Democraţie reală acum!
Timp de aproape trei săptămâni am luat parte la “democraţia reala” din faţa parlamentului Grec. Oamenii au ocupat piaţa Sintagma după protestele din 25 Mai, şi-au pus corturile acolo, banere cu tot felul de slogane, se aduna în diferite grupuri şi discută, se organizează, dar nu numai – trăiesc acolo, dimineaţa unii fac yoga, tai chi, se găteste şi distribuie mâncare gratuit, au organizat un centru media de unde încearcă să contrabalanseze cât de cât percepţia oficială propagată în mas-media şi multe, multe altele. Însă, poate şi din cauza căldurii din timpul zilei, seara e momentul principal, când se adună mii de oameni în centrul pieţei şi se discută ore în şir. Pentru că prea multă lume vrea să ia cuvântul, se fac biletele din care se trag la sorţi vorbitorii, ajung să vorbească şi câte 200 de oameni pe seară. Chiar dacă înţelegeam doar ce mi se mai traducea uneori, senzaţia de urgenţă, de implicare a vorbitorilor şi a mulţimii era contagioasă. Discursurile provoacă reacţii în mulţime, se crează dinamici proaspete, senzaţia că ce se spune contează, poate fi determinant pentru mersul lucrurilor. Asta e ceea ce ei numesc “democraţie reală” şi într-adevăr e cea mai apropiată formă de democraţie pe care am văzut-o.
Ideea s-a extins în numeroase oraşe, întâlniri la nivel de cartiere, etc.
Cartierul Exarhia e un exemplu foarte interesant, de fapt cam aici a început totul în 2008 când poliţia a omorât un puşti de 16 ani. Oamenii nu mai acceptă poliţia în cartier, tot cartierul se mobilizează în forţă dacă o echipă a poliţiei îşi ia curajul să intre – până şi pensionarii şi casnicile le aruncă oale şi ghivece în cap de la ferestre. Au ars de atâtea ori băncile până când acestea au plecat din cartier, au îndepărtat toate reclamele comerciale. Oamenii şi-au luat în posesie cartierul, au spart betonul din unele parcări şi le-au transformat în grădini foarte animate, în special serile. Şi să nu vă imaginaţi că e dezastru, dezordine, huliganism, agresivitate, etc. Cartierul e plin de magazine cu cărţi şi discuri de vinil, spaţii ocupate ce funcţionează ca centre sociale, artistice, şcoli publice alternative şi oameni interesanţi. Exarchia e defapt principalul centru studenţesc, politic, activist, artistic şi cultural al Greciei şi probabil al lumii. Matt Barett descria într-un ghid turistic motivul pentru care oficialităţile americane nu recomandă intrarea în Exarchia: “Dacă tinerii americani care vizitează Grecia ar şti despre acest loc ar merge ca musulmanii la Mecca. Aici e noul centru al contraculturii. Exarchia e Ann Arbor, Berkeley şi East Village pe steroizi. (…) Un loc pentru tineri unde poliţia e interzisă? Nu e de mirare că ambasada SUA nu ne vrea aici. (…) Pentru stabiliment e ca un cancer ce trebuie stopat, de aceea poliţia şi trupe speciale aşteaptă tot timpul pregătite la graniţele cartierului.”(1)
Democraţia grenadelor chimice
Un moment important pentru mişcare a fost greva generală şi protestul din 15 Iunie. Sute de mii de oameni s-au adunat pe străzile Atenei. Ca de obicei poliţia a umplut piaţa cu gaze lacrimogene – nu poţi să respiri, te ustură ochii, plângi şi nu mai vezi nimic – cam asta e democraţia europeană aplicată în Atena în acest moment… Plus tunuri de apă şi temutele brigăzi pe motociclete care intră cu viteză în mulţime, poliţistul din spate lovind în stânga şi dreapta tot ce prinde.
În condiţiile astea a fost incredibil cum oamenii au apărat piaţa Sintagma şi democraţia reală pe care au instaurat-o acolo. A fost evidentă la fiecare pas o experienţă în confruntările cu politia – o capacitate specială, un fel de inteligentă a mulţimii dobândită în ultimii ani de proteste. Adesea mişcările poliţiei erau anticipate – tacticile lor de a ne compartimenta, de a ocupa poziţii avantajoase în funcţie de vânt (pentru grenadele chimice) etc. Dacă un grup era izolat alţii săreau în ajutor şi eliberau. Dacă cineva era rănit sau leşina, din cauza chimicalelor, se creau culoare prin care se proteja transportul la ambulanţă, sau se dădea primul ajutor conform instrucţiunilor primite prin telefon de la medici. Adesea ni se cererea ajutorul să protejăm accesul pe una sau alta din stradutele ce dau în piaţă.
În câteva ore poliţia a fost efectiv învinsă si îndepărtată. În final piaţa arăta ca după război. Oamenii au început să treacă din mână în mână pet-uri cu apă ca să îndepărteze stratul de chimicale depus pe jos de la grenadele chimice. Au curăţat gunoiul şi după ce au sărbătorit puţin s-au reîntors la activităţile obişnuite din piaţă. Ore după îndepărtarea asaltului politistilor atmosfera era încă greu respirabila.
Am avut privilegiul să simt ce poate o mulţime când iese din amorţeală. Plutea în aer acea energie revoluţionară, simţeai că ceva important se poate întâmpla. Doar declaraţia strategică a premierului că demisionează a calmat lucrurile.
Multimea nu şi-a jucat rolul atribuit de putere – de a performa un protest paşnic, autorizat. Nu a fost deloc obişnuita mulţime pacificată care să strige continu “fără violenţa” în timp ce-şi ia bastoane pe spinare. Nu a fost o turmă de oi, obiect al manevrelor poliţiei. Nu, atitudinea a fost cu totul alta, activă, combativa. De la tinerii radicali bine echipaţi şi organizaţi din linia întâi, până la batranicile care ceartă şi aruncă cu sticle cu apă în scutierii ce păzesc sedii de bancă în preajma pieţei, a existat o solidaritate extraordinară.
Pentru mine asta a fost un exemplu în plus pentru cât de important e ca protestul să nu rămână la nivel de spectacol simbolic. Poate nu e necesară violenţa neapărat dar puterea trebuie forţată, nu se schimbă nimic doar prin proteste simbolice, autorizate. Toate relativele victorii împotriva sclavagismului, rasismului, colonialismului, exploatării, etc. au fost forţate, de cele mai multe ori violent şi mai tot timpul ilegal.
Percepţie politică
Într-un fel acţiunea “democraţie reală acum” e una trans-ideologică. Există grupuri diferite care se identifică sau nu cu anumite ideologii dar, dincolo de profundele diferenţe, ceea ce le uneşte sunt câteva lucruri simple şi clare:
O totală neîncredere în politicieni, în întregul joc politic. Conştientizarea faptului că suveranitatea naţională a fost în totalitate transferată structurilor suprademocratice (FMI, Banca Centrală Europeană).
Revolta faţă de luarea de credite în numele populaţiei pentru salvarea băncilor şi a marilor corporaţii, a căror interese politicienii le reprezintă. Şi indignarea faţă de faptul că populaţia intră în joc abia în faza a doua, de plată (prin suprataxare, privatizarea resurselor şi serviciilor, tăieri masive în serviciile sociale, etc.)
De asemenea foarte clar e caracterul Internaţional al problemei. În mare cam aceleaşi lucruri s-au întâmplat în Argentina, Ecuador, se întâmplă acum în Grecia, Spania, România, se întâmplă peste tot. Uneori în piaţă sunt poate mai multe steaguri argentiniene şi spaniole decât greceşti. Dar steagurile naţionale sunt în general absente, mai degrabă acţiunile au un caracter post-naţional decât internaţional.
Apare la nivel de masă conştiinţa clară că sistemul politic-economic-financiar e un instrument de privatizare a profitului şi de socializare a costurilor – un mecanism perfid de concentrare a bogăţiilor, a resurselor în mâna unei oligarhii financiar-globale. Că avem de-a face cu o luptă globală contra intereselor unor elite financiare reprezentate de structuri suprademocratice şi trans-naţionale gen FMI, bănci centrale, World Trade Organization, ce doar se folosesc de aşa numitele structuri democratice şi naţionale. Ce acum câţiva ani era de domeniul teoriei conspiraţiei, acum e de domeniul evidenţei.
Intr-o lume în care sistemele ecologice şi economice sunt în descompunere, în care s-a cam atins pragul de creştere economică datorită epuizării petrolului ieftin şi a diminuării drastice în general a resurselor, puterea încearcă să-şi protejeze avantajele în spatele spectacolului democraţiei. Dar încet, încet mirajul “democraţiei” se evaporă şi trezirea brutală la realitate e dureroasă.
Întrebări si probleme fundamentele sunt în sfârşit adresate. S-a ieşit din modul obişnuit, apolitic, de punere a problemei în care capitalismul e un dat şi problemele pot fi doar personale, morale – corupţia, lăcomia, incompetenţă, etc. Cu alte cuvinte corupţia şi lăcomia nu mai sunt percepute ca excepţii ce ţin de caracter, de sfera personală a unora, ci parte normală şi chiar necesară a sistemului economic-politic actual. Mărturisesc că e foarte reconfortant sa vezi sute de mii de oameni care adresează şi altceva decât obişnuitele cerinţe salariale şi înjurături la adresa puterii.
Naşterea multitudinii
Costas Douzinas remarca că unul din cele mai simple şi deja într-un fel revoluţionare lucruri e că “timpul de seara târziu care în mod obişnuit e petrecut în faţa televizorului a devenit timp petrecut cu ceilalţi pentru a discuta binele comun”.(2) Şi cred că asta a făcut diferenţa, orele petrecute seară de seară discutând, gândind împreună. Oamenii s-au împuternicit unii pe alţii, luând deciziile în ceea ce-i priveste – discuţiile nu sunt pentru a stabili ce să ceară autorităţilor ci pentru a pune lucruri direct în practică. Şi asta e intr-adevăr revoluţionar şi revigorant, intenţia de a ocoli, de a face redundantă şi caducă autoritatea reprezentată de întreg sistemul democraţiei reprezentative.
Total contrar aşteptărilor de a găsi oameni disperaţi, deprimaţi, etc. am văzut oameni vi, treziţi, scoşi de pe pilotul automat, care refuza să mai interiorizeze tacit autoritatea. Nu e deloc un dezastru ce se întâmpla în Grecia ci probabil asistăm la nasterea celei mai emancipate si conştiente politic societăţi. Unii autori sunt de părere că asistăm la un momen istoric, la nasterea multitudinii.(3) Aceea mulţime calitativ diferită de ce-am văzut pana acum în istorie. O mulţime care nu mai are nevoie să se identifice cu ceva, nu are nevoie de un steag, un lider, un slogan, etc. ci funcţionează radical diferit, prin colaborarea unor singularităţi, prin potenţarea diferenţelor.
“O duc mult mai bine decît noi”
Ma întreb de ce nu se întrevede aşa ceva in România. Grecii nu sunt deloc într-o situaţie mai disperată decât românii – cum s-ar zice, “o duc mult mai bine decât noi”. Sunt indignaţi, mai precis ultragiati cum spun ei, nu pentru că nu au ce să manance ci pentru că sunt conştienţi de inacceptabila dimensiunea politică a escrocheriei ce se întâmplă la nivel financiar – economic… Totul poate fi privit astfel şi ca o ieşire violentă dintr-o criză de inconştienţă politică.
Criza îngrijorătoare rămâne în societăţile zombie ca cea românească, unde individualismul neoliberal a produs un climat de inconştienţă politică şi o descompunere urât mirositoare a corpului social. Un corp social care nu mai are nicio reacţie, nu mai produce anticorpi şi continuă intr-o negare bolnăvicioasă de parcă totul ar fi ok.
Intors în Bucureşti am simţit un aer provincial mai irespirabil decât gazele lacrimogene. O puternică senzaţie de obedienţă provincială, de retardare politică. Că mentalul colectiv e total încadrat în percepţia oficială (capitalistă) a realităţii. Prin comparaţie toată România pare un Vaslui din “A fost sau n-a fost”. Poate e timpul să ne mai întoarcem privirile admirative dinspre occident şi către vecinii noştri din Sud, eu zic că avem ce învăţa.
__________________________
1. Matt Barett, “A night in Exarchia”, http://itsallgreek2me.net/2010/08/11/a-night-in-exarchia
2. Costas Douzinas, “In Greece, we see democracy in action”, http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/jun/15/greece-europe-outraged-protests
3. Nikos Sotirakopoulos, “The rise of the Greek Multitude (and why we need to move a step beyond)”, http://bit.ly/mLGXZl