De ce n-ar putea împrumuta Banca Centrală statul fără dobândă, în loc să dea bani băncilor pentru achiziția titlurilor de stat? De ce n-ar putea scuti băncile debitorii cu probleme de 50% din datorii în loc să vândă creditele recuperatorilor cu 10-20%?
“Hazard moral!” este răspunsul standard la aceaste întrebări. Cum să se împrumute statul singur și fără dobândă, doar dobândă e garanția…responsabilității (cine își asumă o dobândă ar fi mai disciplinat cum ar sugera niște voci din BNR)? Iar faptul că băncile apar ca intermediari între tiparul BNR și deficitul bugetar reprezintă garanția…cumpătării (băncile au niște limite la achiziția certificatelor de trezorerie). Cum să acorde băncile reduceri ale soldului împrumuturilor răilor platnici doar asta i-ar încuraja și pe alții să nu plătească în speranța că scenariul o să se repete invariabil (faptul că reducerea debitului/ratei ar putea fi proporțională cu reducerea veniturilor datornicilor fiind reversibila dacă economia se simte mai bine, nici nu e luat în discuție)? Până la urmă unde este adevărul? Să vedem mai întâi care este rolul unei Bănci Centrale.
Cheltuielile statului (salarii, pensii, sistemul de asigurări sociale, investiții, etc) sunt acoperite în principal din venituri (taxe și impozite, redevențe, etc) iar pentru diferență (deficitul) sunt emise titluri de stat ce sunt cumpărate de bănci (în principal) și alți investitori (fonduri de pensii, fonduri mutuale, companii care au surplus de cash, etc). Cei din urmă folosesc bani economisiți, deci fondurile proprii. Băncile ce cumpără titluri de stat utilizează în principal banii oferiți de banca centrală (BNR) din care grosul împrumuturilor sunt acordate apoi statului. Principala curea de transmisie pentru fondurile generate de BNR o reprezintă licitațiile organizate de banca centrală pentru bănci. În cadrul acestora, băncile comerciale primesc bani proaspăt “tipăriți”, creați “din nimic”, cu dobânda de politică monetară. Cu acești bani băncile creditează economia reală (destul de puțin în vremuri nesigure precum cele traversate în prezent de lumea financiară) și împrumută statul (se achiziționează titluri de stat cu grosul sumelor oferite de BNR în momentele de “incetinire a creditării”). Pentru a primi bani de la BNR băncile trebuie să depună în garanție titluri de stat și asta e motorul unui perpetum mobile veritabil (titurile de stat achiziționate sunt puse în garanție pentru cumpărarea altora și tot așa). Dobânzile la titlurile de stat sunt de regulă superioare dobânzii de politică monetară cu care băncile iau banii de la BNR, deci putem afirma că băncile iau un soi de comision pentru plimbatul banilor între BNR și Guvern. De ce nu își fabrică Guvernul proprii săi bani în loc să plătească băncile pentru banii oferiți acestora de BNR, instituție de stat? În principal, pentru credibilitatea monedei. Teoretic, dacă Guvernul și-ar tipări banii săi populația ar deveni neîncrezătoare în puterea monedei naționale (“dacă tipăresc cu duiumul, mai ales în an electoral si leul se depreciază?”), s-ar repezi să schimbe leii în euro/dolari sau să-i cheltuiască când vine salariul/ pensia și uite așa apare inflația (exceptând ipoteza in care toate marile bănci centrale fac simultan QE-uri). Guvernul câștigă la rândul sau din tiparul BNR, având în vedere că emiterea de bani (cu costuri zero) pentru care se percepe dobânda de politică monetară aduce profit BNR, profit care se traduce în dividende pentru stat, acționarul BNR (80% din veniturile nete merg la bugetul de stat, prin legea care reglementează funcționarea băncii centrale).
Să remarcăm însă faptul că existența băncilor pe traseul împrumuturilor acordate de banca centrală Guvernului nu schimbă cu nimic valoarea datoriei publice. Acest fapt nu pare să prezinte o mare importantă din moment ce nimeni nu se așteaptă ca statul să își plătească efectiv datoriile în loc să le rostogolească indefinit. Observați că în momentul în care ponderea datoriilor raportat la PIB ajunge prea mare, dobânzile îngheață la niveluri foarte joase, pentru perioade foarte lungi (vezi Japonia în ultimele decenii, SUA mai recent, probabil UE după terminarea actualului QE, etc). Explicația e simplă, serviciul datoriei nu mai este sustenabil (cheltuielile cu dobânzile) iar banca centrală este obligată să mențină dobânzile reduse pentru că statul să nu intre în colaps financiar. În mod evident, un stat foarte dator care își pierde pârghia politicii monetare (prin adoptarea altei monede) căpăta o poziție deosebit de fragilă în fața creditorilor (vezi Grecia și interminabilele politici de austeritate).
Să menționăm că la înființarea sa din 1880, BNR era o instituție majoritar privată (statul deținea doar o treime din acțiuni) ceea ce însemna că grosul veniturilor din “fabricarea de bani din nimic” mergea la instituții bancare private, statul cotizând la bunăstarea acestora prin achitarea dobânzilor aferente titlurilor de stat cumpărate de bănci cu banii împrumutați de BNR (principalul nu se returnează de regulă ci se “rostogolește” prin alte împrumuturi). Ulterior, după naționalizarea de către comuniști, statul a devenit unicul acționar al BNR Cel mai celebru exemplu din prezent de bancă centrală cu acționari privați este Fed, banca SUA. În acest moment, acționarii BCE, banca centrală europeană sunt băncile centrale naționale ale statelor din uniunea monetară.
În concluzie, o bancă centrală este un mecanism creat în principal pentru ca statul să se poată împrumuta pe sine (în secundar de credite beneficiază și economia reală, companiile și populația) fără să prabusească încrederea în moneda națională; în cazul fericit (bancă centrală cu acționar statul) o parte din profiturile realizate din tipărirea de bani se întorc în bugetul public (prin dividende) iar în cazul nefericit, acestea revin acționarilor privați ai băncii centrale. Când datoria publică crește prea repede, dobânzile sunt scăzute de banca centrală și menținute la acest nivel o perioadă lungă, pentru a permite un serviciu decent al datoriei (practic, asta echivalează cu o apropiere de idealul împrumutului cu dobândă zero de la banca centrală). Să mai remarcăm că prin privatizarea băncilor cu capital de stat autoritățile au renunțat la cea mai mare parte a tortului intermedierii refinanțărilor statului (bonusul pe care băncile îl primesc când cumpără titluri de stat cu banii oferiți de bancă centrala).
De ce e nevoie de recuperatorii de creanțe?
Să vedem mai întâi cum funcționează fabricile private de bani. În general, percepția publicului este că băncile folosesc banii acționarilor sau banii atrași de la deponenți pentru a da credite la dobânzi superioare celor la care îi atrag. O percepție în general falsă-băncile se pot folosi și de banii din depozite, din împrumuturile acordate de acționari sau din împrumuturile primite de la băncile centrale pentru noi credite acordate clienților dar de ce ar abuza de aceste surse dacă au la dispoziție o sursă gratis de generare a cash-ului? Asta deoarece ca și băncile centrale, băncile comerciale au propriul mecanism prin care pot crea “bani din nimic”. Principiul este că fiecare bancă trebuie să depună la banca centrală un procent din sumele atrase pentru constituirea rezervelor minime obligatorii (14% pentru valută și 10% la lei în acest moment-02.01.2015). În momentul în care o bancă dă un credit, aceasta virează banii într-un cont și generează automat un depozit în valoare egală cu cea a creditului. Cu alte cuvinte, în principal depozitele se fac din.. credite și nu creditele provin din depozite. Din acel depozit creat odata cu acordarea creditului banca respectivă va muta 14% (dacă e vorba credit în valută) sau 10% pentru lei la BNR ceea ce înseamnă că o bancă trebuie să dispună în esența doar de această fracțiune din împrumuturile oferite. Dacă debitorul își plătește disciplinat ratele, la scadența împrumutului principalul dispare iar banca se alege cu dobânzile care reprezintă profitul sau. Dacă apar sincope pe parcurs, banca trebuie să facă provizioane sau chiar să “șteargă” (write off) acel împrumut din contabilitate ce devine pierderea sa. Dintr-o creditare iresponsabilă capitalul băncii poate fi afectat și falimentul (preluarea de către o altă entitate sau de către stat) bate la ușă. Dar dacă lucrurile merg bine și numărul restanțierilor rămâne rezonabil, băncile fac profit din activitatea lor de fabrici de bani. Cum România se pregătește să intre în zona euro, unde rezervele minime obligatorii sunt de 2%, băncile își vor primi în curând grosul valutei blocate la BNR și aici avem explicația lipsei lor de reținere în a credita în România la un moment dat deși RMO-urile erau mari până în 2008 (40% la valută).
Revenind la creditele cu probleme și la recuperatori, existența acestora este justificată oficial pentru ca debitorii să nu se învețe cu sportul incapacității de plată, mai mult sau mai puțin simulată. Băncile preferă să vândă cu mare discount creditele cu probleme recuperatorilor, uneori chiar și cu 80% discount în cazul creditelor de consum (scăpa și de provizonare cu această ocazie în unele situații), în loc să ofere debitorilor ocazia unei reduceri cu 30-40% a soldului împrumuturilor, pentru a le ușura plata ratelor (se preferă însă rescadențări, care lungesc chinul acestora). Dacă recuperatorii de creanțe funcționează pe post de sperietoare pentru debitorii de bună credință care se confruntă cu dificultăți la plata ratelor, pentru bănci nu există nimic similar, în absența unei legi a falimentului personal. Și asta este tot o mostră a hazardului moral. În România nu există nici lege a falimentului personal, nici legea care să reglementeze activitatea recuperatorilor, lăsând debitorii la discreția abuzurilor creditorilor. Din când în când, când leul pierde brusc teren în fața valutelor în care s-au acordat credite (vezi recent evoluția francului), autoritățile descoperă brusc că ar fi cazul să facă ceva. Să sperăm că inițiativele în cauza nu vor fi îngropate dacă se calmează cursul leu/franc sau apar teme mai importante pe agenda publică (DNA, Elena Udrea, SRI, Ucraina, etc)