Conspiraţia împotriva anti-conspiratorilor
În aproape toate discuţiile pe care le-am purtat pe tema dezvăluirilor făcute de WikiLeaks am întâlnit revenind obsesiv, în forme diverse, mai rafinate sau mai grosolane, motivul conspiraţiei. Teoria conspiraţiei este prin natura ei obsesivă. De aceea se propagă nu numai prin contagiune, dar şi printr-un fel de capacitate universală de a recurge la automatism mental când ai de-a face cu incertitudinea. Tocmai prin universalitatea ei explicaţia conspiraţionistă devine suspectă. Dar nu acesta e motivul pentru care nu mă atrage deloc. Ca orice idee extrem de simplă, conceptul conspiraţiei nu explică aproape nimic. Teoriile conspiraţiei se includ unele pe altele şi „elucidează” incertitudinea printr-o altă incertitudine. Nu este necesar să te opreşti asupra multor detalii pentru a accepta bănuiala unei conspiraţii, pentru a-ţi adapta conduita în consecinţă. De pildă, atunci când cineva afirmă că WikiLeaks este instrumentul unei conspiraţii ce are drept scop diminuarea libertăţii de comunicare prin intermediul Internet-ului, nu mă determină în nici un fel să-mi modific opiniile. Oricine poate vedea că adesea, lupta împotriva tehnologiei, oricât de lipsită de sens ar părea la scară istorică, este un obiectiv important pe agenda multor organizaţii foarte puternice, făţiş, fără ocolişuri. Iar restrângerea libertăţii de utilizare a noilor tehnologii digitale devine progresiv mai presantă, cu orice ocazie. Ceea ce face ca orice oportunitate, cânt de şubredă ar fi ea, să servească drept pretext. Nu e nevoie să presupui o conspiraţie pentru a înţelege toate acestea. Mulţimea de conspiraţii poate fi redusă la una singură: conspiraţia globală împotriva raţionalităţii, împotriva cunoaşterii şi a educaţiei. E uşor să-ţi imaginezi ce fel de oameni sunt cei ce participă la complot, ce valori împărtăşesc şi ce scopuri îi motivează.
Interesant este faptul că Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, este el însuşi un teoretician al conspiraţiei. Două dintre eseurile sale cu acest subiect, redactate în 2006, sunt încă prezente online pentru curioşi: “State and Terrorist Conspiracies” şi “Conspiracy as Governance”. Inspirate de un studiu ce tratează conspiraţiile teroriste ca grafuri conectate, cele două lucrări par variante succesive ale aceluiaşi document. Vederile lui Assange, exprimate sumar, cu stângăcie, sunt exemplificări aproape perfecte pentru înţelegerea raţionalistă a acţiunilor conspirative. Acestora li se atribuie capacităţi cognitive amplificate tehnologic. Conspiraţiile sunt ele însele, afirma Assange, dispozitive cognitive. Interferenţele din exterior le fac să devină vulnerabile şi să se transforme. Conspiraţia autoritară este mai vulnerabilă decât celelalte – iar într-o asemenea teorie, orice grup de oameni care acţionează împreună fără să-şi expună intenţiile formează o conspiraţie – pentru că are oponenţi ai căror înverşunare este pe măsura abuzurilor pe care le comite. Într-un adevărat proces de selecţie naturală, regimurile autoritare se schimbă sau sunt înlocuite cu forme de guvernare mai umane.
Aşadar trăim într-o lume alcătuită din conspiraţii în competiţie. Nu trebuie să facem nimic altceva decât să ne deconspirăm unii pe alţii şi să urmărim cu atenţie cine pe cine deconspiră. Dar dacă teoria aceasta este ea însăşi rezultatul unei conspiraţii? Orice teorie a conspiraţiei te aduce în final exact în locul de unde ai plecat, la suspiciune şi la utopia societăţii transparente.
Nimic nou, nimic important?
Înclin să cred că ultimele dezvăluiri făcute de WikiLeaks nu ajută foarte mult şi, mai ales, nu sprijină cauza legitimă a organizaţiei. Comunicarea liberă a informaţiilor ce sunt supuse cenzurii – fie că este vorba de cenzura propriu-zisă, fie că e vorba de ascunderea unor informaţii publice la adăpostul secretului de stat sau al regulilor de confidenţialitate – constituie o funcţie majoră a Internet-ului. Ea devine un mijloc de democratizare în statele nedemocratice, sau un mijloc de control civic în statele democratice. S-a făcut deja frecvent observaţia că democraţiile liberale occidentale contribuie indirect la sprijinirea efortului de înarmare digitală a regimurilor nedemocratice împotriva propriilor cetăţeni. Spre exemplu, dispozitivele de supraveghere sau de blocare a comunicaţiilor sunt importate de China şi de Iran de la companii occidentale. Nu este greu de imaginat un viitor în care, ameninţate de un adversar comun ce le neagă suveranitatea informatică, cele două categorii de state ar avea motivaţii mai solide de a colabora împotriva libertăţii de exprimare – bineînţeles, în numele realismului politic şi al consensului diplomatic. Deja, relaţia dintre interesele comerciale şi cele politice pare să fie mult mai puternică decât principiul protejării drepturilor fundamentale. De ce nu s-ar ajunge la o situaţie în care principiile democratice ar fi instrumentalizate la maximum în deserviciul libertăţii?
Este adevărat, rolul lui Assange a fost aici doar acela de a grăbi lucrurile, dar nu devine prin asta mai puţin riscant. Atunci când lumea începe să se transforme datorită inovaţiei tehnologice, cred că societatea ar trebui să se schimbe lent, mai ales dacă tehnologia avansează galopant. Altfel, riscul unor evenimente catastrofale, ce au capacitatea să ocolească drumul firesc al evoluţiei, reprezintă o ameninţare reală. Spre exemplu, sunt convins că multe dintre spaimele pe care le generează acum Internet-ul vor dispărea odată cu cei pe care îi terorizează. Următoarele generaţii, capabile să înţeleagă precis la ce folosesc maşinile digitale pentru că le întrebuinţează în toate felurile posibile, sunt singurele îndreptăţite să judece şi să reglementeze efectele informatizării – fie că sunt negative, fie că sunt pozitive. Dar asta se va întâmpla doar dacă nu intervenim în aşa fel încât să lipsim societatea de înţelegerea tehnologiei.
Nu sunt convins că e suficient ca oamenii să afle un adevăr pentru a-şi modifica comportamentul sau pentru a-i determina pe alţii să o facă. Nenumărate exemple istorice, multe cazuri familiare ne dovedesc contrariul. Ai nevoie de ceva mai mult decât de enunţarea adevărului pentru a face lumea mai bună, mai dreaptă, mai echitabilă.
Nu în ultimul rând, se poate spune că dezvăluirile făcute de WikiLeaks sunt prea puţin importante pentru opinia publică globală, dar stimulează o reacţie supradimensionată a tuturor celor care şi-ar dori ca Internet-ul să fie tăcut, discret, conformist, lipsit de opinie. Este oare justificată o campanie de dezvăluiri zgomotoase care nu arată nimic nou despre scena relaţiilor internaţionale, dar riscă să aducă după sine un consens cvasi-unanim împotriva libertăţii de exprimare pe Internet? Nu va deveni activitatea agenţiilor guvernamentale mai opacă, mai secretă, mai conspirativă decât în prezent?
Totuşi parcă e prea mult pragmatism într-o astfel de abordare. Mai ales prea multă pasiune mediatică. De ce ar trebui ca probele ce demonstrează făptuirea unor crime de război să ne arate ceva nou? De ce nu e suficient că sunt simple dovezi. Am început să privim mult prea multe lucruri cu interesul unor spectatori. Vizionăm fărădelegile recente în programele de ştiri. După o vreme ne plictisim. Tânjim după noutăţi, după şocuri noi care ne scot din amorţeală, dar încasăm şocurile continuu, fără să încercăm măcar să le explicăm, fără să schiţăm un gest. Poate că nu dezvăluirile sunt nesemnificative, poate că noi am devenit nesemnificativi.
Cât este de mare puterea celor lipsiţi de putere
Scandalul notelor diplomatice ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu pentru că faptul în sine ar fi unul uimitor, ci pentru că reacţiile faţă de acesta arată adevărata putere a statelor în lupta cu activismul digital. Dacă tehnologia oferă indivizilor mai multe posibilităţi de a se exprima liber, statele au mijloace constrângătoare infailibile pentru a restrânge utilizarea tehnologiei. Ele nu ţin de stăpânirea cunoaşterii tehnologice, dimpotrivă. E vorba de mijloace de intervenţie mult mai prozaice, de metode ce nu aparţin nici “societăţii informaţionale”, nici “societăţii bazate pe cunoaştere”: arestări, anchete, confiscări, blocări de conturi. Optimismul celor ce au impresia că “revoluţia digitală” implică neapărat un progres de nestăvilit al libertăţii de exprimare, sau o creştere a controlului exercitat de opinia publică asupra guvernelor, ar trebui să fie drastic temperat.
Tehnologia digitală le oferă cetăţenilor din statele democratice, dar nu numai lor, o putere formidabilă. Tehnicile criptografice, de autentificare sau de transport al informaţiilor fac astăzi ca mesajele secrete transmise între grupurile de activişti să rămână aşa chiar şi pentru instituţii specializate, ce deţin capacităţi de calcul imense. Matematica, programatorii şi calculatoarele dăruiesc oricărui individ alfabetizat, în schimbul unui efort minim de înţelegere, garanţia absolută a secretului corespondenţei. Aproprierea unei puteri ce aparţinea în trecut doar statelor poate avea utilizări legitime ori nu. Teroriştii beneficiază din plin de ea, nu numai grupurile civice protestatare. Nu putem fi siguri însă că frica de grupările teroriste este principalul motiv pentru care autorităţile statale investesc enorm în infrastructuri de supraveghere generalizată, în interdicţii juridice şi reglementări restrictive. Asemenea iniţiative, de pildă directiva europeană privind reţinerea datelor provenite din comunicaţiile digitale (Directiva 2006/24/EC), sunt ineficiente în lupta împotriva terorismului. Ele oferă însă un oarecare confort psihologic oficialilor care se văd lipsiţi de prerogative ce sunt considerate încă esenţiale pentru suveranitatea statelor pe care le conduc.
O nouă reţea socială online
Dar înainte să reflectăm la observaţiile ocazionate de divulgarea „cablurilor diplomatice” e obligatoriu să recunoaştem natura originală a activităţii pe care o promovează site-ul WikiLeaks. Suntem într-adevăr în prezenţa unui fapt inovator: inventarea “spionajului civic” distribuit. Site-urile de felul WikiLeaks le permit tuturor celor interesaţi să practice spionajul în mod ocazional, să publice informaţii secrete în condiţii de relativă siguranţă. Desigur, în numele unor justificări morale idealiste. În principiu, acestea din urmă nu vor fi mai puţin credibile în spaţiul public internaţional decât cele pe care le propun politicienii. Atât timp cât marile puteri militare organizează intervenţii armate însoţite de discursuri moralizatoare, de ce nu ar face acelaşi lucru grupările pasionate de demascarea conspiraţiilor?
Spionajul distribuit este extrem de eficient dar nu pune la dispoziţie multe opţiuni strategice. Scopul protestului civic i se potriveşte perfect, chiar şi atunci când contributorii sunt, de fapt, serviciile secrete. Informaţiile se obţin fără să ai nevoie de agenţi special antrenaţi, nici de investiţii costisitoare. Oricine poate contribui, asumându-şi toate riscurile, dar rezultatele se acumulează haotic. E vorba de o structură bazată pe colaborare non-ierarhică, distribuită, cu elemente ce acţionează autonom, necoordonate centralizat, dar care îndeplinesc funcţii echivalente. Întreaga structură a Internet-ului are la bază acest principiu. De aceea Internet-ul este practic indestructibil. Printre altele, ceea ce inginerii de telecomunicaţii numesc modelul „reţelei distribuite” (distributed network model) a permis site-ului WikiLeaks nu numai să supravieţuiască mai multor atacuri informatice, dar şi să fie copiat în numeroase locaţii de pe glob, din ce în ce mai multe, în jurisdicţii dintre cele mai diferite.
WikiLeaks are câteva dintre trăsăturile mediatice ale reţelelor sociale construite în stil Web 2.0. Aşa cum o reţea socială online are nevoie de publicitate pentru a atinge masa critică ce duce la funcţionarea ei optimă, WikiLeaks pare să fi escaladat o pantă foarte abruptă a prezenţei în atenţia publică cu scopul de a atrage mai mulţi colaboratori. Site-ul fondat de Julian Assange nu este singurul de această factură, dar a devenit singurul cu adevărat popular şi prin aceasta singurul realmente eficient. Chiar dacă i se va imputa o eroare de tactică – aceea de a fi iritat prea curând, pentru dezvăluiri prea puţin relevante, adversari nemaipomenit de periculoşi – toate acestea intră în logica dezvoltări sale naturale şi nu reprezintă neapărat un semn de inconsecvenţă din punctul de vedere al misiunii pe care şi-a asumat-o. Aceeaşi logică implică încurajarea utilizatorilor activi, adică a spionilor amatori. Nu poţi refuza la nesfârşit publicarea, de teamă că vei fi abandonat de colaboratori.
Surprinzătoarea putere a legii
Dar ce este surprinzător în evenimentele ce au avut în centrul lor subiectul WikiLeaks zilele trecute? Mai întâi o disproporţie curioasă a reacţiilor din partea celor lezaţi. Nu a fost suficientă compromiterea unor informaţii militare clasificate pentru a porni atacuri informatice, blocări de conturi, blocări de servere şi arestarea lui Julian Assange. Dar atunci când au fost date publicităţii, prin megafoanele celor mai mari trusturi de presă, o sumă de comentarii ce îi pun în posturi jenante pe politicienii de vârf, multe dintre ele simple bârfe, mecanismul implacabil de constrângere începe să funcţioneze. Desigur, se poate invoca efectul de acumulare al frustrării statelor implicate sau panica în faţa unor posibile dezvăluiri majore, dar reacţia în sine este ea însăşi ridicolă.
Apoi, este uimitor modul în care o organizaţie multinaţională non-profit, reprezentând măcar prezumtiv interesele societăţii civile, poate să fie paralizată rapid, în absenţa oricărui act juridic de acuzare. Julian Lassange a început să fie căutat de Interpol din cauza unor delicte, stranii e adevărat, dar legate doar de viaţa lui sexuală. Furnizorul de servicii de găzduire web Amazon a refuzat să continue asigurarea serviciilor contractate invocând suspiciunea de desfăşurare a unor activităţi ilegale. PayPal a refuzat să mai încaseze donaţiile pentru Wikileaks în numele aceloraşi suspiciuni. Alte companii li s-au alăturat imediat, înainte să se fi formulat vreo acuzaţie oficială cu valoare juridică. Ceea ce înseamnă că au judecat rapid cauza, substituindu-se tuturor curţilor competente în materie. Verdictul a fost dat, fără drept de apel, în defavoarea libertăţii de exprimare. În fond, jurnalele care au publicat relatări provenite din notele diplomatice nu se fac vinovate de acelaşi delict, acela de a fi preluat informaţii nu tocmai bine verificate de la o sursă oarecare pentru a le transmite publicului în ciuda vociferărilor celor vizaţi? Suntem siguri că este vorba de o activitate ilegală? Ar trebui să li se interzică ziarelor să publice informaţii secrete? Şi în virtutea căror reguli? Mai mult, cine este îndreptăţit să stabilească aceste reguli? Un stat, o organizaţie internaţională, o firmă oarecare, o bancă?
Studenţii unor instituţii de învăţământ americane au fost avertizaţi să nu se pronunţe public asupra documentelor diplomatice sau asupra activităţii WikiLeaks, deoarece, în viitor, asta le-ar putea afecta cariera. De parcă dezbaterea, mai ales atunci când este exersată de viitori specialişti în relaţii internaţionale şi politici publice, nu are menirea de a forma experţi capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc, ci aceea de a discredita instituţiile statului.
Ce demonstrează observaţiile de mai sus? Exact contrariul intenţiilor celor ce luptă împotriva fenomenului: anume că activismul civic internaţional, până şi în situaţiile în care îmbracă o formă rebelă, dispune de justificări credibile. Poate că nu s-a format încă o autentică “societate civilă” internaţională, cu atât mai puţin una globală, dar nu cumva am avea nevoie de ea mai mult decât oricând? Reacţia împotriva publicării notelor diplomatice te face să ai îndoieli atunci când alegi să priveşti cu scepticism iniţiative de tipul WikiLeaks.