TEMA: Artă socială?
de Adriana STAN
După ’89 literatura română a intrat în stand-by şi s-a decuplat, cam un deceniu, de la „realitate”. Nu doar instituţionalizarea postmodernismului optzecist, aflat acum pe linie de inerţie şi epigonism, a dus la acest divorţ. Ci în primul rând euforia expresiei publice desferecate care a stimulat producţia de discursuri nonficţionale, memorialistice şi gazetăreşti îndeosebi. Ele ar fi putut influenţa mai mult literarul – lărgindu-i graniţele de gen, injectându-i un nou limbaj, conectându-l la prezent, dar literatura noastră, abia ieşită din bula esteticului, nu avea încă muşchi să răspundă noii provocări de „a privi lucrurile în faţă”. Mai ales că în prima parte a anilor 90 revizionismele est-etice au întreţinut atenţia la trecut, inflamată fie de resentimentul ideologic, fie de tezele „rezistenţei prin cultură”. S-a risipit în noua ofertă media postdecembristă şi vechiul public avid de literatură, acel public obişnuit să celebreze cultul esteticului într-un spaţiu comun(itar) al şopârlelor şi aluziilor căutate uneori cu tot dinadinsul. Şi, spre deosebire de muzică, unde vocile „dintre blocuri” au început să se audă mai repede şi mai acut, literatura nu şi-a regăsit, o vreme, nici prezenţa de spirit, nici calea către mase.
S-a dezmeticit din această stare de somnolenţă abia pe la începutul anilor 2000, când poezia a coborât, prima, în stradă. Curente poetice ca „fracturismul”, „utilitarismul” etc. s-au erijat în portavocea „crizelor” existenţiale ale tinerimii postdecembriste, recurgând la expresia viscerală sau discursivizarea lirismului pentru a intona un angst generaţional. Nici proza nu a întârziat să ridice mănuşa autenticistă, dezumflându-se stilistic şi tematic în autoficţiune, microrealism, tipologii de marginali sau common people.
Nu ştiu în ce măsură au reuşit aceste curente să ajungă cu adevărat la publicul tânăr şi alternativ, a cărui debusolare pretindeau să o reflecte; căci dacă ne gândim la cvasi-indiferenţa produsă de Noul Cinema Românesc în sălile autohtone, mişcările artistice de tip neorealist par sortite mai degrabă unei izolări de avangardă, „autenticitatea” fiind mai inconfortabilă decât trucajul. Până una-alta, reacţia cea mai notabilă, fie ea şi puritană pe alocuri, poezia şi proza douămiistă au stârnit-o criticii, pusă în încurcătură în faţa unor produse cu aer(e) de subcultură. Totuşi, douămiismul, ultimul fenomen cu aspect generaţionist din literatura noastră recentă, chiar miza pe accesul în sistemul literar, sclerozat, la vremea respectivă, de sechelele optzecismului. Este probabil motivul pentru care noile texte au fost citite, inclusiv de către scriitorii înşişi, mai ales în registru (anti)estetic, ca despărţire de textualism, livresc, calofilie, dar şi într-o cheie vag-existenţială, sugerând o romantică întoarcere a literaturii la frusteţe.
Dar faptul că aceeaşi sensibilitate – urbană & naturalistă – avea şi fondul unei replieri faţă de consumerismul şi „irealitatea” contemporane a devenit mai evident – sau a putut fi receptat astfel – doar prin a doua jumătate a anilor 2000, cu Spaţiul privat al Elenei Vlădăreanu, de pildă. Între timp însă, douămiismul se şi fâsâise. Pentru că unii din pivoţii săi (poeţi) au intrat în alte proiecte de viaţă; pentru că alţii şi-au pierdut detenta iniţială de atitudine, odată premiaţi, stabilizaţi editorial sau umblaţi prin festivaluri; dar mai ales pentru că „mizerabilismul” a ajuns sperietoare, servind ca punct de care s-a demarcat o întreagă tendinţă de re-estetizare literară. În forme tot mai şlefuite, chiar sofisticate, pe un fond lipsit de brutalitate şi încrâncenare, nu o dată evazionist, de pe la jumătatea anilor 2000, literatura noastră s-a întors la imaginar, poveste, viziune. În cadre de realism mai tradiţional sau pe poteci postmoderne, au apărut câteva romane arborescente, cu ambiţii de lume totală, autosuficientă, de obicei nezgâriată de acul prezentului; în poezie, filonul vizionar a tins să înglobeze stream-ul biografist sau pe cel prozaic. Am câştigat în felul acesta destule individualităţi creatoare cu adevărat valoroase, în nici un fel datoare vreunei poetici standard de grup sau vreunei generaţii (cum fusese clar optzecismul şi cum păruse să fie douămiismul). Dar tocmai în măsura în care sistemul (editorial, de promovare şi traduceri) s-a stabilizat suficient încât să încurajeze şi chiar să creeze „autori”, au dispărut urgenţa şi acuitatea prezenteistă caracteristice mişcărilor mai compacte underground – poate nu integral valoroase, dar importante în scuturarea de inerţii.
Pe de altă parte, proza în special a devenit tot mai sincronizată cu ritmul pieţei, atentă adică la barometrul sentimentului popular şi, eventual, trăgând cu ochiul la cererea externă. Simptomatic rămâne ceea ce Dan Sociu numea „capitolul obligatoriu despre comunism”, prin care unii scriitori cu instinct de marketing au continuat trendul colecţionării duioase a trecutului iniţiat cu acele Cărţi roz…, cu atât mai mult cu cât au sesizat şi potenţialul de pitoresc al subiectului respectiv pentru străini. Din privinţa asta, întrebarea voastră lasă loc de ambiguităţi: de fapt, nu tema în sine contează, ci tratamentul ei, modul în care e rezolvată, sau nu, într-o morală. Căci temele sociale şi deschiderea către cotidian rămân constantele unora din cei mai apreciaţi prozatori de azi (D. Lungu, L.D. Teodorovici, R.P. Gheo), doar că filtrul, altminteri profesionist şi delectabil, prin care ei le trec e moderat etic şi nu zgândăre nimic: confirmă tipologii sociale reale statistic, confirmă emoţii călduţe de care avem cu toţii nevoie, confirmă un wishful thinking umanist. De altfel, să nu uităm că succesul de public – desigur, nu neapărat din zona literară – îl au cărţile cu mesaj spiritual(ist), care ne învaţă lucruri mari, generale şi ne fac să ne încălzim în secret la gândul că suntem toţi nişte elite; cărţile care se apropie de social eventual numai ca să reitereze nişte clişee identitare, numai ca să repete urechilor care ştiu deja „de ce este România altfel”…O artă mai implicată – nu doar prin temele, ci prin problematizările ei – ar trebui, în primul rând, să aibă cui răspunde. Or, mă tem că la capitolul acesta publicul românesc e neformat şi deformat, iar literatura singură n-are cum să-l formeze.