Guvernele trebuie să redea încrederea, nu să sperie oamenii

În istorie a mai existat o situaţie similară în timpul Marii Depresiuni din 1930, iar preşedintele american Hoover a rămas în amintirea tuturor ca un promotor al măsurilor de austeritate care au agravat criza economică, transformînd-o în depresiune. Ieşirea din Marea Depresiune s-a făcut după formula keynesiană, care presupune cheltuieli publice vaste în perioadele de recesiune, cu scopul de a crea locuri de muncă şi a stimula cererea agregată. În perioadele de criză economică, a spus Keynes, cererea agregată scade, cu alte cuvinte oamenii consumă mai puţin pentru că le scad veniturile, pentru că îşi pierd locurile de muncă, pentru că sînt mai reticenţi în a cheltui din cauza incertitudinilor privitoare la viitor. Acest lucru atrage după sine un cerc vicios – dacă scade cererea, producţia economică va scădea şi ea: fabricantul de bere sau cel de pantofi, să zicem, va trebui să-şi restrîngă activitatea, să dea o parte din angajaţi afară şi eventual chiar va falimenta, deoarece consumatorii vor bea apă în loc de bere, respectiv vor purta aceeaşi pereche de pantofi mai mulţi ani la rînd, în loc să-şi procure una nouă.

Acest lucru va antrena o contracţie şi mai mare a cererii şi va adînci astfel recesiunea. Cercul vicios nu poate fi spart decît prin intervenţia masivă a statului care, prin investiţii în infrastructură şi lucrări publice, va crea locuri de muncă, va stimula economia şi va susţine astfel cererea agregată, împiedicînd atragerea economiei în vertijul unei recesiuni care se adînceşte permanent. Paradigma keynesiană a fost cea care a fundamentat politicile economice ale lumii postbelice şi a dus la boom-ul economic al anilor ’50-’60. Singurul ei neajuns este acela că produce deficite bugetare – în timpuri de criză, încasările statului scad oricum, iar dacă cheltuielile publice sporesc, deficitele vor creşte inevitabil.

Or, ceea ce vedem în prezent la nivelul majorităţii statelor UE este că accentul se pune pe reducerea deficitelor publice, în timp ce şomajul este lăsat să crească şi adeseori este chiar provocat de măsurile de austeritate care vizează ajustarea bugetară, cum ar fi cazul restructurărilor din sectorul public. Astfel, cele mai multe state din UE au înregistrat uşoare diminuări ale deficitului bugetar din 2009 pînă în 2010, însă şomajul s-a aflat pe un trend ascendent. De exemplu, grecii au reuşit să-şi reducă deficitul de la aproximativ 15% în 2009 la 10% în 2010, dar exact în acest interval şomajul a crescut de la 9,5% la 12,5%. Acestea sînt doar cifre, desigur, numai că în spatele lor se ascund drame umane care se pare că-i emoţionează pe politicieni mai puţin decît „tragedia“ deficitului bugetar.

Pentru acurateţe, lucrurile trebuie nuanţate puţin. Cînd vorbim de cheltuieli publice pentru stimularea economiei, trebuie să avem în vedere că nu orice cheltuială de acest gen garantează repornirea motorului economic. Aşa cum atrăgea atenţia şi Nouriel Roubini, altfel un keynesianist în gîndire, ele trebuie direcţionate către sectoarele cu adevărat importante, în caz contrar riscă să nu aibă nici un efect şi să se transforme în risipă inutilă. Exemplul invocat de Roubini este cel al măsurilor intervenţioniste întreprinse în Japonia după criza din 1990 şi care au avut un efect limitat, recesiunea prelungindu-se, în ciuda cheltuielilor publice considerabile, pe durata unui deceniu întreg. Şi reversul este posibil – poţi să impui reduceri bugetare draconice şi, cu toate astea, deficitul să nu se reducă. Este ceea ce i s-a întîmplat lui Herbert Hoover – e mai puţin cunoscut că pe vremea lui, în ciuda tăierilor bugetare, SUA au cunoscut şi una dintre cele mai accelerate creşteri ale deficitului bugetar! Cam la fel se întîmplă şi în zilele noastre cu unele state: în pofida măsurilor de austeritate, deficitul bugetar al Irlandei aproape că s-a triplat în intervalul 2009-2010. Prin urmare, reţeta magică nu constă în a face investiţii publice pur şi simplu pentru a redresa economia, aşa cum nu e suficient să operezi reduceri bugetare pentru a diminua deficitul. De fapt, nu există o reţetă magică în economie, ci doar calcule strategice şi foarte precise, care presupun dozaje de tip farmaceutic.

Sînt însă deficitele răul cel mai mare, mai ales în vremuri de criză ca cele pe care le trăim acum? Problema nu este doar economică, ci şi morală, ni se spune. Putem să ne salvăm astăzi pielea proprie lăsînd în seama generaţiilor viitoare achitarea notei de plată pentru bunăstarea proprie? Este moral să sacrificăm generaţiile care vor veni pentru confortul nostru? E lăudabil că ne gîndim la viitor, însă problema responsabilităţii pentru viitor nu se pune doar în aceşti termeni, ai datoriei financiare pe care o pasăm copiilor noştri. Există numeroase feluri prin care măsurile de austeritate afectează viitoarele generaţii în moduri mult mai grave şi profunde decît deficitul. Să ne gîndim la cohortele de şomeri care, nereuşind să-şi găsească un loc de muncă, vor deveni şomeri pe termen lung, se vor deprofesionaliza, ceea ce le va scădea considerabil şansele de a se mai angaja vreodată. Sau, eventual, din cauza recesiunii prelungite, vor rămîne captivi în ceea ce în engleză se cheamă under-employment. Nemaivorbind de copiii lor, care vor avea un handicap în viaţă de la bun început, pentru că se vor naşte în familii marginalizate social şi ale căror şanse de reuşită vor fi modeste. Şi este doar un exemplu. Să ne gîndim la serviciile de sănătate de care vor beneficia copiii acestor excluşi social, rămaşi fără asigurare de sănătate şi incapabili să plătească o asigurare privată de sănătate. Or, dacă banii – deci şi deficitul bugetar – sînt pînă la urmă o convenţie socială, sănătatea nu este! Problema e că prin măsurile de austeritate antamăm viitorul cel puţin la fel de grav ca şi prin scăparea de sub control a deficitelor. În plus însă, anchilozăm prezentul. Pentru că starea economică actuală este dată de ceea ce se întîmplă acum, nu de ceea ce se va produce sau nu se va produce în viitor.

Pînă la urmă, toată situaţia aceasta îmi aminteşte de zicala cu satul care arde şi baba care se piaptănă. E evident că cererea nu poate fi stimulată prin reducerea deficitelor bugetare, pur şi simplu pentru că un consumator de rînd nu se gîndeşte la rezultatele macroeconomice şi la procentele cu care a fost redus deficitul, atunci cînd decide dacă şi cum să-şi cheltuiască banii. El se gîndeşte la buzunarul său, la stabilitatea propriului loc de muncă sau la şansele de a-şi găsi unul în viitorul apropiat, nu la deficite, cifre, indicatori. Or, fără această încredere a agentului economic, a consumatorului şi antreprenorului, economia nu prea poate reporni, pentru că – aşa cum afirma Joseph E. Stiglitz – crizele economice nu distrug activele unei economii – ele rămîn mai mult sau mai puţin la fel ca înainte: avem aceleaşi clădiri, fabrici, acelaşi capital uman etc. Ce se întîmplă într-o criză este că se năruie încrederea şi siguranţa. Şi tocmai aceasta este distrusă prin politicile de austeritate bugetară. E ca şi cum guvernele le-ar repeta la nesfîrşit propriilor cetăţeni: e rău, e greu, trăim vremuri dificile, nu mai putem continua ca pînă acum, trebuie să strîngem cureaua. Iar această atitudine cu alură apocaliptică a guvernelor se transmite consumatorului de rînd, care procedează în consecinţă. În loc să vină cu politici viguroase, care să inspire optimism şi încredere, guvernele se chircesc speriate în faţa unor cifre. Nu ştiu de ce, dar în această situaţie, parcă aş prefera atitudinea unui Ronald Reagan, faţă de care altfel am multe critici, dar care, referindu-se la deficit, afirma că nu are de ce să se alarmeze în această privinţă, pentru că e suficient de mare încît să-şi poarte singur de grijă!

Text aparut in Dilema Veche.