizate), să transforme societatea.
Capitalul este prin excelență spațial și se bazează tocmai pe distribuția inegală a resurselor și ratelor diferite de profit pe care resursele le fac posibile. Prin urmare, clasa de mijloc dominata în producție, ajunge să fie dominată acum și în consum, capitalul colonizează și spațiile expresive, redutele „autonomiei individuale”. Aceleași forme de subordonare, exploatare, negare a autonomiei și capacității de deliberare colectivă în relațiile de producție sunt acum spațializate și în oraș. Figura salvatoare a antreprenorului este chemată să transforme spațiile urbane în defavoarea rețelelor colective de decizie, la fel cum se întâmplă și în producție.
În mod straniu, cadrele medii sunt mult mai dispuse să inventeze și să reverizeze la forme de coordonare orizontală și colectivă, la civism, atunci când este vorba de locurile în care sinele se poate exprima și produce. De fapt, clasa de mijloc este destul de receptivă la aceste forme de exploatare și colonizare ale spațiului; probabil și pentru că ești împuternicit drept consumator în relația cu „furnizorul” de produse/servicii, cu posibilitatea de a contesta calitatea produselor sau prețurilor cumpărate. Însă, cand vine vorba de mișcări care cer democrație radicală în spațiile productive, cele care cer noi forme de proprietate non-private productive, clasa de mijloc devine sceptică. Spectrul comunismului bântuie în continuare. Spectrul meritocratic al performanței profesionistului atârnă greu deasupra unui imaginar productiv în care stă în centru colaborarea colectivă și orizontală.
Însă departe de mine argumentul că lupta pentru un parc e o cochetărie, că lupta pentru „patrimoniu” e superficială, că dreptul la „sănătate” și „frumos” nu are adâncime. Din contră, cred că sunt aceleași procese de proletarizare și când e vorba de producția într-o firmă și când e vorba de producția de spațiu. Clasa de mijloc are aceeași poziție de subordonată a capitalului și la serviciu și în parcuri. Diferența față de clasa muncitoare constă probabil în educația și modul în care a fost asamblată, constituite ca forță de muncă calificată. Probabil este ilustrativ pentru continuitatea exploatării faptul că, în ciuda numărului foarte mare de jurnaliști prezenți la protest și foarte vocali fața de închiderea Parcului Feroviarilor, practic in parte ei înșiși manifestanți, cazul a fost mult subreprezentat în media, mult sub alte evenimente monitorizate de către noi. Iar această tăcere nu vine din cauza faptului că ziariștii au fost neprofesioniști sau leneși în a raporta cum se cuvine acest eveniment. Vine din politica editorială prudentă care preferă să nu plaseze ziarul în conflict direct cu finanțatorul de publicitate, puternic legat de nodul unui grup de afaceri foarte puternic și relativ extins din oraș.
Parcurile sunt ale noastre ca și colectivități orizontale și organizate democratic, la fel cum sunt și organizațiile noastre în care noi muncim și (ne) producem ca persoane în timp ce producem obiecte și relații. Însă spațiul public devine în noile forme de reorganizare a statului, care privatizează totul antreprenorului salvator, doar un apendice al unei acumulări represive, în care suntem dezasamblați și transformați ca persoane politice și transformate în consumatori raționali care aleg între alternative în funcție de resursele financiare. Avem dreptul la oraș și spații colective, fie că e vorba de clasa de mijloc (fie proletarizată, fie cooptată), fie ca e vorba de muncitorii manuali sau șomerii sărăciți, brutal marginalizați. Am oarecum speranța că procesele similare de dominație din partea capitalului vor deveni vizibile. Aceste forme de dominație, chiar dacă sunt reprezentate de agenți particulari, cu o anumita identitate, ele de fapt sunt mult mai largi și țin de forme abstracte și structurale legate de modul în care funcționează acumularea și competiția globală. Eu sper să reușim măcar local să construim alianțe între mișcările de emancipare legate de dreptul la oraș și mișcările de emancipare sindicale legate de democratizarea și socializarea producției.
Referințe
Arrighi, G. (2000). Globalization, State Sovereignty, and the ‘Endless’ accumulation of Capital. In D. Kalb, M. v. d. Land, R. Staring, B. v. Steenbergen and N. Wilterdink (Eds.), The Ends of Globalization: Bringing Society Back In, pp. 125-149. Lanham: Rowman and Littlefield.
Boltanski, L., and Chiapello, E. (2005). The New Spirit of Capitalism. London și New York: Verso.