Pentru celebrul romancier şi intelectual Umberto Eco, afacerea WikiLeaks subliniază ipocrizia care domină raportul dintre state, cetăţeni şi presă şi prefigurează o întoarcere spre metode arhaice de comunicare.
Afacerea WikiLeaks are o dublă valoare. Pe de o parte, se dovedeşte a fi un scandal aparent, un scandal care nu apare ca scandal decât în faţa ipocriziei care guvernează raporturile dintre state, cetăţeni şi presă. Pe de alta, ea anunţă schimbări profunde la nivel internaţional, şi prefigurează un viitor dominat de regresie.
Dar hai să o luăm în ordine. Primul aspect al WikiLeaks este confirmarea faptului că fiecare dosar alcătuit de un serviciu secret (dinspre orice naţiune ar veni) este compus în exclusivitate din extrase de presă. “Extraordinarele” revelaţii americane asupra obiceiurilor sexuale ale lui Berlusconi nu fac decât să informeze asupra a ceea ce s-a putut citi în ultimele luni în orice ziar (mai puţin cele al căror proprietar este Berlusconi), iar profilul sinistru caricatural al lui Gaddafi era de mult timp materie primă penru glumele artiştilor de cabaret.
Regula potrivit căreia dosarele secrete nu trebuie alcătuite decât din ştiri deja cunoscute este esenţială pentru dinamica serviciilor secrete, şi nu doar în acest secol. Dacă intraţi într-o librărie dedicată publicaţiilor ezoterice, veţi vedea că fiecare lucrare repetă (asupra Graal-ului, a misterului de la Rennes-le-Château, templieri sau rozicrucieni) exact ceea ce fusese deja scris în lucrările anterioare. Şi aceasta nu doar deoarece autorul de texte oculte nu are nici o plăcere în a face cercetări inedite (şi nici nu ştie unde să caute noutăţi despre ceea ce nu există), ci şi pentru că cei care se dedică ocultismului nu cred decât ceea ce ştiu deja, şi ceea ce reconfirmă ceea ce au învăţat anterior. Acesta este mecanismul succesului lui Dan Brown.
Este idem pentru dosarele secrete. Informatorul este leneş, şi leneş este (sau cu mintea redusă) şi şeful serviciilor secrete (căci altfel ar putea fi, ce ştiu eu, redactor la Libération), care nu reţine ca adevărat decât ceea ce recunoaşte. Informaţiile top-secret asupra lui Berlusconi pe care ambasada americană din Roma le trimitea Departamentului de stat erau aceleaşi pe care Newsweek le publicase cu o săptămână în urmă.
Atunci de ce fac oare atâta zgomot dezvăluirile asupra acestor dosare? Pe de o parte, ele spun ceea ce orice persoană cultivată ştie deja, şi anume că ambasadele, cel puţin de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, şi mai ales decând şefii de stat pot să-şi telefoneze sau să ia avionul pentru a se întâlni la cină, şi-au pierdut funcţia lor diplomatică şi, excepţie făcând cele câteva exerciţii de reprezentare, s-au transformat în centre de spionaj.
Orice spectator de filme de acţiune ştie bine asta, şi ne facem că ignorăm acest lucru doar din ipocrizie. Totuşi, faptul de a-l repeta public violează această datorie de ipocrizie, şi serveşte la punerea diplomaţiei americane într-o lumină proastă. În al doilea rând, ideea că un hacker oarecare poate fi capabil să capteze secretele celei mai puternice ţări din lume aduce o lovitură deloc neglijabilă prestigiului Departamentului de stat. Căci astfel scandalul nu crează o criză printre victime, cât mai ales printre “călăi”.
Dar să revenim la natura profundă a ceea ce s-a întâmplat. Pe vremuri, pe timpul lui Orwell, puteam concepe orice putere ca pe un fel de Big Brother care controla fiecare gest al subiecţilor săi. Profeţia lui Orwell s-a dovedit adevărată de când, putând controla orice mişcare datorită telefonului, fiecare tranzacţie efectuată, hotelul vizitat, autostrada împrumutată şi aşa mai departe, cetăţeanul devenea victima totală a ochiului puterii.
Dar atunci când demonstrăm, cum se întâmplă acum, că nici măcar criptele secretelor puterii nu pot scăpa controlului unui hacker, raportul de control încetează să fie unidirecţional, devine circular. Puterea controlează fiecare cetăţean, dar fiecare cetăţean, sau cel puţin hackerul – ales ca răzbunător al cetăţeanului -, poate cunoaşte toate secretele puterii.
Dar cum mai poate rezista atunci o putere care nu mai are posibilitatea de a-şi conserva propriile secrete? Este adevărat, Georg Simmel o spusese deja, că un adevărat secret este un secret gol (iar secretul gol nu va putea fi niciodată dezvăluit); este adevărat şi faptul că orice informaţie asupra caracterului lui Berlusconi sau Merkel este realmente un secret gol, căci ţine de domeniul public; dar a dezvălui, aşa cum a făcut-o WikiLeaks, că secretele lui Hillary Clinton erau secrete goale înseamnă a-i lua orice putere. WikiLeaks nu a făcut nici un rău lui Sarkozy sau Merkel dar i-a făcut un rău prea mare lui Clinton şi Obama. Care vor fi consecinţele acestei răni provocate unei puteri atotputernice?
Este evident că în viitor, statele nu vor mai putea pune în linie nici o informaţie rezervată – ar fi ca şi cum ar lipi-o pe un afişa la un colţ de stradă. Dar este la fel de evident că, odată cu tehnologiile actuale, este inutil să speri că poţi întreţine raporturi confidenţiale prin telefon. Nu e nimic mai uşor de descoperit decât dacă şi unde s-a deplasat un şef de stat în avion, şi dacă şi-a contactat vreunul din confraţi.
Cum vor putea fi întreţinute în viitor raporturile particulare şi rezervate? Ştiu bine că, deocamdată, previziunea mea ţine mai mult de science-fiction şi este deci romanescă, dar sunt obligat să-mi imaginez agenţi ai guvernului care se deplaseză discret în trăsuri cu itinerarii incontrolabile, nefiind purtători decât de mesaje învăţate pe de rost sau, cel mult, ascunzând eventualele informaţii în tocul pantofului. Informaţiile vor fi conservate într-o copie unică într-un sertar închis cu cheia: până la urmă, tentativa de spionaj Watergate a avut mai puţin succes decât WikiLeaks.
Am avut ocazia să scriu că tehnologia avansează astăzi ca un crab, adică de-a îndărătelea. La un secol după ce telegraful fără fir a revoluţionat comunicaţiile, Internetul a restabilit un telegraf cu fire (telefonice). Videocasetele (analogice) permiseseră cercetărilor în cinema să exploreze un film pas cu pas, mergând înainte şi înapoi şi descoperind toate secretele de montaj, în timp ce astăzi CD-urile (numerice) nu permit să sari decât din capitol în capitol, adică prin macroproporţii. Odată cu trenurile de mare viteză, ajungem de la Roma la Milano în trei ore, în timp ce în avion, şi cu toate deplasările pe care le include, ne trebuie trei ore şi jumătate. Nu este deci deloc extraordinar faptul că politica şi tehnicile de comunicare revin încet la maşinile trase de cai.
O ultimă observaţie. Altădată, presa încerca să înţeleagă ceea ce se întâmpla în secretele ambasadelor. Astăzi, cele care cer informaţii confidenţiale presei sunt, invers, ambasadele.
Tradus din italiană de Robert Maggiori
Text apărut în Libération şi preluat de pe www.presseurop.eu cu acordul redacţiei.