E miercuri, 30 noiembrie, ora 15.00. Greva generală din sistemul public a început în Marea Britanie, dar de cea mai mare mișcare grevistă din regat din 1979 încoace, presa românească nu pare a fi prea interesată. La mijloc e schimbarea propusă de guvernul Cameron în ce privește regimul pensiilor publice, al căror deficit e în creștere, în Anglia ca și aiurea. Așa că poate ar trebui, totuși, să ne intereseze.
1. Care e problema
În 2009, guvernul a înghețat salariile în sistemul public. O altă măsură ulterioară a modificat modul de calculare a pensiei, astfel încît pentru cei intrați în sistem după 2007, nu mai sînt luate în considerare doar veniturile din ultimii ani de contribuție, ci întregul parcurs ca angajat. (Ceea ce înseamnă că defavorizați sînt tocmai cei „fideli“, care intră în sistemul public de tineri, pe salarii mici, și urcă încet pe scara specializărilor.) Mecanismul de calcul e complicat, dar pe scurt, el funcționează așa: pentru fiecare an de muncă încheiat, se calculează contribuția la sistemul de pensie și rezultă o anume cotă, iar la ieșirea din activitate se adună toate aceste cote anuale, rezultînd pensia finală. Evident, cotele și pensia se indexează cu indicele de inflație – și aici, guvernul Cameron a mai făcut o schimbare: a înlocuit, ca indice de inflație, așa-numitul Retail Price Index (RPI) cu Consumer Price Index (CPI), prin definiție mai mic (pentru luna octombrie 2011, CPI era de 5%, în timp ce RPI era 5,43%, conform Oficiului Național de Statistică, deci o diferență de aproape 10%). Totodată, propunerea guvernamentală privește creșterea vîrstei de pensionare (cu excepția angajaților din Armată, unde limita rămîne 55 de ani) pînă în 2020, pînă la 67 de ani ca vîrstă minimă pentru anumite categorii. În plus, stabilește o creștere în medie a contribuției pentru fondul de pensie de 3,2%, cu un maxim al majorării de 5% pentru angajații cu salarii mari (detalii pe înțelesul tuturor despre modificările sistemului public de pensii, aici). În ansamblu și rezumînd, guvernul dorește ca angajații din sistemul public să contribuie mai mult, pentru mai mult timp și în beneficiul final al unor pensii mai mici. Un calcul aplicat asupra unor pensii deja în plată arată faptul că simpla înlocuire a indicelui de referință pentru indexare rezultă într-o diminuare a pensiei, în zece ani de contribuție, cu 15%.
Motivația guvernului privește așa-numita „burden sharing“, redistribuirea poverii fiscale, pe fundalul miticelor „golden plates“ a pensiilor publice (discursul „omului gras“ – angajatul la stat – în varianta britanică). Cîteva cifre (sursele sînt site-urile confederațiilor sindicale din învățămînt, în principal NUT – National Union of Teachers – și raportul, din iulie 2010, al Comisiei pentru Pensiile din Sistemul Public, prezidată de John Hutton): salariul anual al unui profesor care predă la clasă (există și alte categorii, sistemul de salarizare în învățămîntul britanic e complex) varia, la 1 septembrie 2010, pe o scară de la 1 la 6, de la 21.588 de lire (debutanți) la 31.552 de lire (profesori cu vechime și performanță recunoscută), adică de la 1.799 la 2.629 de lire lunar, în Anglia și Țara Galilor (ceva mai mult în Londra și împrejurimi). Există o scară superioară (U1-U5), pe care profesorii „urcă“, mult mai lent, la recomandarea directorului de școală, pe bază de performanță și în cadrul căreia media lunară e de circa 3.000 de lire. Schema de calcul a pensiei de pînă acum, numită clasică, rezulta în faptul că un angajat cu 40 de ani vechime se putea retrage cu o retribuție reprezentînd între 41 și 50% din ultimul salariu. Astfel, media pensiei anuale pentru un profesor ajungea la puțin peste 10.000 de lire anual, în timp ce media generală e în jurul a 7.000 de lire, schimbările urmînd să ducă la pierderi, tot în medie, de 1.500 de lire anual.
2. Cine participă/ a participat la grevă
Conform legislației britanice, marile uniuni sindicale au supus la vot propunerea de grevă. Din 2,6 milioane de votanți, 750.000 au votat „pentru“. E vorba despre angajați din învățămînt, sănătate, servicii publice și administrație locală. În premieră, au votat pentru și participă la grevă și membrii sindicatului FDA (First Division Association), care reprezintă „mandarini“, funcționari de rang înalt și diplomați. Motivul acestei participări excepționale stă în amănuntul că acești funcționari de rang înalt funcționează, spre deosebire de profesori (aici e o lungă discuție, dar da, învățămîntul, mai ales preuniversitar, nu e nici măcar în Marea Britanie „liberalizat“), pe o piață deschisă, unde specializările lor sînt căutate, iar avantajul pensiei publice e un factor important în alegerea unui job mai prost plătit, la stat în loc de privat.
Cu o zi înainte, se aștepta ca 90% dintre școli să fie închise (doar 7% dintre elevii din învățămîntul obligatoriu sînt înscriși în instituții „independente“ – private). Într-un final, între 60% și 86% din școli s-au închis (guvernul se ceartă cu sindicatele asupra cifrelor și a școlilor rămase parțial deschise) și 75% dintre funcționari nu s-au prezentat la lucru. Majoritatea celor care au intrat în grevă au fost, așa cum se și estima anterior, femei (care, în sistemul public, beneficiază în medie de pensii sensibil mai mici decît ale bărbaților). Fizioterapeuții (al căror cel mai cunoscut sindicat e considerat „bolșevic“), mai ales femei și în număr semnificativ angajați part-time, sînt foarte bine reprezentați în această mișcare de protest; principala lor întrebare: cum își vor face munca, necesitînd efort fizic, la 67 de ani și cîtă încredere în ei/ ele ar putea avea atunci pacienții? Cu toții denunță încălcarea contractului social mai mult decît cea a propriilor contracte de muncă (termenul de aplicare a noului sistem fiind extrem de scurt și anunțul – neașteptat).
Pentru că ultima grevă generală, anunțată la mijlocul anilor ’80, a fost anulată, cei mai mulți dintre cei ieșiți în stradă (în jur de un milion de oameni) participau pentru prima dată la o astfel de acțiune, motiv pentru care manifestațiile publice le-au apărut aproape tuturor comentatorilor drept foarte departe de tipicele adunări sindicale disciplinate, cu pancarte și pichete.
3. Ce-a zis guvernul
Interpelat în Parlament, prim-ministrul David Cameron a taxat sindicatele drept iresponsabile și i-a îndemnat pe britanici să-și ia cu ei copiii la slujbă, pentru ca profesorii să vadă că nu sînt indispensabili. La încheierea grevei, a catalogat rezultatul drept „o petardă fumegătoare“ („damp squib“). Deși propriul său fiu, Elwen, a trebuit să stea miercuri acasă, prim-ministrul nu l-a luat cu el la locul său de muncă.
4. Teme de meditație
Pînă și Daily Mail, ziar conservator care avertiza asupra dezastrului pe care-l va aduce greva, publică, imediat sub știrile că salariile în sistemul public britanic sînt cu 7,5% mai mari decît în privat și că la protest era pustiu, în timp ce mall-urile gemeau de lume, datele unui studiu conform căruia familiile cu doi copii vor cîștiga în 2015 tot atît cît cîștigau în 2002, suportînd în prezent cea mai gravă prăbușire a puterii de cumpărare de la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace. Considerate în cădere liberă, sindicatele britanice au căpătat în ultimele luni o vigoare neașteptată, căpătînd susținerea unor categorii de angajați fără experiență sau vocație de asociere sindicală. În același timp, manifestațiile din Marea Britanie nu au semănat cu clasicele proteste sindicale, ci, mult mai mult, cu „ocupațiile“ ultimului an (pînă și în modul de „fabricare“ a pancartelor), într-o formă organizată și cu revendicări clar formulate. Pentru prima dată, ceea ce-i mînă în luptă pe acești greviști în premieră ține – o spun toate declarațiile înregistrate – de demnitatea socială și statutul lor de parteneri, și nu supuși, ai reprezentanților statului.
E deja miezul zilei de joi, 1 decembrie, iar greva generală din Marea Britanie a trecut prin presa românească drept cel mult o știre minoră. Doar sîntem într-o zi de bancuri și mîndrie națională.