Săptămâna trecută răzbea printre ştiri o analiză preluată din presa germană. Foştilor ofiţeri Stasi le era cerută părerea în legătură cu posibilităţiile tehnice ale spionajului total practicat de agenţiile americane, în special NSA. Membrii fostei poliţii secrete a RDG recunoşteau superioritatea tehnică a supravegherii practic nelimitate permisă de revoluţia tehnologiei informaţiei: computer, internet, telefon mobil, carte de credit, identitate biometrică, etc. Dar, adăugau ei melancolici, vechile metode ale urmăririi şi delaţiunii asigurau un plus de certitudine prin contactul direct, omenesc – era tehnologică a spionajului secolului XXI privită cu ochii nostalgici ai umanismului totalitar! Şi dacă războiul ideologic a dispărut şi am ajuns la stadiul de estimare pur tehnică a procedeelor de supraveghere şi oprimare, de ce nu am cere părerea lui Alexandru Vişinescu – sau măcar a experţilor IICCR, ei ar avea competenţa teoretică – asupra „tehnicilor de interogare avansate” ale agenţilor americani. Enhanced interrogation techniques, în original, e un eufemism birocratic pentru asfixierea prin înecare cu apă, hipotermia provocată prin reducerea temperaturii carcerei până la limita supravieţuirii şi stropirea periodică cu apă rece a corpului nud al deţinutului, privarea de somn de până la 180 de ore, frica indusă prin asmuţirea câinilor către prizonierul în pielea goală, diversele tipuri de lovituri în cap şi abdomen, stresul provocat cu lumină puternică sau muzică asurzitoare, menţinerea trupului în poziţie chircită sau în picioare timp de 40 de ore în cuşti speciale.
Defecţiunea lui Snowden şi pribegia lui readuc în actualitate o figură istorică modernă uitată azi, revoluţionarul. Sigur, se vorbeşte azi de numeroase revoluţii portocalii, trandafirii, albastre, ba chiar şi una purpurie în Irak. Dar îţi vine greu să împingi abuzul limbii până acolo încât să le acorzi lui Timoşenko, Sakaşvili sau Talabani titulatura de revoluţionari. A rămas un rest de sfială din deceniile în care sensul cuvintelor nu era atât de elastic, iar revoluţionarii erau asociaţi întemeierii unei ţări (George Washington, Simón Bolívar), refondării pe baze noi a unui stat (George Danton, Nelson Mandela) expresiei idealurilor unor naţiuni (Giuseppe Garibaldi, Nicolae Bălcescu) sau sacrificiului suprem pentru valori sociale (Rosa Luxemburg, Patrice Lumumba). Aceste trăsături se amestecă în proporţii felurite, descriind personalităţi şi destine majore ce încarnează o voinţă autonomă. Să le pui alături diverse figuri de paie, conştiente sau nu de servilitatea lor, înseamnă să iei în derâdere simţul istoric. În lumea noastră cu orizont ideologic sărăcit şi unde diferenţele de viziuni politice au fost înlocuite de grade de dezvoltare tehnică, Snowden e tot ce putem avea ca descendent al spiţei revoluţionare. El împlineşte, într-un sens probabil străin de cel voit de autor, o profeţie a lui Guy Debord din 1988, care întrezărea o lume a secretului universal, complement al spectacolului generalizat, în care agenţii secreţi vor deveni revoluţionari. Singura formă de insurecţie radicală eficientă rămâne azi scurgerea de informaţii. Figura lui Snowden a fost pregătită de cea a unui alt nomad silit, Julian Assange. Mai puţin norocos decât ei şi condamnat la 35 de ani de închisoare, stă ca icoană a zilelor noastre figura transgender a lui Bradley/Chelsea Manning. Portretele lor arată zarea revoltelor epocii. Pentru a o aproxima mai limpedene putem apleca o clipă asupra punctului lor de plecare, fenomenul WikiLeaks, care mută jurnalismul la frontiera serviciilor secrete şi contopeşte anchetele reportericeşti cu acuzele de trădare. Reţea de hackeri şi de conştiinţe libertare, colaboratorii lui Assange reprezintă duşmanul intern al „comunităţii internaţionale”, acel grup de ţări mai mult sau mai puţin democratice gata să urmeze Statele Unite în condamnarea, izolarea şi atacarea unor dictaturi mai mult sau mai puţin petrolifere. Se deosebeşte cu hotărâre de vrăjmaşul extern, identificat cel mai adesea cu teroristul iraţional, fanatic şi tradiţionalist, conform schiţei unei alterităţi caricaturale uşor de detestat de un public năucit de ştiri, divertisment şi nevoi. Este inamicul născut printre noi din „drepturile” şi „ideologia” Axei Binelui. E iresponsabilul care nu pricepe că fericirea prezentă are un preţ. El pune jurnalistului „responsabil” o întrebare ce imită replicile lui Parsifal: ce ar fi dacă am spune întregul adevăr atât cât îl cunoaştem?
Obţinerea răspunsului e provocarea documentarului Mediastan, realizat de suedezul Johannes Wahlström şi produs de Julian Assange. Un road movie improvizat ca răspuns la A cincea putere [The Fifth Etate], un film hollywodian despre WikiLeaks. În ciuda bugetului redus, ambiţia hackerilor jurnalişti este de a dovedi că, departe de a fi o fostă republică asiatică a blocului sovietic, cum pare să-i arate numele, Mediastanul este o putere mondială omniprezentă. Călătoria reporterilor independenţi reface drumul întunecat al lui Mehrabon Odinaev, păstor tadjic, reţinut şi apoi răpit, de forţele NATO pentru lipsa actelor. „În aceea vreme – spune eroul nostru – barba şi turbanul erau paşaportul pentru Afganistan, ori eu le aveam.” Urmează cinci ani fără legături cu cei apropiaţi, înlocuiţi de temnicerii care-i spun că se află la Guantanamo, cuvântul lor şi câteva ştampile poştale fiind singurele dovezi ale existenţei sale caraibeene. Explicaţiile îndelungatei sale deţineri – culegerea de informaţii privitoare la refugiaţii tadjici în Afganistan şi despre o madrasa din Karachi, unde unde eroul nostru nu a pus niciodată piciorul – par desprinse din antiromanele de spionaj ale lui Graham Green: o birocraţie care-şi urmează propria logică indiferentă la vieţile mărunte pe care le zdrobeşte. În Omul nostru la Havana, de pildă, schiţa unui aspirator prezentată ca armă secretă, fabricată în aceeaşi insulă în care a fost deţinut Mehrabon, urcă din birou în birou ierarhiile MI6. Chiar dacă unii colegi ai lui James Bond îşi dau seama că au în faţă intrucţiunile de utilizare a unui aparat electrocasnic e prea târziu şi prea complicat să mai semnaleze eroarea. S-ar pierde din eficienţă. Iar dacă în locul unei hârtii
cade în mâinile funcţionarilor secretului de stat bietul Mehrabon Odinaev …
Echipa WikiLeaks se opreşte în principalele redacţii din Asia Centrală oferind scurgeri de date din ambasadele locale ale SUA referitoare la afaceri petroliere, cumpărarea presei, favorizarea războaielor NATO. Frica de urmări judiciare a conduceriilor gazetelor din zonă sau frica pur şi simplu stopează din faşă colaborarea. Peste tot e suspiciunea faţă de un comanditar rău intenţionat. În aceste ţări muntoase în care tradiţia ceaiului ajunsese înaintea imperialismului rus, Uniunea Sovietică a lăsat amintirea unei organizări administrative superioare şi înrădăcinarea culturii europene clasice. În Kazahstan, jurnalistul specializat în politică internaţională a agenţiei KazTag nu crede în „prostiile democratice, un om, un vot”, el, care făcuse parte din trupele speciale caucaziene ale Armatei Roşii şi citise pe Aristotel în elină. Probabil nu această superioritate militar-filosofică îl împiedică să relateze despre o grevă a muncitorilor petrolişti kazahi. Actualii patroni Rompetrol nu par convinşi de virtuţile dialogului social, iar presa îi slujeşte trecând sub tăcere săptămânile de greva foamei ale sondorilor, ultima lor rezistenţă în faţa bastoanelor poliţiei. Ceva mai la sud, în Kirghistan, încă se mai resimte entuziasmul revoluţiei trandafirilor, din 2010, care l-a răsturnat de la putere pe autocratul preşedinte Bakiev. Directorul filialei locale a Liberty Radio – mai cunoscut de noi ca Radio Europa Liberă – e gata să se întreţină cu tinerii săi oaspeţi despre libertatea de expresie kirghiză şi viitorul democratic exemplar al ţării sale. Dar nu vrea să publice nimic despre ambasada americană, oricum nu fără acordul şefilor săi de la Praga, garanţi ai fragedei independenţe a presei locale, al căror refuz nu întârzie să sosească. Expulzată din suprarealista dictatură turkmenă, echipa WikiLeaks poate părăsi redacţiile cu cămăşi în carouri şi tricouri sintetice pentru costumele fancy din trusturile media de la Londra şi New York. Ce altceva se schimbă? În sediul The Guardian, Alan Rusbridger invocă aceeaşi teamă de consecinţele judiciare care ar decurge din publicarea necenzurată a dezvăluirilor WikiLeaks. Prin urmare, în relatările despre afacerile de corupţie din Uzbekistan sau Bulgaria trunchierea informaţiilor e părtinitoare: multe nume de potentaţi locali sunt ascunse, altele scoase în faţă. Printre fâstâceli, este amintită starea precară a finanţelor ziarului, zguduit de procesele pierdute în faţa unei reţele de supermarketuri,Tesco. Dar nici pomeneală de intruziuni politice în redacţie! – se scandalizează the chief editor. Dintr-o cafenea Starbucks din Washington DC, un fost purtător de cuvânt al Departamentului de Stat neagă vreo implicare a puterii în agenda mass media: dacă redacţiile decid să treacă unele veşti sub tăcere sau să ciuntească informaţii e din pricina responsabilităţii şi onorabilităţii membrilor lor. Yes indeed – îi întăreşte spusele Bill Keller, redactorul şef al New York Times. Iar pentru el, această responsabilitate şi onorabilitate merg mai departe: până la colaborarea, în timpul crizei WikiLeaks, cu Departamentul de Stat şi existenţa unui comitet de redacţie paralel format trimişii agenţiilor guvernamentale americane. Mândria persană a lui Mehrabon Odinaev va înţelege ceva din regulile respectabilităţii occidentale?
Când scandalul spionării aliaţilor de către SUA, cel mai recent avatar al afacerii WikiLeaks, a ieşit la iveală, unele voci au spus că e vorba de un secret a lui Polichinelle. La începutul preşedenţiei braziliene a lui Lula da Silva, unul din apropiaţii noului şef de stat, Frei Betto, mărturisea că reşedinţa de la Palatul Planalto a fost curăţată de microfoane aliate. La fel de cunoscut e şi secretul colaborării puterii cu mijloacele media. Dar în vremea noastră astfel de adevăruri au fost delegitimate de rostirea lor pe jumătate, de aruncarea lor în discursul conspiraţionist şi, nu în ultimul rând, de întreţinerea demisiei generalizate a cetăţenilor. Dintre publicişti, cei mai puţin obedienţi sunt ponegriţi, iar cei mai slugarnici se simt părtaşi la o raţiune de stat superioară. Dacă vocea lui Julian Assange sau a lui Johannes Wahlström a reuşit să răzbată a fost pentru că a dat glas indignării generale provocate de criza economică din 2008. Chiar dacă nu foarte limpede, oamenii au văzut discrepanţa dintre mizerie şi austeritate, pe de o parte, şi cheltuielile militare şi de spionaj, de cealaltă parte. Rămâne fiecăruia sarcina să refacă puzzle-ul controlului mass media, războaielor murdare neîncetate, supravegherii totale a populaţiei, distrugerilor naturale, restrângerii drepturilor sociale, pentru a găsi resorturile ultime ale unei puteri fără chip.