The Future of Employment: Unemployment.

În septembrie 2013, „un grup de cercetători britanici” de la „prestigioasa universitate Oxford” a publicat studiul THE FUTURE OF EMPLOYMENT: HOW SUSCEPTIBLE ARE JOBS TO COMPUTERISATION?[i]. Spicuim din concluziile textului: “We distinguish between high, medium and low risk occupations, depending on their probability of computerization… According to our estimates around 47 percent of total US employment is in the high risk category. We refer to these jobs at risk – i.e. jobs we expect could be automated relatively soon, perhaps over the next decade or two. Our model predicts that most workers in transportation and logistics occupations, together with the bulk of office and administrative support workers, and labour in production occupations, are at risk… Most surprisingly, we find that a substantial share of employment in service occupations, where most US jobs growth has occurred over the past decades, are highly susceptible to computerisations… While nineteenth century manufacturing technologies largely substituted for skilled labour through the simplification of tasks, the Computer Revolution of the twentieth century caused a hollowing-out of middle-income jobs”. Cu alte cuvinte, în aproximativ 10-20 de ani, jumătate din joburi vor fi duse. Apodictic vorbind. Partea și mai interesantă e însă cine o mușcă, care va fi victima predilectă a iminentului dezastru social adus de revoluția tehnologizării: conform previziunilor, nimeni alta decât clasa de mijloc. Hăul epocal [hollowing-out] care se deschide în orizontul apropiat – contradicția dintre cantitatea de muncă socială necesară și oferta de forță de muncă, de cel puțin două ori mai mare („47 percent of total employment is at high risk…”) – se cască tocmai pe locul pe care-l ocupa clasa de mijloc. De-aici, declasarea în pături tot mai largi a acestei categorii – pe care o înregistrăm deja. De-aici, „revolta clasei de mijloc” și adevărul acestei ușoare mistificări fukuyamice: într-adevăr, revoltă a clasei de mijloc la care asistăm, și al cărei caracter „de mijloc” se citește tocmai în versatilitatea ideologică a acestor mișcări de protest, în determinarea lor „în ultimă instanță” de contextul local și/sau suprastructură. Care-ar fi soluția la acest șomaj cvasi-general iminent? În primul rând, ar fi varianta să zicem eufemizantă a cercetătorilor britanici: „Our findings thus imply that as technology races ahead, low-skill workers will reallocate to tasks that are non-susceptible to computerisation – i.e. tasks requiring creative and social intelligence. For workers to win the race, however, they will have to acquire creative and social skills”. Să nu ne panicăm așadar: există o soluție. Soluția e să ne recalificăm cu toții, dar nu ca secretare, animatori sau experți în Excel, cum ne era recomandat până nu demult (că joburile astea tocmai s-au dus), ci direct ca șefi. Sau ca artiști – același lucru, în fond, din perspectiva de-aici: ambele posturi reprezentând ultima formă de muncă supraviețuitoare – nu întâmplător, tocmai munca neremunerată și necuantificată după valoare, după criteriile „muncii sociale necesare”. Pentru toți ceilalți, pentru cei probabil foarte mulți care nu vor reuși să stăpânească arta șefiei, pentru cei rămași sub domnia impersonală și obiectivă – chiar dacă manifest contradictorie și catastrofică din punct de vedere social – a legii valorii, va exista, desigur, mastercard. Pentru ei, alternativa pe care o deschide impactul revoluției informatice pe piața muncii e clară: fie more of the same – i.e. menținerea paradigmei, „contractului social” capitalist, de supraviețuire asigurată doar cu prețul vânzării propriei forțe de muncă

– ceea ce, în condiții de tehnologizare informatică accelerată, nu poate decât să ducă în final la excludere socială, declasare și pauperizare masive, și finalmente la o „o luptă de clasă neîntreruptă, cînd ascunsă [manifestându-se, eventual, ca fascism], cînd făţişă”. Pe scurt, la o scindare socială totală și care răbufnește periodic ca război de clasă sau fascism social, revoluție permanentă sau contra-revoluție – totul depinzând, din păcate, în bună măsură de direcția – veșnic incertă și imprevizibilă – de politizare a post-clasei de mijloc[ii]. Așa ceva sau, poate, altceva: poate schimbarea paradigmei și suspendarea legii valorii, eliberarea posibilităților de supraviețuire individuală și, implicit, de reproducere socială, de dependența și vulnerabilitatea lor la cerințele obiective, chiar dacă „impopulare”, ale pieței muncii. „Imperiul libertății începe de fapt abia acolo unde încetează munca impusă de nevoie și de oportunitatea exterioară”. Pe scurt: eliberarea de muncă. Nu-i vorba că nu ar avea cine să ne înlocuiască. Tocmai asta-i problema.