Candidatul socialist a devenit preşedinte al Republicii învingându-l pe Nicolas Sarkozy cu 51.62% din voturi.
Autor: Nicolas Demorand
Bucurie. Imensă bucurie. Cea de a vedea o paranteză închisă, un blestem destrămat. Şi în ce fel! François Mitterrand nu va fi fost o anomalie a istoriei, ci primul preşedinte de stânga. Există acum un al doilea: François Hollande. Pentru poporul de stânga, 2012 readuce la viaţă 1981, reînsufleţeşte şi dă culori acestor imagini învechite care păreau condamnate a fi închise în cărţile de istorie. La amintirile intime ale bătrânilor sau copiilor care eram atunci unii dintre noi. 2012 şterge de asemenea un 21 aprilie 2002 [candidatul socialist fusese eliminat încă din primul tur al scrutinului prezidenţial în favoarea candidatului Frontului Naţional – extrema dreaptă – Jean-Marie Le Pen], această arsură, această rană. Zece ani mai târziu, traumatismul de a fi văzut într-o seară stânga stârpită din peisajul politic francez este vindecat.
Ce înseamnă a vota la stânga? A-şi spune că, în ciuda individualismului societăţilor contemporane, un “noi” există. Că idei precum justiţia, egalitatea, partajul şi solidaritatea pot şi trebuie să organizeze viaţa politică. Asemeni acestor instituţii şi acestor bunuri publice, create de Consiliul Naţional al Rezistenţei, care pre-există faţă de noi, şi ne supravieţuiesc după ce ne-au făurit. Că este posibil, deci, de a merge împotriva valorilor epocii pentru a trăi ceea ce uneşte, mai degrabă decât a urma panta naturală, cea de a asculta mica voce în fiecare dintre noi care ne incită să ne trăim vieţile numai în interesul individual.
Într-o Franţă rănită, care ar fi putut face alegerea de a se ascunde în spatele frontierelor ei fantasmatice rememorând trecutul, victoria lui François Hollande demonstrează că ţara a preferat să spere. Să privească înainte, şi nu în urmă. Trebuie să savurăm acest moment, în care un popor decide să facă o asemenea alegere. Şi să privească spre viitor. Întrucât aceasta este acum sarcina care îl aşteaptă pe François Hollande. Să repare ţara, desigur. Să refacă societatea, bine înţeles. Să reducă inegalităţile destinului între francezi, oricine ar fi şi de oriunde ar veni. Dar pentru ca toate acestea să fie posibile: să schiţeze, mai ales, un viitor. Să arate că Franţa nu este numai un patrimoniu, o istorie, o grandoare trecută. Că ea se poate de asemenea proiecta în viitor şi să se reinventeze. Această pagină goală, îngrijorătoare în multe feluri, exaltantă în atâtea altele, trebuie să înceapă să fie scrisă. Cu hotărâre, cu îndârjire, pentru a nu dezamăgi acest vot şi încrederea pe care o demonstrează încă în capacitatea politicii de a schimba lucrurile, dacă nu poate să schimbe viaţa. Dar munca nu face decât să înceapă şi va fi grea. Dar astăzi, fiţi fericiţi şi trăiţi pe deplin această frumoasă lună de mai.