Absența tinerilor de la manifestațiile recente din Piața Universității, ca și absența lor din viața socială și politică a țării constituie obiectul unor analize extrem de interesante, cum este, de exemplu, cea semnată de Victoria Stoiciu sub titlul „Cine protestează în România de azi“ (CriticAtac, 22 februarie 2012). Analiza Victoriei Stoiciu se bazează pe rezultatele unui studiu sociologic realizat de IMAS care măsoară percepția tinerilor asupra activismului social și atitudinea lor față de proteste. Deși tinerii sînt nemulțumiți de mersul lucrurilor din țara lor în proporție de 74%, iar 92% dintre ei cred că există suficiente motive pentru a protesta, participarea lor la proteste și la acțiuni sociale este ca și inexistentă. Analiza Victoriei Stoiciu identifică două cauze majore ale acestei indiferențe a tineretului: sărăcia și lipsa de educație. În mod curios, cei mai puțin predispuși la implicarea în acțiuni civice și în proteste sînt cei care au un nivel mai redus de educație și un nivel mai redus de trai, acesta din urmă putînd fi considerat o consecință directă a lipsei educației superioare, absolvenții învățămîntului superior ocupînd posturi mai bine plătite. Cum România se află printre țările cu cei mai puținiabsolvenți de studii superioare din Europa, este posibil ca majoritatea tinerilor, lipsiți de educație superioară, să impună ca notă specifică non-participarea la viața socială și politică.
Citind concluziile analizei nu poți să nu te întrebi dacă apologia învățămîntului tehnic făcută de președintele Băsescu, completată cu elogierile chelnerilor și tinichigiilor și cu condamnarea „filozofilor“ (identificați de către domnia sa cu specia tîmpiților chiar sub privirile unuia din cei mai importanți filozofi români contemporani) era complet dezinteresată. Nu poți să nu te întrebi dacă psihoza colectivă creată împotriva învățămîntului privat nu are ca substrat tocmai „vina“ acestuia de a accesibiliza învățămîntul superior, de a-l transforma dintr-un învățămînt elitist într-unul de masă, adică de a produce prea mulți absolvenți de studii superioare. Absolvenți care, venind cu un alt status social, cu un alt nivel informațional și cu un alt nivel al stimei de sine, ar veni, implicit, și cu pretenții mai mari, cu așteptări mai numeroase și cu un sentiment al egalității dintre ei și reprezentanții „clasei politice“ care i-ar face deopotrivă mai participativi la viața politică și mai dezinhibați față de autoritățile Statului.
Există însă și o față interioară a pasivității, o forță interioară de reprimare a tendinței de afirmare publică prin acțiuni sociale sau de protest. Pentru a-l putea înțelege cu adevărat este bine ca înainte de a ne întreba de ce nu au participat tinerii de azi (studenți și proaspăt absolvenți) la protestele din Piața Universității, să analizăm modul în care s-au manifestat la aceste proteste aceia care au participat, majoritatea lor trecuți de 30 de ani, deci neîncadrabili în categoria tinerilor analizați de studiul IMAS. Trebuie să recunoaștem că, lipsiți de un proiect comun, demonstranții au lăsat impresia – care a constituit și principalul obiect al ridiculizării „mișcării“ Pieței Universității – că fiecare își strigă durerea lui particulară, fără să îi pese cîtuși de puțin de un interes mai larg, pozitiv, colectiv, supraindividual al grupului de manifestanți. Singurul interes comun al grupului, cel care îi asigura coeziunea, a fost unul negativ, împotriva guvernămîntului lui Traian Băsescu. Oricît de plăcută ar fi fost contrazicerea pe care diversitatea doleanțelor particulare o aducea reducerii simpliste a cetățenilor la „popor“, atît de dragă politicienilor noștri, nu putem să nu recunoaștem în același fenomen și semnul unei disfuncții grave a capacității de asociere a protestatarilor.
Citită cu atenție, Piața Universității lasă să fie descifrată întreaga istorie a acestei disfuncții intrate acum într-o fază acută. Felul în care s-au desfășurat protestele din Piața Universității indică o carență anterioară, de lungă durată, a unei coeziuni reale dintre membrii primei generații postrevoluționare, carență ce se întinde de la absența unei comuniuni de idei, valori și idealuri comune pînă la absența unei comunicări reale între ei. Ne arată că am rămas închiși unii față de alții, ignorîndu-ne reciproc, încapsulați ermetic în niște monade fără ferestre.
Generația celor care în 1989 își trăiau adolescența sau prima tinerețe a fost complet lipsită de un glas și de o conștiință a ei. Există, desigur, o multitudine de individualități, unele excepționale, care s-au produs în tot acest timp în moduri felurite. Nu e mai puțin adevărat că afirmarea lor s-a consumat pe cont propriu, izolat, fără a se reuși constituirea în grupuri cu un mesaj coerent și cu un impact important. Fiecare membru al acestei generații de singuratici s-a comportat autist, încercînd să creeze o nouă lume pe cont și doar în folos propriu.
Convinși că demiurgia tinereții se consumă în solitudine, devorîndu-şi la nesfîrșit coada, mulți dintre noi, ca niște veritabili adoratori ai lui Ouroboros, am refuzat prezența celuilalt. Am preferat paradisul unei false autosuficiențe infernului relativizator al întîlnirii cu celălalt. Nereușind să recunoască existența unui general superior simplei existenței individuale, individul-tip al acestei generații nu a reușit să facă saltul de la sînt la sîntem, de la eu la noi, preferînd să rămînă singur. Singur și nesfîrșit de slab. Pasivitatea celei de-a doua generații postrevoluționare nu este, poate, decît continuarea și împingerea la extrem, pînă la transformarea într-o filozofie de viață de tipul „fiecare pe pielea lui“, a acestei carențe de solidaritate pe care o putem constata, acum, la noi înșine.