Despre cele două războaie mondiale din acest scurt secol XX (cum bine a spus-o Hobsbawm), nu am știință, ca de altfel toți contemporanii mei, decât prin experiențe indirecte. Am început să întrezăresc ce-a însemnat această dezlănțuire a tehnicii puse în slujba morții la scară industrială mai întâi din cele povestite în familie: pe de o parte, din relatările bunicului meu patern privind măcelul suferit de armata imperială rusă pe frontul din Galiția, după eșecul ofensivei generalului Brusilov, din 1916: zeci de mii de morți, cifră sporită apoi pe fondul războiului civil. De cealaltă parte, dinspre mamă, un unchi care petrecuse luni întregi în tranșee pe frontul francez povestea despre spitalele de campanie, despre noroiul ce îneca totul și, după o rană gravă, despre reîntoarcerea pe front în cadrul unei divizii aeriene întocmite în pripă, până la campania lui Weygand, în Polonia, între 1919-1920, împotriva cavaleriei roșii a lui Tuhacevski și Budionnîi.
Am citit apoi zeci de cărți de istorie, romane foarte bune sau mărturii despre front – cele ale lui Ernst Jünger sunt, de pildă, excepționale[i] (1) – și mi-au trecut prin mână o serie de texte, scrisori sau povestiri în versuri redactate de țărani români transilvăneni mobilizați în armata ungară (Honvéd) și trimiși pe frontul de Est[ii](2). Am văzut și câteva filme artistice bine realizate despre acest război (Nimic nou pe frontul de Vest, Crucile de lemn, Cărările gloriei), după cum și câteva montaje tulburătoare făcute după reportaje de actualitate filmate chiar în epocă.
După toate acestea, două lucruri îmi stăruie însă în memorie. Fie că e vorba de povestiri din cele trăite de apropiați ai mei, de nenumăratele dovezi de curaj, de lașitate și de frică (absolut inerente), de speranță sau de deznădejde, de melancolie și, de ce să n-o spunem, chiar de înflăcărare la care au asistat sau pe care le-au oferit acești mărunți actori ai celui dintâi conflict planetar, fie că e vorba de relatări conforme structurii narative a acelei specii de discurs modern asupra trecutului numit „istorie”, ceea ce mă izbește și astăzi e faptul – cu totul surprinzător – că oamenii au consimțit, la această nebunie ucigașă, inclusiv inși de înaltă cultură. Dacă e să mă refer doar la spațiul franco-german, printre belicoșii ardenți se numărau spirite fine precum Durkheim, Ernest Denis, Debussy, Verhaeren, Schnitzler, Wittgenstein, Strauss sau Thomas Mann – oameni gata să îngâne imnuri patriotarde, de o grandilocvență ridicolă uneori, închinate curajului, spiritului de sacrificiu și abnegației datorate Patriei de către cetățenii ei
A te raporta la inamic în condițiile unui război total, un război industrial – cum zicea Ernst Jünger –, înseamnă a face din soldat un angajat al statului (membru al armatei regulate) și din civil un simplu producător al mașinii de război. Iar în asemenea condiții, războiul nu se termină decât după exterminarea completă a adversarului: Delenda Carthago est ! Elitelor politice și militare, nepăsătoare, nici prin gând nu le trecuse însă ce dezastru aveau să declanșeze odată cu acest război[iv](4); cât despre popor, cumintele popor, el a acceptat războiul, poate nu ca lucru firesc și poate nu din toată inima, dar, în orice caz, ca pe o fatalitate necesară. Nu s-au înregistrat, astfel, dezertări masive în teatrul vestic de război, nici dinspre nemți, nici dinspre francezi, italieni sau englezi și tot acest potop de foc și fier a sfârșit prin a le părea oamenilor o stare de fapt mai mult sau mai puțin „firească”! Au fost, desigur, revolte, ici-acolo, dar, cu excepția Rusiei pre-revoluționare, nimic n-a zădărnicit mersul înainte al acestor armate de conscripție. Trebuie subliniat că acest angajament total al maselor și deopotrivă al elitelor confirma intuiția din filosofia hegeliană a istoriei (izvorâtă din Revoluția Franceză, din epopeea napoleoniană și din războiul de eliberare a Prusiei, din 1813), care vedea în moartea pentru patrie sacrificiul suprem întru împlinirea Spiritului universal, darul cel mai de preț al omului în vremuri noi, eminamente moderne, pe altarul statelor-națiuni – entitate concret-abstractă, transcendent-imanentă ce împlinește Spiritul universal. E vorba, firește, de o inovație, de un concept reînnoit și subiectiv al Națiunii, care lăsa în urmă vechea comunitate lingvistică și/ sau religioasă (acea Natio medievală discutată la universitățile din Paris, din Strasbourg sau din Bologna, în Evul Mediu), aducând în locul ei națiunea-stat și statul ca entitate emblematică a poporului-națiune, reprezentând o unitate ce-și subsumează și depășește clivajele regionale, etnice, sociale și strânge toate clasele sociale într-un singur corp politic, economic și spiritual.
Primul Război Mondial, dacă răspunde în parte definiției obiective date de Lenin, anume un război al imperialismelor concurente, s-a dovedit în același timp și un război al tehnicii moderne, ca manifestare acceptată a violenței extreme, care, între apoteoză și apocalipsă, afirma pentru unii, reafirmând pentru alții, unitatea și unicitatea ireductibilă a statelor-națiuni (aceasta a fost, de fapt, rațiunea ideologică și filosofică a dizolvării Imperiului Austro-Ungar). Una peste alta, vorbim de războiul total ca mijloc de asumare și proclamare a legitimității istorice, sociale și economice a statului-națiune – noua formă politică a tehno-capitalului cerută de epocă.
Sunt cunoscute pierderile umane colosale pricinuite de război (dar ce schimbare de paradigmă nu generează pierderi umane masive?). Această mutație specifică vremurilor noastre moderne a însemnat însă și o sumă de costuri economice negative pentru unii (Europa) și pozitive pentru alții (Statele-Unite), după cum a însemnat și o reorganizare geopolitică, câteva cauze și efecte ideologice pe termen scurt și mediu, războiul fiind, dincolo de toate acestea, o mină cu explozie întârziată, generatoare de noi conflicte. Căci ce altceva a fost îndoielnica pace negociată la Versailles, Trianon și Saint Germain decât scena unor noi înfruntări, oamenii de stat uitând pesemne vestita sentență a lui Salustius: Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur („Concordia întărește statele mici, discordia le distruge pe cele mari”)?
Ce s-a întâmplat, pe de altă parte, cu supraviețuitorii acestor „Stahlgewittern”, cu miile de răniți, de infirmi, de desfigurați, cu sutele de mii de văduve și de orfani? Cum să-i faci pe oameni să accepte efectele mortifere ale euforiei lor belicoase când surescitării primelor plecări pe front (À Berlin, Nach Paris, Andare a Gorizia, Treceți, batalioane române, Carpații), trăite ca un soi de eliberare, le va lua locul – vai de cei ce supraviețuiseră primelor lupte! – sentimentul unui dezastru din ce în ce mai copleșitor[v] (5)? Cum au putut acești bărbați și aceste femei care au trecut prin război să se mai întoarcă la o viață „normală”, liniștită, după atâtea luni trăite în zloată, în sânge, în suferință, doliu și lacrimi? Și ce să le spună acestor oameni politicienii și guvernele care-i aruncaseră în luptă, angajându-i, cu consimțământul lor, în cataclismul planetar? Trebuia găsit mijlocul prin care să li se stoarcă în continuare disponibilitatea, abnegația, curajul.
Într-o lume în care regimurile politice de tip democratic – republicane sau monarhice (Franța, Germania, Italia) sau pe cale să devină așa ceva (România, Austro-Ungaria) – impuneau conscripția națională și populară a cetățenilor sau a supușilor-cetățeni, soldatul nu mai era un anonim, mercenarul care lupta pentru gloria Prințului și a propriului buzunar. În Franța, după 1792, soldatul devenise soldat-cetățean („Patria e-n primejdie”: „la arme, cetățeni, sculați batalioane…”), cetățeanul-soldat al cărui conducător în luptă și, în același timp, conducător politic nu era altul decât „Istoria trecând călare” pe sub ferestrele celor mai mari filosofi idealiști germani, la Jena. Modelul s-a răspândit în cursul secolului al XIX-lea și astfel, cu cât regimurile politice europene cereau mai mult sacrificiu din partea cetățenilor lor sau a cetățenilor-supuși pentru asigurarea perenității și puterii statului-națiune, cu atât ostașul simplu câștiga în demnitate politică (de unde și nevoia sufragiului universal și, în unele țări, a reformei agrare).
Trebuia deci, într-un fel sau altul, să fie onorat acest om simplu care-și dă viața pentru Patrie. Supraviețuitorilor li s-au distribuit medalii, răniților, văduvelor și orfanilor pensii și indemnizații pentru monopolurile de stat (al tutunului, de exemplu, în Franța)… dar cum să răsplătești morții și miile de dispăruți? Atunci, pentru prima oară în istoria Europei, mai cu seamă în Franța, Germania, Italia și, într-o mică măsură, în România și în Ungaria, autoritățile au ridicat, în orașe și târguri, monumente închinate căzuților pe front[vi](6). Pentru prima dată în istoria europeană, soldatul de rând, feldgrau, ostașul, katona, intra în panteonul istoriei glorioase a Patriei, numele lui era gravat în piatră, în ordine alfabetică, și nu după ierarhia gradelor militare. Înainte, și chiar în timpul Revoluției Franceze sau a imperiului napoleonian, doar regii, principii și apoi mareșalii și generalii de armată erau răsplătiți cu o statuie ce le preamărea victoriile sau cu un cartuș gravat pe pilaștrii Arcului de triumf. Soldații anului II (după calendarul republican, instituit după Revoluția din 1789, n. trad.), soldații din campania în Italia, soldații Imperiului, ca și prusacii din campania din 1813 erau amintiți ici-colo prin câteva monumente colective: Eroilor căzuți, aici sau dincoace, pentru Națiune, Imperiu, Renașterea Prusiei etc. După 1914-1918, statele, dar mai ales Franța și Italia, au ridicat în fiecare oraș, cartier, târg (i borghi) și sat monumente mai mult sau mai puțin elocvente care eroizează soldatul simplu murind în brațele unei femei simbolizând Franța, Germania sau Italia, numele eroilor locali fiind adunate pe o singură listă funerară, ca un nou regiment, batalion, companie a morților aduși laolaltă în bătălia ultimă. Oricare le-ar fi fost meseria, clasa socială sau originea (țărani de rând, țărani de neam sau aristocrați), toți căzuții pe front și-au îndeplinit egal datoria față de statul-națiune. Astfel se reflecta, înscrisă în piatră, unitatea transcendentă a Națiunii[vii](7).
Cu și mai multă deferență va fi tratat soldatul necunoscut, fără nume și fără grad, îngropat în centrul pieței Place de lʼEtoile – omagiul adus celor mai mari glorii militare ale Revoluției și ale Imperiului, locul unde vor fi legitimate toate actele solemne simbolizând destinul unitar al Franței și măreția ei în raport cu propriul trecut și cu alte state. Această recunoaștere oficială și națională a soldatului simplu îi dă încă o dată dreptate lui Hegel, pentru care războiul era cea mai mare încercare din viața popoarelor prin aceea că indivizii (ca entitate a sferei economice – ca proprietate privată) se puteau autodepăși spre a se regăsi în unitatea Totului întrupat în poporul-națiune, al cărui nume este Patria.
Acest mod de a acționa al statelor și al popoarelor europene a promovat un fel de cult al violenței extreme produse de războiul total, dar în același timp a consolidat legitimitatea acestei noi forme politico-economice, statul-națiune, specifice celei de-a doua modernități. Căci nu mai era de-ajuns impunerea (în unele cazuri, chiar inventarea) unei limbi literare comune și, odată cu limba, a unei literaturi, a unui teatru, a unor narațiuni fondatoare, a unei istorii prezentate ca memorie colectivă (?), a unei filosofii pledând într-un jargon logico-metafizic pentru o esență națională ireductibilă, a unor științe sociale care să „confirme acest adevăr” în domenii mai empirice; de acum încolo trebuia ca, prin ceremonii funerare naționale, acești morți să fie integrați nominal în saga gloriei și a eroismului prin care se făurește istoria Națiunii. Iar textele nu erau de-ajuns, căci textele îl mențin pe cititor într-o relație individuală cu evenimentul. Era nevoie de acte colective desfășurate sub egida statului în numele căruia se făcuseră toate acele sacrificii. Sigur, în teatrele celor mai sângeroase bătălii existau cimitire imense, unde – ca primă manifestare a egalității în fața morții – crucile albe, identice se înșiră ordonat până la orizont (Verdun sau Redipuglia, în provincia Gorizia), existau cenotafuri; însă, pentru a pune laolaltă particularul – teritoriul local –, și generalul, adică statul-națiune, municipalitățile, departamentele și arondismentele marilor orașe au înălțat monumente, împărțind teritoriul național într-o rețea cât mai fină pentru ca fiecare comună să poată aduce un omagiu celor căzuți pentru Patrie.
În satul meu din Cévenens, textul înscris pe monumentul soldaților aparține modelului general: « Sainte Croix Vallée française à ses enfants morts pour la Patrie » (Sainte Croix Vallée franceză, copiilor săi morți pentru Patrie”) – particularul, copiii satului, și-a dat viața pentru general, Patria… Cum să nu vezi în coloanele înălțate, în statuile simple ori de grup, în basoreliefuri sau în haut-relief-uri, marea comuniune a morților și a viilor reunind într-o singură structură organică și pentru „eternitate” pe toți copiii Patriei și, prin materializarea imediată a sacrificiului și a morții, dând drept memoriei glorioase și colective să șteargă suferințele mărunte?
După sângele amestecat cu noroi și excremente, după țeste și membre zdrobite, după atâtea burți despicate, oamenii erau, iată, primiți la sânul unei Patrii-femeie, ca o înviere, și toți cei în viață puteau murmura: „Dulce et decorum est pro patria mori” („Dulce și frumos este să mori pentru țară”), pentru a adăuga deîndată, ca un fel de răzbunare post factum: „Pereant amici dum inimici una intercidant” („Ca dușmanul să piară, piară, la nevoie, și prietenul”).
Or, după cum se știe, omul comun, mai mult sau mai puțin umil, tu, cititorule, sau eu, nu poate accepta efemerul și precarul; avem o nevoie înnăscută de siguranță: prin mijlocirea unui monument, uniunea generalului cu particularul ne înscrie, deci, în acel „etern” pe care germana o exprimă cu mai multă forță metafizică decât francezele „mon village” sau „ma ville” („orașul meu”, „satul meu”): e vorba de Heimat, care în italiană ar suna așa: il mio paese.
Exodul rural masiv de după Al Doilea Război Mondial, industrializarea generalizată și faraonică au marcat – se vede cu ochiul liber – vremurile noastre în chip radical. Se pare că cei treizeci de ani glorioși[viii](8) și criza economică, în Occident, pe de o parte, apoi hiper-dezvoltarea industrială din perioada comunistă și cei douăzeci de ani de postcomunism ambalați în terapii de șoc și tranziție, în Est, pe de altă parte, au erodat unitatea poporului-națiune, în bună parte himerică, dar totuși o unitate. Sub biciul individualismului economic, favorizând doar hedonismul consumerist – fantasmă sau coșmar? – vremuri nomade ne semnează soarta. Cât despre morți, cum spune poetul „Cei răposați, sărmanii, de chin în veci nu scapă”[ix](9)…
Paris, septembrie 2012
Traducere din franceză de Teodora Dumitru
Text apărut în albumul expoziției Nicu Ilfoveanu, Serii. Multipli. Realisme., 19-28 octombrie 2012,
Muzeul Țăranului Român, sala: Școala Satului, curator Alina Serban.
NOTE:
[i] (1) In Stahlgewittern (Furtuna de oțel) , 1920.
Der Kampf als inneres Erlebnis (Lupta ca experiență interioară), 1922.
Sturm (Asaltul) 1923.
Feuer und Blut. Ein kleiner Ausschnitt aus einer grossen Schlacht (Foc și sânge. Un mic fragment dintr-un mare război), 1925.
[ii] (2) Unele au fost publicate de Constantin Brăiloiu în Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914-1918, București, 1944. Un astfel de text se găsește și în arhivele mele de cercetare – un fel de Odisee, în 2 500 de versuri, redactată de Alexa Paul din Breb (Maramureș).
[iii] (3) Dintre pacifiști, trebuie pomeniți francezii Jean Jaurès (asasinat în preziua declarației de război) și Romain Rolland, germanii Rosa Luxemburg, Fritz Küster, Hugo Ball, Ernst Bloch și Franz Werfel, austriecii Stefan Zweig și bineînțeles Karl Kraus, a cărui monumentală piesă de teatru e una dintre cele mai violente șarje împotriva artizanilor războiului, a industriașilor, politicienilor și ofițerilor superiori: e vorba de Die letzten Tage der Menschheit (Ultimele zile ale umanității), 1918. Despre entuziasmul suscitat de acest text în urma lecturilor publice din 1917 depune mărturie Elias Canetti în Karl Kraus – Schule des Widerstands, Macht und Überleben (Karl Kraus – Școala resistenței, a puterii și a supraviețuirii), 1972.
[iv] (4) Kaiserul Wilhelm al II-lea, după măcelul de la Verdun, a zis: „Das habe ich nicht gewollt” („Nu asta am vrut”). N-a vrut, și totuși s-a întâmplat.
[v] (5) În primele luni de război, pe frontul franco-german, din patru milioane de oameni mobilizați în 1914, francezii au pierdut – morți, răniți și dispăruți – un milion de soldați, adică un sfert din efectivele cu care intraseră în luptă…
[vi] (6) În România, ca și în noua Iugoslavie de la 1920, monumente închinate morților pentru patrie nu se puteau construi oriunde, dat fiind că o parte însemnată a cetățenilor luptaseră în tabere adverse și, dincolo de asta, în unele regiuni existau puternice minorități naționale care nu se recunoșteau în noile state-națiuni de după 1920. În Iugoslavia, slovenii, sârbii din Voivodina și croații luptaseră alături de austro-ungari; în România, sașii, șvabii și românii transilvăneni luptaseră și ei în armata austro-ungară; cât despre soldații sași sau șvabi morți în luptă de partea armatei imperiale austriece, numele lor au fost înscrise pe plăci de marmură aplicate pe zidurile bisericilor lor, luterane sau catolice.
[vii] (7) În Franța, în interval de cinci ani, între 1919 și 1924, municipalitățile și departamentele, cu sau fără ajutorul subscripțiilor populare, au ridicat în cinstea eroilor cca 35 000 de monumente.
[viii] (8) „les trentes glorieuses” – sintagmă desemnând perioada cuprinsă între 1945 și 1975, de masivă dezvoltare economică în Franța, Italia și ceva mai târziu în Germania (n. trad.).
[ix] (9) Charles Baudelaire, « La servante au grand cœur», în traducerea lui Perpessicius (Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal/ Florile răului, ediție de Geo Dumitrescu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 319).