TEMA: Gazul de şist. Marele scandal
De unde atîta zgomot cu gazul de şist? Nu e simplă nelinişte „de mediu”, nu e doar frica de o nouă înstrăinare iresponsabilă a resurselor către multinaţionale, e prinsă în acest scandal discuţia despre întreaga strategie energetică a Europei în următorul deceniu. Să inventariem “poeziile” lobbyştilor ca să ştim cu ce luptăm.
Îndată ce apar contestate astfel de exploatări, vin explicaţii precum independenţa energetică a României. Plictisiţi deja de „frica de ruşi”, tentaţia ar fi să bagatelizăm argumentul. Dar el e argumentul „european”. Pe cît de mult importă Europa de la ruşi, pe atît de mult e folosit motivul “rusesc” în documente oficiale:
“Dependența Europei de importuri a crescut în ultimele două decenii și se prevede că până în 2035 va crește la peste 80% în ceea ce privește petrolul și gazul. Unele state membre se bazează pe un singur furnizor rus și adesea pe o singură rută de aprovizionare pentru 80-100% din consumul lor de gaz.” (document al Comisiei Europene – sursa)
Avem aşadar o adaptare a mai vechii spaime, un upgrade european. Ce e China pentru SUA e, se pare, Rusia pentru UE, la nivel de imaginar mediatic. Discuţia capătă nuanţe în România care e ea însăşi posesoare de rezerve de petrol şi gaze naturale. Politica europeană nu e doar să uităm de ele şi să ne comportăm corect pe o piaţă ideală ca şi cum n-am avea nici un atu, ci este şi împingerea spre un „mix energetic” care să ne acorde independenţă totală. Trebuie concurenţă liberă pe piaţa gazului, ni se spune. În cazul României, gazul românesc ar trebui lăsat să concureze liber cu el însuşi pînă îşi distruge şi industria complet şi pînă îi şi scoate în stradă pe „gospodarii” suprafacturaţi. Comisia Europeană spune plină de haz că e lipsa de concurenţă pe piaţa liberă cea care urcă preţurile…
SUA sînt date exemplu pentru felul în care nu şi-au omorît de tot industria ţinînd preţul energiei jos. „Ţinînd la acelaşi nivel preţul în ultimele decenii”, aceasta este expresia corectă, nu „scăzînd”, cum spun lobbyştii, o arată Ciprian Domnişoru aici.
O altă himeră folosită de diverşi lobbyşti în media româneşti este exploatarea gazului de şist pentru scăderea consistentă a preţului. Greşit din nou. O zice clar comisarul european Connie Hedegaard, niciodată nu vom putea avea preţurile din SUA:
But Hedegaard dismissed the BusinessEurope argument as “yes [to climate action] but not now”. “Even without the climate policies we would still have a US shale gas problem,” she said.
“In the European Commission we don’t mind shale gas. If the member states want to do shale gas, they can do it. Their energy mix is up to the member states,” she said.
And “even if they decide to do shale gas, experts will tell you that the EU won’t get its prices down to US levels,” she added. (sursa)
Oricît gaz de şist s-ar găsi exploatarea nu se poate face la nivelul american. Densitatea populaţiei europene e unul dintre argumente. Nu-ţi permiţi să devastezi semicontrolat mari teritorii. Or, şmecheria cu rentabilitatea exploatării gazului de şist e să sapi puţuri necontenit şi să extragi intensiv într-un timp relativ scurt.
Altă veste face din nebunia gazului de şist un soi de temă utopică înainte ca măcar să fi început prospecţia. Din Polonia – văzută ca un rezervor imens – s-au retras deja investitori importanţi. Nu se ştie încă exact dacă e o decizie a Poloniei de a încerca pe cont propriu aventura sau este vorba despre sustenabilitatea afacerii. Comentatorii vestici au spus că pare să fie mai curînd cea de-a doua variantă, prospecţiile anunţînd o cantitate mult mai mică decît cea estimată:
Le 8 mai, on a appris que deux compagnies gazières, Talisman Energy et Marathon Oil, se retiraient de l’exploration du gaz de schiste en Pologne. Pourquoi ? Parce qu’elles n’ont pas trouvé suffisamment de gaz, qui se révèle ne pas être aussi aisé à extraire qu’aux Etats-Unis. Sur 43 puits creusés jusqu’à présent en Pologne, seuls 12 ont produit du gaz. La Pologne, à qui l’on avait promis des réserves immenses de 5 trillions de mètres cubes, ramenées ensuite à 800 milliards, découvre la différence entre le potentiel, le possible et le faisable. (sursa)
Omorîrea industriei şi tezaurizarea verde
Un capitol important este omorîrea industriei prin preţuri la energie umflate de investiţii în “regenerabile”. Dacă te uiţi la România sau Bulgaria, observi că nu doar o viitoare liberalizare a pieţei va lovi dur în orice formă de investiţie energofagă, ci că loviturile dure au fost date consumatorului casnic sau industrial de o incredibilă subvenţionare a energiilor verzi/regenrabile. Numai ele au împins facturile cu vreo 20%. Acest procent ireal este calculat înainte să i se mai trîntească şi TVA-ul sănătos mărit în urmă cu cîţiva ani.
“Verdele” îmi pare o formă clară de tezaurizare. Nu mai avem în ce investi? Nu mai avem unde ţine banii în siguranţă? Atunci să-i băgăm în mori de vînt subvenţionate de stat. Investitorii nu mai scot banii de la saltea decît dacă profitul e livrat ca subvenţie. Încercarea guvernelor de a face pasul înapoi îi aruncă în luptă pe mogulii eco. Ce argument aduc ei? Securitatea energetică, în UK:
“Confidence has been badly damaged by the way the Government keeps moving the goal posts on subsidies for renewable energy,” Mr Vince told The Independent. “The Government has not just turned its back on renewable energy, it feels like they’re actively trying to obstruct it. This will be disastrous for energy security.” (sursa)
În România se aşteaptă încă o ordonanţă de urgenţă care să amîne plata unei părţi din subvenţii pentru regenerabile. Victor Ponta a anunţat că vor fi scăderi semnificative pentru partea industrială (se pare că ameninţările venite dinspre industriaşii autohtoni coalizaţi de Ioan Niculae a funcţionat) şi scăderi mai mici pentru consumul casnic.
Lupta capitalului productiv cu un capital speculativ verde, asta ar fi una dintre episoadele scandalului energiei. Statul împuterniceşte companiile de distribuţie să colecteze “ajutoare” pentru investiţii verzi de la masele sărăcite oricum. Ce se uită e că şi în vremurile de “boom” al creditării, românii au fost facturaţi în plus pentru investiţii pe care ar fi urmat să le facă companiile de distribuţie de energie electrică. Condiţia privatizării (cînd au venit ENEL, Eon şi celelalte) a fost un plan de investiţii pînă în 2012-2013. Însă firmele cu pricina au spus că trebuie să mărească facturile. Statul le-a lăsat. Au încasat ani de zile în plus şi n-au făcut investiţiile. Ar fi fost un motiv excelent să le zboare din piaţă pentru încălcarea flagrantă a unui contract. NU s-a întîmplat.
Lobbyşti. Se tot vorbeşte despre numirile politice în companii de stat sau în agenţii vitale de control. Problema şi mai mare e filozofia afişată de aceşti şefi. Sînt lobbyşti lucrători la stat. Cu voia guvernului. Te poţi trezi cu voci de la instituţii de reglementare care să sară să spună că gazul de şist trebuie să aibă redevenţe mult mai mici, şi asta cu mult înainte să se pună problema extragerii. Tot aşa cum un director a spus că energia e ieftină, guvernul e cel care trebuie să facă astfel încît salariile şi economia să ţină pas cu preţurile la electricitate. Şeful ANRM susţinea săptămîna trecută că nu trebuie tăiate subvenţiile celor care au investit în energie regenerabilă, în opoziţie pe faţă cu Victor Ponta care prinsese ceva curaj de la întîlnirea de la Bruxelles şi a hotărît amînarea unor plăţi (curajul a venit din faptul că şi Germania vrea să mai taie din subvenţii). Tipii ăştia pot face politica unor privaţi pe faţă, guvernul oricum nu e în stare nici măcar să le spună public să se potolească. Ce să mai vorbim de înlocuire.
(Bursa. Un scenariu din ce în ce mai pomenit e “scandalul şi susţinerea de dragul bursei”. S-a vorbit mult despre stilul de promovare a proiectului Roşia Montană. Intervenţiile preşedintelui sau premierului creşteau acţiunile. Gazul de şist pare să fie noua maşină de făcut bani Roşia Montană, spun unii comentatori – capital acumulat doar prin zvonuri…)
Ne reîntoarcem la documentele oficiale şi vedem o nouă explicaţie foarte vînturată de lobbyşti privato-guvernamentali (precum Ionel Blănculescu): energia costă pentru că e încărcată de accize, de TVA etc. Discuţia vine în contextul în care de la anul ar trebui stabilite redevenţe mult mai serioase pentru resursele exploatate pe teritoriu românesc, însă Guvernul Ponta nu dă nici un semn că ar fi prea hotărît în această direcţie. Argumentul taxe şi accize e cel mai uşor de demontat: în România sînt mici în comparaţie cu ţări europene cu nivel salarial mult mai ridicat şi fără resurse proprii de petrol şi gaze. Demonizarea accizelor 
face parte din războiul final din toamnă pe stabilirea redevenţelor. Dacă taxele mari pe energie ar merge la stat, eventual în susţinerea clară a unor domenii cheie (sănătate, educaţie), poate greul ar fi ceva mai puţin amar. Dar partea leului o iau diverse corporaţii care se mai şi plîng de taxe.
Exploatarea gazului de şist şi scandalul aferent poartă aşadar în subtext întreaga viziune aberantă a “autonomiei energetice” şi a scumpirii inevitabile mai ales pentru consumatorii casnici. Scumpirea în România nu vine de la o cerere extrem de mare, vine de la investiţii cu forţa smulse lunar. Industriaşii par într-o luptă acerbă cu speculatorii verzi. Însă deja se arată zorii unor înţelegeri – ei vor beneficia de preţuri ceva mai mici. În afara înţelegerii rămîn “consumatorii casnici”. Mulţi dintre ei se vor trezi în competiţie pentru “ajutor de stat”. Vor deveni “ajutaţi social” după ce au ajutat investitorii ani de zile.
