Patru subiecte. Unul fierbinte, că e cu Europa, alegeri, panică. Celelalte subiecte sînt cele care ne ocupă tot timpul, pe nedrept.
Grecia. Merkel mai avea puţin şi poza pe afişe, cu ocazia alegerilor din Grecia, ca Vanghelie al nostru: “Merkel îl susţine pe Samaras şi Noua Democraţie”. Sau, mai curînd, a făcut ca Boşcodeală de la Buzău care nu doar că recomanda pe unul, dar spunea pe afiş pe cine NU susţine.
Aşadar, s-a încordat o întreagă Europă de la centru spre dreapta, ba chiar cu insule social-democrate, să susţină votul anti-stînga radicală, Syrizia. Mass media, anti-Syrizia la greu. “Răii” de la Syrizia au un discurs mult mai pragmatic şi mai credibil decît Noua Democraţie care promite noi negocieri salvatoare imposibil de conceput şi de crezut.
Financial Times Deutschland e ieşit cu un manifest bilingv în care să înfiereze Syrizia. Au sărit toţi grecii (rezumate aici şi aici). Pînă şi social-democraţii greci au sărit să spună că atacul a fost un ajutor pentru Syrizia din dorinţa nemţilor de a arunca Grecia afară din euro. Un tabloid german (dacă e tabloid a ajuns deci cîte ceva şi în presa română) a reluat şi el îndemnurile anti-radicali de stînga.
Ei bine, pînă la urmă Noua Democraţie a luat cu vreo 2 procente peste stînga radicală. Bun, şi acum? Că doar vi s-a îndeplinit visul! Apropo, stînga în Franţa ia tot. Iar asta cred că poate însemna o veste ceva mai bună pentru Grecia decît propriile alegeri.
TVR. După atîta încordare şi scandal, avem un Romtelecom Dolce care a dat în weekend şi mai multe meciuri (e adevărat, nu exclusiv, dar le-a dat). Peste weekend, s-a aranjat rapid. TVR mai dă vreo trei meciuri în plus (din care nu recuperează mare brînză că nu poţi lua publicitate peste noapte) şi ia totuşi şi nişte bani.
Tolontan a publicat în GSP (tipărit) un material în care Cernat vorbeşte cu Enăchescu cam cum vorbeşte un angajat cu angajatorul. Dar Cernat e angajat la TVR. A doua oară. A mai avut o ambiguitate din asta cu Kanal D.
Noul preşedinte Cristea a promis că iese azi cu o nouă conferinţă de presă. Pentru că au rămas întrebări grele: cine e vinovat pentru faptul că TVR nu a dat toate meciurile deşi putea întrerupe contractul încă de la începutul turneului. Vrem şi responsabili nu doar umflări în pene.
ICR
Artiştii şi cei implicaţi în tot felul de acţiuni ICR s-au revoltat. Bine au făcut. Acuma, oricum am intrat în joc, aş comenta cîteva chestiuni. Pentru mulţi, ICR e un soi de contrapondere estetică la cerşetori:
Existăm în Europa, prima oară după 1990, grație Institutului Cultural Român, altfel decât prin cerșetori, proxeneți și falsificatori de carduri bancare. Noua guvernare a considerat că această stare de lucruri trebuie curmată urgent. Și acesta nu e decât începutul răfuielii. (Liiceanu)
Dacă asta e ICR, de ce să nu ne promovăm în Austria cu ce contracte tîmpite am semnat cu OMV?
Norbert Petrovici şi Iulia Popovici susţin că avem de-a face cu o clasă a muncitorilor creativi care protestează, cu exponenţi ai “precariatului”, ştiindu-se în ce condiţii lucrează artistul din mai toate domeniile. Accept cu greu genul ăsta de argument, deşi ştiu cît de călcaţi în picioare sînt artiştii. Dar chiar şi aşa, cu cine se aliază pompos şi agresiv această clasă de două decenii încoace: cu banii şi cu puterea fină, vestică dacă se poate pentru că noi n-avem capitalism cum trebuie. Excepţiile sînt puţine şi nu sînt reprezentative. Lupta pentru ICR a lui Ernu sau Popovici nu e lupta lui Liiceanu, care vrea să rămînă chiar ăia care i-au compromis rolul.
ICR a fost un soi de agenţie de turism şi evenimente culturale. A făcut chestii bune, am mai zis-o, a făcut şi chestii inutile, că aşa se întîmplă. Ce trebuie să conştientizeze lumea: că zona artistică în România nu poate exista fără ajutor de la stat, că ajutorul ăsta de la stat e un drept, nu e un cadou de la Patapievici; şi poate atunci discuţia trebuie să meargă mai adînc, atît de adînc încît clasa creativilor să nu se alieze încă o dată pentru elitism şi împotriva altor “precariate”. Pentru că ei sînt artişti şi au papion. Sau pentru că sînt de partea lor “managerii de multinaţionale”, cum titra victorios hotnews.
Evident că mă umple scîrba cînd aud ce argumente au liberalul Mihai Voicu (care începe cu întrebări exact ca pedeliştii – “cine-s ăia care protestează, ăia doi?” etc.) sau Diaconu, şi mai şi:
Până acum ICR avea o politică indepe… nu știu… treaba lui… în fine… nu dădea socoteală nimănui. Am avut discuții foarte ample cu Andrei Marga și concluzia a fost că și ICR trebuie să cânte în același cor.
Dar asta nu mă va face să nu sper totuşi că tipii care apără ICR vor înceta fantazarea despre un mediu cu totul aparte care n-are nevoie decît de nişte fonduri ca să se simtă bine. Am văzut mulţi artişti la protestele din ianuarie. Unii au fost exact pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Dar ei sînt minoritari. Aşa cum minoritari sînt şi Ernu, Petrovici şi Popovici. Cei mai mulţi vor acea artă care NU e interesată de aventurile dureroase ale precariatului cel mare, ne-creativ. Au demonstrat-o de prea multe ori ba chiar au luptat îndîrjit împotriva ei.
Ponta a întrebat şmechereşte: ce vreţi, fraţilor, de la mine că doar nu l-am schimbat pe Patapievici. Pînă la urmă “vrutul” ăsta poate să sune mai direct decît pînă acum: vrem banii de la stat ca să ne putem face treaba, arta nu se poate autoîntreţine decît pe spaţii extrem de mici. Aşa că puneţi banul jos, vrem criterii obiective şi acu asta basta. Fără Patapievici, fără Sergiu Nicolaescu. Artiştii vor să facă asta şi asta şi trebuie un juriu credibil care să distribuie banii. Şi poate data viitoare facem mai puţin mişto de turmele care nu înţeleg de ce cer marea masă de telectuali şi artişti un stat flexibil, minimal, plin de “profesiuni liberale”.
Dincolo de glume, Ponta, că tot era apărătorul dinalogului, ar trebui să aibă o întîlnire cu toţi artiştii importanţi care deja şi-au anunţat public protestul. Că dacă vorbeşti doar cu senatorii lui peşte şi faci bancuri cu presa, şi nu-i întrebi pe Puiu-Perjovschi ce vor, de ce se agită (doar nu-i bagă şi pe ăştia la categoria “băsişti”), atunci e nasol.