Greva fiscală antibiometrică şi pro-rromă

„Inculpat, eşti acuzat că ţi-ai otrăvit soţia şi fiica. Ai ceva de spus?“ „Domnule judecător, eu numai am dat cu verde de Paris pentru gîndaci, da’ dacă s-au nimerit şi ele pe-acolo…“ Cam aşa s-ar rezuma iniţiativa onor Guvernului României de a taxa şi pune pe drumuri toţi profesioniştii independenţi, în dorinţa lui de a stîrpi şoferii şi femeile de serviciu cu contract de drepturi de autor. Orice abuz în materie de angajare poate şi trebuie sancţionat de către Inspectoratele Teritoriale de Muncă, nu e nevoie de supralegiferare în domeniu. În loc de asta, obligativitatea plăţii contribuţiilor sociale pentru venituri de natură profesională s-a transformat într-un circ de toată frumuseţea. În timp ce cu Ordonanţele guvernamentale se băteau medici de familie, contabili, arhitecţi, taximetrişti, boiangii, tapiţeri, vulcanizatori, topografi, vornici (?), proprietari de spălătorii auto, zugravi, teracotari, sobari, vînzători de vată pe băţ, maseuri, antrenori, menajere, baby-sitteri, remaieuze şi îngrijitori de animale (cîteva dintre cele 163 profesii independente pentru care Fiscul a stabilit norme de venit în 2010 în Bucureşti), la televizor nu se vorbea decît despre drepturi de autor, artişti şi jurnalişti. Vituperînd împotriva evazioniştilor din presă la vizita de preasfinţire a mult timp de acum încolo neterminatei Biblioteci Naţionale, premierul Emil Boc a ţinut o pledoarie în favoarea culturii luptîndu-se (şi pierzînd) cu genitivul prepoziţional plus cîteva neologisme. Din păcate, şi meditatorii erau la coadă la ANOFM. Apropo, nu vi se pare reprezentativ că agenţia care înregistrează şomerii se cheamă „pentru ocuparea forţei de muncă“, iar asigurările despre care nu afli în ce constau decît cînd te îmbolnăveşti se numesc „de sănătate“?

Patru mii de persoane au semnat o petiţie online iniţiată de Cristian Ghinea (CRPE – Centrul Român pentru Politici Europene), cerînd plata contribuţiilor printr-o singură declaraţie, anuală şi online, „avertizînd“ altminteri cu o grevă fiscală. Flash-mob-ul organizat cu această ocazie în faţa Ministerului Finanţelor s-a transformat într-o mică reuniune mondenă, la care ne-am revăzut prietenii cu care altfel n-avem timp să ne întîlnim. După aceea, ne-am adunat să vorbim despre ultima carte citită – s-a dovedit a fi Codul Fiscal.

 Jurnaliştii au numit cinism modul în care premierul a negat existenţa cozilor la Casa de Pensii, tiradele despre evazionism ale ministrului Vlădescu şi fluturarea scrisorilor de mulţumire operată de directorul de la Şomaj. Nu au văzut în asta o inadecvare a tuturor acestor persoane publice la funcţia pe care o deţin – şi care presupune mimarea, chiar şi ipocrită, a interesului faţă de cetăţean şi a deschiderii comunicaţionale. Elemente de cultura muncii pentru a căror ignorare ar trebui sancţionaţi de la politicieni la funcţionari publici.

Căci anecdotica întîlnirilor cu administraţia publică e infinită, pentru fiecare dintre noi, şi nu începe cu plata contribuţiilor pe venituri independente. Eu sînt mică-mică şi mi-e frică – să intru într-o instituţie de stat. Nu pentru că mă simt în culpă, ci pentru că ştiu că Statul nu se cheamă Stat român dacă nu te pune la recoltat potcoave de cai morţi şi la prezentarea-n băţ a pieii ursului din pădure. În anul de graţie 2010, contabilii sînt chemaţi să depună bilanţuri etc. pe dischetă (floppy disk), un suport fragil şi pe care nimeni nu-l mai foloseşte de un deceniu (nu se mai fabrică nici calculatoare cu aşa ceva). Pentru un loc de parcare rezidenţială, trebuie să aduci un certificat fiscal că n-ai datorii locale. Doar că toate taxele locale se colectează în acelaşi cont integrat, şi nu poţi plăti parcarea dacă ai datorii la impozit; dacă programul îţi acceptă plata, înseamnă că nu ai datorii; deci de ce-mi trebuie certificat fiscal, cînd oricum nu pot plăti dacă am datorii? Însuşi faptul că plătesc parcarea dovedeşte că n-am datorii (da, am găsit un funcţionar public pe deplin conştient de această logică şi nu, n-am mai dus certificat fiscal). De trei ori am încercat să plătesc două amenzi şi-o regularizare de impozit la Ghişeul Virtual de Plăţi; n-am reuşit, şi nici la mailurile întrebătoare n-am primit vreun răspuns. După ce acum nişte ani Fiscul m-a căutat de venituri din activităţi agricole, anul acesta doamna Bojică Cornelia m-a trimis să descopăr pe Internet instituţia ascunsă sub codul fiscal care-mi declarase nişte venituri şi pe mine nu mă anunţase (apropo, era o altă mare instituţie de stat, care putea să mă găsească în propriul sediu pînă la 1 martie dacă dorea cu totul sufletul să m-anunţe aşa lucruri importante). La Administraţia Fondului Cultural Naţional, contractul meu de expertiză cu dînşii încă mai e la Contabilitate, din sfînta zi de 13 iunie, şi nici să vreau nu-l pot declara, de vreme ce nu mai ţin minte ce scrie în el, iar el, micuţul (pe bune că micuţul), de două luni jumătate nu se poate smulge din menghina birocraţiei cu prea puţini angajaţi. De la Poliţia Rutieră am primit o amendă prin poştă şi funcţionara de la CEC m-a avertizat să ţin plicul în care a venit între cinci şi zece ani de acum încolo, că numai aşa pot dovedi plata la jumătate a amenzii. Îl aruncasem la coş, dar ce contează? mirosul de lături n-a făcut niciodată rău la digestia naţională.

Români, vi se pregăteşte biometria

Guvernului nostru îi plac Ordonanţele – căci Parlamentul, nu-i aşa?, e doar o şezătoare săptămînală de cîntat cîntece de cătănie şi întrebat de sănătate. Tot printr-o Ordonanţă, Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI) vrea să ne oblige pe toţi să posedăm doar cărţi de identitate biometrice, care să cuprindă o serie de informaţii de natură a aduce atingere protecţiei vieţii private, dacă nu sînt bine şi lămuritor păzite – cum ar fi amprentele de la două degete şi istoricul domiciliar. După o întîlnire cu reprezentanţii MAI, menită să lămurească ce şi cum, Institutul pentru Politici Publice (IPP) Bucureşti a protestat public, iar ActiveWatch – Agenţia de Monitorizare a Presei, Centrul pentru Jurnalism Independent şi alte organizaţii au iniţiat o petiţie în care cer: 1) dezbaterea în Parlament a acestei legi care afectează întreaga populaţie a ţării, 2) explicaţii asupra necesităţii existenţei exclusiv a actelor biometrice şi 3) garanţii concrete pentru confidenţialitatea şi accesul restricţionat la datele biometrice.

La întîlnirea publică respectivă (despre care vorbeşte Bogdan Manolea, director executiv al Asociaţiei pentru Tehnologie şi Internet, pe blogul său de lawww.legi-internet.ro), MAI nu a reuşit să spună cam cîte acte de identitate actuale se falsifică – să vedem şi noi dacă e cu adevărat nevoie de schimbarea lor. A reuşit să spună că aşa ne cere UE (ceea ce nu e adevărat, Irlanda, Lituania sau Danemarca nici măcar n-au acte de identitate obligatorii, iar aderarea României la Spaţiul Schengen nu e condiţionată de biometrie) şi că tehnic se poate. Mai mult, tehnic se poate de la şase ani (vîrsta minimă la care se pot preleva amprente), deşiconstituţional nu se poate; în avîntul lui tehnic, MAI a primit un aviz negativ de la Autoritatea pentru Date Personale împotriva acordării de acte electronice pentru persoanele sub 14 ani.

 Problema – dincolo de tentaţia Guvernului de a se substitui legislativ Parlamentului şi de obiecţiile de conştiinţă în legătură cu biometria – stă în felul următor: credeţi că un stat ai cărui funcţionari înregistrează de mînă declaraţii de şomaj şi care nu poate crea un ghişeu virtual activ pentru un singur oraş (Bucureşti), un stat unde inspectorul fiscal te trimite pe tine să cauţi pe Internet coduri fiscale şi unde contribuabilii se feresc să-şi trimită actele prin poştă fiindcă experienţa le zice că numai zîmbetul şi semnătura live ale funcţionarului sînt sigure, un astfel de stat, aşadar, poate să asigure securitatea informatică pentru datele electronice private a cîtorva milioane de cetăţeni? Sau nu cumva, mai degrabă, ne vom trezi căutaţi pentru crime în Botswana, pe unde ne vor fi ajuns amprentele? Inutil de adăugat că prin trecerea acestei Ordonanţe, statul va cheltui cu biometria cam 32 de milioane de euro. Cheltuise deja alte 20 de milioane pentru servicii IT la Şomaj, ai cărui angajaţi, zilele trecute, tot de mînă înregistrau declaraţiile.

„Veniţi acasă, măi, copii!“ (versiunea rromă)

Aderarea la Spaţiul Schengen e, însă, condiţionată de rezolvarea anumitor probleme – şi ele, tot tehnice. Franţa ameninţă cu amînarea aderării din cauza ţiganilor pe care îi „repatriază voluntar“ într-o manieră uşor dubioasă, fapt ce a repus pe tapet subiectul integrării rromilor şi cel al rasismului naţional.

Paradoxul e că în România nu se înregistrează acte de rasism, nu există atacuri asupra comunităţilor de ţigani, iar discriminarea individuală nu e nici ea raportată. Tehnic, deci, nu sîntem o ţară rasistă. Organizaţiile pentru drepturile omului, iniţial uimite de această realitate, au descoperit însă raţiuni îngrijorătoare ale ei: lipsa conflictelor e datorată absenţei contactelor interetnice şi izolării sociale extreme, de lungă durată, a rromilor, consideraţi, la nivelul social al comunităţii majoritare, ca invizibili, iar neraportarea cazurilor individuale de discriminare are drept motiv necunoaşterea de către ţigani a propriilor drepturi şi obişnuinţa de a nu avea acces la servicii şi facilităţi teoretic publice (cum ar fi sănătatea).

Întîmplarea face ca printre organizaţiile care au raportat disparităţile sociale dintre rromi şi populaţia majoritară în România şi accesul restricţionat la asistenţă medicală să se numere şi Médecins sans Frontières – înfiinţată şi condusă pînă nu de mult de… actualul ministru de Externe al Franţei, Bernard Kouchner.

Forumişti de toate orientările şi alte categorii publice îi îndeamnă pe ţigani la „muncă“ (am scris şi voi mai scrie despre actuala obsesie naţională a „muncii“, a cărei accepţie devine din ce în ce mai fizică şi cantitativ-manuală). Toată lumea uită că ţiganii nu au acces pe piaţa muncii, sînt relegaţi unei economii paralele, ea însăşi invizibilă chiar pentru organele statului şi deci nefiscalizată (meseriile tradiţionale, colectarea de fier vechi, traficul de metale preţioase, manelele), iar singurele meserii ale economiei reale accesibile lor sînt cea de florăreasă şi de măturător la Rebu.

În 2007, o intervenţie teatrală din cadrul proiectului cultural „Spaţiul public Bucureşti“, finanţat de Goethe Institut, presupunea colaborarea cu un ţigan colector de fier vechi. Înţelegerea era ca el – un adolescent – să fie plătit după fiecare episod al intervenţiei (care dura o săptămînă). În ultima zi, autoarea intervenţiei s-a lăsat înduioşată şi i-a dat banii în avans; omul n-a mai venit, intervenţia nu s-a mai făcut. Iar noi cu toţii ne-am asumat personal vina: era vorba despre o cultură a muncii a noastră pe care adolescentul în cauză nu avea cum s-o fi deprins în contextul în care crescuse. De la datul de bună ziua la spălatul periodic şi de la meserie pînă la cultura muncii, totul se învaţă şi ţine de ansamblul atitudinilor valorizate social la un moment dat.

Reacţiile de genul „ei nu sînt români/ca noi“ sînt efectul direct al invizibilului ajuns brusc vizibil, rezultatul ciocnirii cu alteritatea. Atîta timp cît cei care-i trimit pe rromi „la muncă“ nu sînt nici pe departe gata să angajeze un ţigan ca să le văruiască apartamentul sau să le repare un scaun, nu-l ajută să-şi asume această muncă şi-şi smulg repede copiii din preajma „puradeilor“, integrarea e doar un basm paneuropean.

Atîta timp cît în şcoli şi universităţi sînt locuri finanţate pentru ţigani, dar la absolvirea studiilor nimeni nu e dispus să-i angajeze, iar firmele deţin o gamă vastă de modalităţi de a ocoli acuza de discriminare în astfel de cazuri, noi, ca societate, şi Statul, ca Stat, îndemnăm la ghetoizare. În final, integrarea are tot atîta de-a face cu ţiganii, cît şi cu ne-ţiganii.

Text publicat în Observator cultural Nr. 540 din 03.09.2010