Ion Ianoși, Internaționala mea. Cronica unei vieți, Polirom, Iași, 858 p.
Ca o apariție notabilă trebuie întâmpinat volumul lui Ion Ianoși, Internaționala mea. Cronica unei vieți, impresionant atât ca număr de pagini (aproape 900), cât mai ales ca proiect. Zic „proiect”, pentru că tomul iese în mod evident din sfera memorialisticii clasice prin concepție și prin compoziție. În primul rând, profesorul de estetică evită (la fel ca Marino, de pildă, în jurnalele lui de călătorie, ridicate la rangul de „turism intelectual”) specia diaristă strict subiectivă, în încercarea de a depune mărturie cât mai exactă. De aceea, cine va căuta în cartea lui vreo profesiune de credință intimă sau expunerea vreunui conflict interior – am impresia că ele nici nu stau în firea marxistului relativist –, va fi dezamăgit. Ion Ianoși e acaparat în întregime de reconstituirea fidelă a epocilor traversate. Titlul inițial (Secolul nostru în zilele mele), abandonat din cauza căderii în anacronism, e și el cât se poate de sugestiv pentru mizele cărții: „Util îmi pare să urmăresc pe firul vremii, cu precădere, fapte, întâmplări, situații și destine. Consemnându-le, le comentez doar rareori. Evit, pe cât pot, enunțurile apodictice. Las verdictele în seama materialului probator”.
Așa încât, mai mult decât o autobiografie reconstituită memorialistic, Internaționala mea e o reconstrucție documentară cu intenție de frescă. Oricât de ciudat ar părea faptul, Ion Ianoși își documentează propria existență cu acribia și cu imparțialitatea consacrate în volumele de cercetare propriu-zisă. Certificate de familie, situații școlare, liste instituționale sau referințe bibliografice, caiete de însemnări din adolescență, toate sunt consultate și puse în slujba unui efort imens de elucidare a unui destin atât de dependent de context. Ion Ianoși reface, prin intermezzo-uri pedante, prea pedante, circumstanțele istorice ale României postbelice, organizându-și inclusiv capitolele existenței în funcție de modificările politice radicale: Leningrad (1949-1955); București (1955-1965); București (1965-1989); București (1990-2012). O formă indirectă de acceptare modestă, însă deloc fatalistă, a statutului omului „subt vremi”.
În aceste condiții, reconstituirea autobiografică aduce mai mult a roman comportamentist decât a confesiune. Nu știu dacă din pudoare sau din eschivă strategică, esteticianul a găsit în fapte mai degrabă decât în motivarea sau interpretarea lor sensul propriei existențe. De aceea, raportat la numărul de pagini, avem puține portrete – și chiar autoportrete – în Internaționala mea. Genealogiile complexe, reconstituite până la ultima speță, afilierile politice sau instituționale, precum și „accidentele” biografice îl interesează pe Ion Ianoși mai mult decât dramele morale sau opțiunile intelectuale. E surprinzător de puțină filozofie în autobiografia unuia dintre cei mai dedicați profesori de estetică din ultima jumătate de secol. Problematizarea formării intelectuale se rezumă la inventarierea bibliografiilor critice sau a operelor frecventate. Destule pasaje nu reușesc să depășească aspectul unor statistici seci, a căror relevanță în edificarea întregului rămâne neclară. Ion Ianoși reține și transcrie contabilicește programe universitare, succesiunea șefilor de catedră, a rectorilor și a decanilor, notele la diferite materii ale tatălui și ale sale, componența pe ani a tuturor comisiilor vremelnice (din Partid sau de la Uniunea Scriitorilor) la care a luat sau nu parte, ba chiar și numărul de voturi pentru fiecare ales. De foștii studenți deveniți între timp personalități de prim rang ale culturii române luăm act tot sub forma unei liste (Gabriel Dimisianu, Nicolae Velea, Cezar Baltag, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Gelu Ionescu, Damian Necula, Magdalena Popescu-Bedrosian, Dana Dumitriu, Gabriela Melinescu, Constanța Buzea), puțin detaliate caracterologic în alte pasaje ale cărții. Lipsă completă de simț anecdotic și de talent portretistic, discreție, indolență? Cert e că, deși Ion Ianoși a frecventat asiduu, în calitate de instructor CC și de membru aproape permanent al Comisiei de Critică a USR, lumea scriitoricească din ultima jumătate de secol, lipsesc cu desăvârșire din cartea lui tocmai portretele scriitorilor importanți – reținuți contextual și episodic. Personaje secundare, dacă apar totuși vreodată, sunt Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Breban, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion ș.a.m.d.. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, desigur, dacă jurnalul lui Ianoși nu s-ar fi dorit de la început o „cronică” a epocii. Avem, în schimb, reconstituit de multe ori arborele genealogic al activiștilor de toate calibrele – mai ușor de portretizat urmărind harta funcțiilor oficiale ocupate.
Ce-i drept, aceste omisiuni trebuie reținute drept curiozități și nu pot fi puse pe seama lipsei de onestitate a esteticianului. Căci, per total, Internaționala mea e mărturia extrem de credibilă și de nuanțată a unuia dintre puținii noștri intelectuali veritabili de stânga. Temperamentul discret și prudent, dar în același timp sincer, ferm și lipsit de emfază – dublat, desigur, de o civilitate profesională desăvârșită – l-au făcut pe Ion Ianoși să parcurgă, fără mari accidente biografice, momentele cele mai dificile ale istoriei postbelice. Militant socialist încă de pe băncile liceului, Ianoși n-a făcut niciodată exces de zel nici când i s-au încredințat funcții oficiale. Dimpotrivă. Profesorul de estetică și-a câștigat respectul breslei scriitoricești sprijinind de câte ori a fost posibil publicarea unor cărți importante (Jurnalul de la Păltiniș, Drumul la zid, Expresivitatea involuntară etc.) sau intrarea unor scriitori valoroși într-un circuit interzis (Ana Blandiana). Autobiograful își poate mărturisi deschis, fără a face caz, meritele, sancționându-și cu onestitate excesele. Mai în glumă, mai în serios, câteva pasaje din Internaționala mea aduc a autocritică luminată, de pe poziția celui care are totuși conștiința împăcată că n-a greșit în momente-cheie și că „a ieșit onorabil din capcane”. Această mistică a faptelor concrete, de contabilizat imediat, provine nu doar din încrederea marxistă în contingent, ci și din conștiința că, la un bilanț obiectiv, esteticianul și-a pus activitatea în slujba binelui chiar din interiorul unui sistem profund viciat.
Destul de singular în destinul intelectual post-revoluționar e și faptul că Ianoși nu și-a retractat niciuna dintre credințele anterioare, așa cum au făcut mulți alții, sub amenințarea furiei nediferențiate a anticomunismului. Dimpotrivă. Ion Ianoși a avut curajul să atragă atenția asupra valorilor de stânga chiar când acestea au fost asimilate acuzator comunismului, stalinismului, leninismului. Profesorul a avut curajul reeditării și revalorizării lui Marx (2004) drept filozof fundamental al modernității într-o perioadă când la noi el mai trecea drept criminal de război. Polemicile lui cordiale și nuanțate, dar categorice, cu Vladimir Tismăneanu sau Andrei Pleșu – plus neînțelegerile tacite cu Gabriel Liiceanu, taxat drept „un anticomunist visceral” – l-au păstrat pe Ion Ianoși într-o dezbatere de idei necesară în inflamatele decenii postrevoluționare.
Dincolo de prolixitate și de deficiențele de compoziție, Internaționala mea rămâne, de aceea, o probă convingătoare (lecție deloc programatică, întrucât lui Ion Ianoși îi repugnă afirmațiile peremptorii și autoeroizările) că am avut intelectuali veritabili de stânga chiar sub totalitarism și că nu toți angajații statului comunist au muncit asiduu în favoarea aberațiilor lui. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atât.
Text apărut în România literară