TEMA: Migranţii. România de “afară”
Problema actuală a migraţiei nu mai este migraţia. Migraţia tinde să devină ficţiunea în spatele căreia se ascunde realitatea migraţiei – şi realitatea socială în general.
Despre ce este vorba, de fapt ?
Mobilitatea, circulaţia liberă a persoanelor, este un deziderat principial atît al Pieţei, cît şi al Democraţiei. Într-un sens mai special, Franţa, de pildă, îşi datorează o bună parte a prestigiului şi prosperităţii sale moderne principiului France, terre d’accueil. Într-un registru mai pragmatic, o bună parte a societăţilor europene – pentru a ne rezuma la cazul continentului nostru – au nevoie în prezent de migraţie ca de aer, atît din motive economice, cît şi demografice: mînă convenabilă de lucru pentru pieţele “duale” şi forţă de muncă pur şi simplu pentru a compensa dezechilibrele demografice generate de natalitatea scăzută şi longevitatea crescută. Pe de altă parte, crizele din ultima vreme şi scăderea relativă a prosperităţii statelor de destinaţie (supra-adăugate diminuării relative a populaţiei active autohtone) au dus la o presiune crescută asupra bugetelor de asigurări sociale şi au generat o stare difuză, dar tot mai sensibilă, de insecuritate socială: ce se va întîmpla cu slujba mea, cu asigurările mele sociale şi, mai ales, cu pensia mea ? În plus, dacă SUA atrag 55% din forţa de muncă înalt calificată, UE atrage doar 5%. Această competivitate scăzută – şi în scădere – nu face decît să accentueze sentimentul de insecuritate al majorităţii europenilor.
Răspunsul politic la această situaţie a fost unul populist, ieftin şi riscant: avem noi grijă de voi ! Franţa, francezilor, Italia, italienilor şi aşa mai departe…Partidele/guvernele au căzut însă astfel în propria lor capcană, prinşi între angajamentul politic de limitare şi control al migraţiei şi necesitatea socio-economică de stimulare a imigraţiei. Au rezultat, în cele mai multe cazuri, legi cu jumătate de măsură, incoerente şi interpretabile, care spuneau politic altceva decît doreau economic, care puneau santinele la poarta din faţă a migraţiei, dar lăsau deschisă poarta din spate şi care nu numai că nu au dus la o gestionare raţională a mobilităţilor, ci au scăpat-o şi mai mult (adesea conştient) de sub control, promovînd, în fapt, imigraţia ilegală şi munca la negru. Este cazul notoriu al Italiei, de pildă.
Acest cerc vicios a constituit un motiv suplimentar de nemulţumire din partea “autohtonilor”. Răspunsul de data aceasta a fost ceva de genul noi ne luptăm cu imigranţii, dar ăştia ne scapă printre degete, trebuie să fim mai vigilenţi şi mai duri ! În plus, pe acest fond s-au conturat politici de imigraţie discriminatorie: tu da, tu nu, după criterii care nu au întîrziat să se etnicizeze. În mod previzibil, toate acestea au indus şi o cristalizare şi legitimare publică a insecurităţii sociale, oferind celor afectaţi de ea şi o cauză : imigrantul. Complexul Hannibal ante portas s-a activat şi a început să intre în acţiune : fraţi italieni/francezi/olandezi…, sîntem sub asediu ! (Un jurnalist român vorbea chiar despre a doua „mare migraţie a popoarelor” din istoria omenirii !)
A urmat, în consecinţă, o revizuire a frontierelor, atît discursivă, cît şi instituţională. Pe de o parte, securizarea spaţiului Schengen şi repatrieri forţate, pe de altă parte texte elaborate despre conceptul însuşi de „frontieră”, precum Eloge des frontières a lui Régis Debray. Acesta îşi începe eseul astfel: „O idee stupidă fascinează Occidentul: umanitatea, care merge prost, va merge mai bine fără frontiere. Mai mult, Dicţionarul ideilor primite de-a gata (ediţia recentă) adaugă că democraţia conduce direct la aceasta, la această lume fără înăuntru şi înafară”. Miza întregului discurs este astfel întemeierea ontologică şi nu (doar) ideologică a necesităţii vitale a „frontierelor”, a demarcărilor, de la membrana celulară la miturile cosmogonice şi de la acestea la diversitatea formelor de teritorialitate. (Critică a sans-frontierismului post-modern, cartea lui Debray este însă şi o analiză subtilă a modurilor în care suprimarea entuziastă a „frontierelor” oficiale generează, în fapt, alte frontiere, invizibile dar inviolabile: „orice deteritorializare generează ghetoul său” – conchide eseistul francez.)
Toate acestea au grăbit declaraţia de „moarte a multiculturalismului”, dar au şi fost alimentate de excesele acestei ideologii. Din acest punct de vedere, Sartori are, cred, dreptate, spunînd că multiculturalismul a erodat pluralismul întemeietor al modernităţii europene, subminînd criteriul universalist al cetăţeniei printr-un soi de cetăţenie diferenţiată, care, în numele dreptului la diferenţă, a dus, de fapt, la ghetoizarea diferenţei. Pericolul enunţat – şi real – era acela al discriminării minorităţilor emergente de către majorităţile instituite. Radicalizarea acestui pericol a făcut însă ca majorităţile să se simtă ameninţate la rîndul lor şi să reacţioneze în consecinţă. Într-un mod relativ similar s-a răspîndit şi sintagma WASP (white-anglo-sexon-protestant) în SUA, ca reacţie la afirmarea „minorităţilor” (mai ales de negri) în urma revoltelor din ghetourile urbane din anii 60. Dincolo de bine şi rău, mecanismul este răspîndit şi previzibil. Mai puţin bine este însă cînd renegarea multiculturalismului tinde să arunce copilul cu apa din copaie şi să creeze reticenţe faţă de însuşi pluralismul „societăţii deschise”, făcînd din Celălalt un simplu ţap ispăşitor al angoaselor Noastre.
Numele generic pentru această stare de spirit şi diferitele ei instrumentalizări politice ar putea fi cel de securitizare („securitization” – Buzan, Waever şi de Wilde, 1998). Autorii menţionaţi definesc acest „barbarism” ca fiind o versiune extremă de politizare, în care anumite teme sînt scoase din cadrul lor social firesc sau din agenda politică obişnuită pentru a fi prezentate ca reprezentînd „ameninţări existenţiale”, ce necesită astfel măsuri extra-ordinare de securitate, fără precedent juridic sau politic. Este ceea ce s-a întîmplat cu „lupta împotriva terorismului”, Patriot Act şi tot ceea ce a urmat pe această linie. Este ceea ce este pe cale să se întîmple cu migraţia. Dintr-un proces social, firesc şi necesar, chiar dacă complex şi greu de coordonat, aceasta tinde să devină o ficţiune politică, o mică „mare naraţiune”, care nu desemnează o realitate socială, ci mai degrabă o ascunde. Spiritul Programul de la Stockholm, adoptat de UE în mai 2010, se dizolvă tot mai mult în discursurile guvernelor europene, a căror spirit este tot mai populist şi xenofob. Securitizarea naţională şi refugiul în mitul poporului asediat pretind – şi reuşesc… – să definească tot mai mult realitatea cînd, de fapt, nu fac altceva decît să se ascundă, comod, de provocările acesteia.
Într-un interviu recent, Charles Tylor arăta cum exact acest gen de ficţionalizare a migraţiei constituie un risc major pentru democraţie în statele europene: „Există diferite surse de amăgire pe care oamenii le pot avea iar una dintre cele mai puternice este mitul naţional. Puterea acestui mit poate să-i facă pe oameni să aibă percepţii foarte eronate despre lumea în care trăiesc. Astfel încît luptele politice se desprind de problemele reale cu care sînt confruntaţi, de fapt, oamenii. Un bun exemplu în acest sens este un lucru grav care se petrece în prezent în Europa de Vest. Este vorba despre inabilitatea de a vedea că ai nevoie de imigraţie, că nimeni nu va fi în preajmă să-ţi plătească pensia dacă nu aduci oameni noi în casă. Desigur, problema imigraţiei nu este una simplă şi oamenii trebuie să o abordeze serios. Dar în loc de asta, oamenii tind să se refugieze într-un confort facil în propriile lor etnicităţi.” Realitatea migraţiei se estompează în ficţiunea asediului iar mobilizarea politică se face în numele securitizării frontierelor şi nu pentru rezolvarea problemelor reale implicate de migraţie. Guvernanţii aplică migraţiei aceeaşi terapie ca şi crizei economice: am avut prea multe cheltuieli, ca să ieşim din criză trebuie să reducem cheltuielile; am avut prea multă mobilitate, ca să rezolvăm problema trebuie să recurgem la austeritate migraţională. Platnicii sînt cam aceeaşi în ambele cazuri…
End of the story ! Se pare că imaginaţia politică europeană actuală nu merge mai departe de atît…
