Preambul la o confruntare ce nu a avut loc
În studiul introductiv al Esteticii (1934-1936) criticului Tudor Vianu, republicată pentru prima oara în Republica Socialistă România în anul 1968, teoreticianul marxist Ion Ianoși analizează poate cel mai important tratat despre estetică între 1918-1948 din spațiul românesc. Suntem la jumătatea anilor așa-numitei liberalizări – 1964-1971 –, anii de maximă deschidere spre Occident, al recuperărilor tradiției prebelice și a cuplării cu modele și modelele vestice, filtrate, desigur, de organele de partid și de stat din vigilentul aparat de cenzură și cultură socialiste. Minunata lume nouă de inspirație sovietică se solidificase complet în anii destalinizării. Ideologia marxist-leninistă și teroarea stalinistă mârâiau pe la colțuri, dar cerberul fusese decapitat în parte, dacă nu în intregime, de paznicii săi îmburgheziți. Socialismul real își sapă, la umbra Occidentului, groapa istorică peste tot în Blocul Estic. ,,Stăpâni nedoriți au venit siluind sufletele, trezind mizantropie.”[i] În acest moment de cotitură spre capitalismul triumfător al zilelor noastre (doar retrospectiv se poate afirma că teleologia are sens), Ion Ianoși îl reevaluează pe Tudor Vianu. Este un truism să spui că osatura culturii de limbă română – această pretinsă cultură organică, împrumut mental al viziunii organiciste teutone din veacul al XIX-lea – a fost și, într-o oarecare măsură, încă este critica literară. Aici s-a adăpostit, ce zic?, s-a cuibărit flexibila coloană vertebrală a intelighenției românești: nu în filozofie, unde fiecare filozof nu are nici urmași, nici înaintași autohtoni, nu în științele naturale, unde contribuțiile depind exclusiv de receptarea internațională, nici în științele sociale (istoria și sociologia au cunoscut o oarecare continuitate de câteva decenii), ci în analiza de texte literare. Bariera lingvistică constituie o graniță naturală a spiritului românesc, precum un coridor montan impenetrabil. Paradoxal, în pofida traducerii acestui spirit în alte medii culturale, ceea ce este apreciat la superlativ de băștinași și nu atrage atenția veneticilor, cel puțin pozitiv, e pus obligatoriu pe seama fie a dezinteresului alogenilor pentru noi (acest noi monolitic și reconfortant), fie a unor paradigme toxice ale acelorași străini (rezumate, încă din 2001, în eseul fluviu Omul recent al gânditorului conservator Horia-Roman Patapievici), fie însăși limba română se subțiază brusc trecută prin alambicul nedrept al translației, ajungând un mixtum compositum în care ,,marile culturi” oarbe nu mai pot citi nici geniul, nici unicitatea. La aceste scuze generice atotcuprinzătoare se adaugă ura de sine culturală, întreținută de antinaționalismul rasist local, de aceeași extracție dubioasă ca opusul său logic, xenofobia eugenistă în numele unor popor milenar: dacă România nu are oameni de cultură ca în Germania sau Franța, acest lucru se trage din inferioritatea noastră genetică, sugerând, cioranian, un blestem colectiv al Europei de Sud-Est. Mitografia românească a eurocentrismului autocolonizator începe oriunde și nu se termină nicăieri. Și, totuși, critica literară a înnădit o tradiție de peste o sută cincizeci de ani în România. Această tradiție venerabilă își iese din chingile în care a fost prinsă de ideologia marxist-leninistă între 1948-1964 și răzbate la suprafață în deceniile ce vor urma. Prefața esteticianului marxist Ion Ianoși asupra criticului literar Tudor Vianu ridică, cu toate acestea, câteva problema ideologice, pe care le vom examina mai jos. Înainte însa de a proceda astfel, deși nu vom intra în amănuntele studiului punctual al Esteticii lui Tudor Vianu, să urmărim reconsiderarea clasicului. Cum înțelegea Vianu, discipolul direct al filozofului german Karl Groos, frumosul artistic, din perspectiva unui intelectual de stânga, cum s-a autoapreciat Ion Ianoși până la finalul vieții lui? ,,Pe de o parte, autorul îi asigură valorii estetice o situație privilegiată (valoare-scop absolută) față de valorile economice, politice (valori-mijloace) și morale (valori-scopuri relative), de unde ajunge la prezența în cadrul artei a unor elemente eternonome și perisabile (social-politice), alături de cele autonom-estetice, singure capabile să înfrunte timpul, și de aici la supraaprecierea virtuților educative ale artei. Pe de altă parte, el afirmă <<pura existența ideală>> a valorilor, refuză esteticului apartenența de <<valorile reale>>, de orice sferă existențială, mută centrul de greutate din cadrul experienței practice (lucruri, acțiuni) în domeniul exclusiv și exclusivist al ,,aparenței”, al fenomenelor de conștiință. Construcția este idealistă, pentru că e nedialectică: cultura este doar opusă existenței, nu și înclusă în ea, derivată din ea; natura ideală a artei e afirmată în opoziție cu realul, nu și dedusă din real, nu corelată și subordonată realului. Necunoașterea, neînțelegerea existenței sociale și a relațiilor sale complexe cu conștiința socială își arată, inevitabil, urmările.”[ii] În mod firesc, credem, rândurile de mai sus, atât de nete la prima vedere, s-ar fi cuvenit să fie rezultatul unei demonstrații riguroase, nu o opinie de arierplan plasată în primul sfert al studiului lui Ion Ianoși. Din fericire, însă, Ion Ianosi nu se înșală în concluzia sa. Tudor Vianu este un estetician care, deși îmbrățișând achizițiile filozofiei culturii și al unui psihologism întemeiat în datele imediate ale conștiinței, rămâne, fundamental, un gânditor clasic al esteticii, un idealist bemolizat[iii]. Preceptul autonomiei estetice este, în pofida examinării raționaliste, totodată confirmarea suveranității frumosului ca obiect mental independent. Frumosul este un lucru în sine, un compus speculativo-senzorial, o sferă unitară a materiei și formei artistice. Tudor Vianu vine, destul de previzibil, pe linia lui Aristotel, coboară prin Kant și Schopenhauer (nu prin Hegel, care scrie istoria esteticii ca parte subordonată a Spiritului în devenirea sa contradictorie în Istorie – idealul și forma, în fond, nu se unesc perfect nici în arta de excepție), preia parte din estetica obișnuită în universitățile din spațiul central-european de până la 1914 și își redactează propriul tratat. Cităm, din nou, din Ianoși: ,,<<Autonomizarea esteticii>>, el a înțeles-o în sensul transformării acesteia din urmă dintr-un capitol al metafizicii și al psihologiei într-o disciplină de sine stătătoare. Eliberarea de metafizică s-a produs prin renunțarea la ideea seculară, potrivit căreia estetica ar fi știința filozofică a frumosului natural și artistic, prin disocierea momentelor estetice și extraestetice.”[iv] Ion Ianoși depune un efort considerabil în aproape o sută de pagini pentru a arăta că Tudor Vianu nu era un estetician al idealismului subiectiv, ci un gânditor care privea produsul artistic ca rezultatul muncii omenești (conceptul dilatat de muncă este utilizat exagerat de Ion Ianoși pentru a-l atrage pe Tudor Vianu în tabăra marxistă, cea acceptată ca singulară, cel puțin la nivel oficial, în anul 1968), având caracteristici ce se pot examina rațional. Strădania teoreticianului marxist are două scopuri: pe de o parte de a lasă să se vadă că Tudor Vianu nu este nici un metafizician pur (totuși, Kant nu este nici el astfel, în fond), nici un obscurantist fanatic, irațional, care crede în actul artistic ca fiind pogorât din ceruri (doar estetica s-a dezvoltat ca epistemă împotriva acestei perspective romantice radicale și alterată ca poză socială antimodernă în decadentism). Concepția estetică a lui Tudor Vianu pare să necesite – cel puțin judecând după prudența critică a lui Ion Ianoși – o introducere favorabilă într-un spațiu cultural dominat de un materialism vulgar, care ar fi – vorbind ipotetic – în stare să sfâșie orice raționament, până și cel logico-matematic, ca fiind spiritualist. Iată cum se prezintă teoria estetica a lui Tudor Vianu într-o exegeză recentă: ,,Oricum, ea nu reprezentase, nici măcar în condițiile libertății de expresie, o asemenea mostră de <<idealism>> sau <<estetism>> încât să fi devenit acum subiect tabu. Dimpotrivă, poziția lui Vianu fusese una de mijloc, încercând să concilieze partea <<ideală>> și cea <<materială>> a artei și condiționând manifestările artistice de multipli factori istorici și sociali. În lucrarea sa capitală, esteticianul recunoaște o autonomie (doar) relativă a artei, adăugând descrierii ei intrinseci perspective din plan <<eteronomic>> și <<pantonomic>>. Prin intermediul acestora din urmă, autorul demonstrează că relația artei cu societatea e departe de a fi superficială, ea alternând funcțiile de expresie, negare sau compensare. O complexă dialectică e implicată în acest proces, de la rolul artei de a exprima tendințele unui anumit grup social, la rolul invers de a exercita ea însăși o influență, de pildă, prin crearea propriului său public.”[v] Și, totuși, Ion Ianoși îl apropie pe Tudor Vianu, în calitatea sa de estetician interbelic exponențial, cât se poate de mult, până la eroare, de curentul marxist, chiar de politica socialistă din România perioadei, cu care Tudor Vianu a avut un comerț favorabil în plan biografic, dar coercitiv în privinta cedărilor publice și a concesiilor în carieră. Nicăieri în această prefață-studiu Ion Ianoși, folosind cu abilitate dialectica hegeliană, nu dezminte reprezentarea frumosului artistic ca rezultat al unui simț intern al omului, constitutiv unei rațiuni înnăscute în specie. Ceea ce esteticianul marxist realizează în acest loc este îmbrățișarea autonomiei esteticului – literă de lege în habitusul criticii literare românești, însă experiență ieșită practic din uz în universitățile nord-americane și vest-europene după 1950 și abandonată aproape complet după 1970 – alăturându-i sisteme supranumite extraestetice, de natură istorică, politică, sociologică și economică. Marxismul lui Ion Ianoși este, rezumând, un combinat hegelian în materie de estetică[vi], neavând nimic de împărtășit cu realismul socialist de inspirație sovietică (de care se delimiteaza tacit), dar nici cu estetică marxistă elaborată magistral de un Georg Lukacs[vii]. La o examinare mai atentă, Ion Ianoși nu folosește, cel puțin aluziv (dacă nu prin referință nemijlocită la lucrările originale), criticile artei moderne realizate deja de Theodor Adorno după 1945 sau cele precedente ale lui Walter Benjamin, destul de cunoscute în cercurile savante ale Europei postbelice. Nici macar marxismul estetic, cu nuanțe existențialiste, al lui Jean-Paul Sartre nu își găsește adepți vocali în România perioadei. Ion Ianoși este, prin urmare, cel puțin în jurul anului 1970, un estetician mai apropiat de idealistul Tudor Vianu decât de orice sursă marxistă contemporană, de la care se inspiră, totuși, în privința viziunii sale politice de bază. Cum arată deci marxismul estetic în România? Întrebarea este mai mult retorică. El este o gaura neagră ideologică, după cum vom vedea. Și, interogația fatală: cum e posibil să scrii în ,,totalitarism’’ fără să fii nu doar marxist, ci și antimaterialist?
Autonomia esteticului sau lipsa de autonomie a oricărei alte teorii
Bref spus, marxismul estetic în România nu există, din simplul motiv că prea mulți filozofi, istorici, sociologi etc. originali marxiști nu am avut în perioada interbelică (Lucrețiu Pătrășcanu era asociat cu PCdR-ul clandestin, iar Lothar Radaceanu și Ștefan Zeletin nu reprezintă decât forme alterate ale marxismului predominant în Europa până în 1914), atunci când se putea elabora o școală antiidealistă, în răspăr cu generațiile asumate triumfalist ca postmaioresciene. Constantin Dobrogeanu-Gherea nu a lăsat discipoli marxiști după 1922 (dar nici poporaniștii Constantin Stere sau Garabet Ibrăileanu), iar PCdR e un partid minuscul, biet satelit sovietic, neomogen etnic într-o societate accentuat naționalistă, până la scoaterea sa în afara legii în 1924. Programul realismului socialist, intrat în forță în circuit ca import sovietic după 1948, nu posedă o estetică relevantă, o serie de raționamente persuasive în sine, nu doar amenințătoare ca politică de stat în materie de cultura publică, în care îndoctrinarea cu teze moralist-proletare a păturii de jos, înca nedesprinsă cu totul din evul lung al analfabetismului, în serviciul conducerii de partid și de stat constituie singurul liant ideologic complex dintre noile elite și poporul de rând. ,,Greșesc într-un fel cei care afirmă că e o epocă lipsită de teoretizări și de dezbateri aprinse. Dimpotrivă. Dacă nu poate fi vorba de critică sau de analiză literară, în schimb, discursul noului regim literar ia aspectul unei imense logomahii, cu teoretizări care mai de care mai zgomotoase și mai emfatice sau adversități născute dintr-un cuvânt sau o sintagmă, toate înscenate pentru a masca unul și acelasi lucru: faptul că literatura și libertatea de gândire sunt strict interzise. Ba mai mult, aș spune că literatura critică a realismului socialist este în întregime teoretică, întrucât și-a inventat, propriu-zis, un limbaj de grad secund, o serie nesfârșită de pseudoconcepte însărcinate să cârpească hiatul dintre ideologia totalitară și literatură. Dacă putea postula deschis necesitatea intervenției politice în literatură, mai greu îi va fi regimului să demonstreze că aceasta e firească și că răspunde nevoilor societății românești.”[viii] Subtilitatea certurilor ocolește, ce-i drept, orice discuție privitoare la natura frumosului în arta ca obiect de cercetare în sine. Se înfruntă reacționarii amuțiți cu artiștii poporului guralivi, operele de propagandă a regimului cu mințile presupus retrograde ale păturilor de mijloc. Pe acest fundal nu tocmai literar, intelectualii interbelici, unii cu foste sau tainice simpatii legionare cândva fățișe, devin subiecte vii în procese politice celebre, prea cunoscute pentru a fi invocate aici. În acest carusel al răfuielilor pe viață și pe moarte, între o libertate îndoielnică și o detenție certă, nevoile stringente ale societății românești sunt mai degrabă de ordin alimentar, a unor servicii medicale elementare și a unor școli primare intregrative, literatura jucând un rol secundar, de nu chiar invizibil la scară mare a populației. Abia după 1964, odată cu schimbarea secretarului general, dar și a întăririi regimului socialist în Romania, a stadiului său de maturizare cronologică, se poate vorbi – cu moderație, bineînțeles – din nou despre statutul literaturii și a condiției omului de litere în România. Clasicii sunt reînviați, tradiția literaturocentrică reintră în circuitul valorilor promovate în universități și școli. Practic, din acest moment până la sfârșitul sângeros al regimului în 1989, intelighenția românească excavează pas cu pas, niciodată până la capăt, mormintele înaintașilor interbelici, prebelici, pașoptiști, prepașoptiști, baroci, iluminiști etc., până în negura pierdută în zare a istoriei Daciei antice. În loc de progresism militant și luptă pe baricadele doctrinei celei mai avansate a omenirii, lumea românească trăiește o lungă restaurație de un sfert de secol. Esteticul este principiul credinței ultime, iar oficianții săi sunt criticii literari, esteticienii ca, de pildă, Tudor Vianu sau, horribile dictum, marxistul Ion Ianosi având alura unor teologi insidioși, unor intruși iscoditori, capabili să vicieze, prin interogatiile lor ce imanentizează misterul actului divin al creației literare (în care și dânșii își pun credință, să rememorăm), substanța potirului de aur, înmiresmat ca moaștele sfinților, în care frumosul inefabil, emoția indicibilă și necuprinsul creatorului de geniu sunt articole de cult standard, liber consimțite de întreaga preoțime literară. Animozitățile dintre cei care practică critica estetică (tautologie dezesperantă în mediul românesc) în maniera impresionistă a unor cronici sagace, dar efemere, și cei ce se ocupă de știința literaturii ca anatomie a esteticului aduce cu împunsăturile și gâlceava dintre membrii unui partid politic în căutarea unei ideologii comune constrângătoare. Menșevicii esteticieni și bolșevicii cronicari de hebdomadar, cu toții având caractere ancilare, își încrucișează lăncile în turnire literare de prestigiu. Cei care, precum Zigu Ornea sau Adrian Marino de după volumele despre Alexandru Macedonski, încearcă o istorie a ideilor din afara literaturii sau din interioriul ei, deși apreciați, nu schimbă cu nimic hegemonia estetocrației. La tribună zace doar statul, socialist sau monarhic, parlamentar sau prezidențial, tolanit pe un tron înalt, lângă care lenevesc saci prost cârpiți, din care fac, ghiduș, cu ochiul monedele de aur. ,,Dar dacă un istoric literar trebuie să fie mai întâi un critic, ce este un critic? Poate învăța cineva să fie critic? Răspunsul este: nu. Critica este o vocațiune așa cum sunt poezia, romanul și celelalte arte. Nu poți fi critic numai cu voința și deci istoria literară în fundementul ei nu este o știință. Croce însuși acceptă acest punct de vedere.”[ix] Criticul este un alt poeta vates, sacerdotul cu har al neamului românesc, eul biografic care se înalță, prin facultățile sale intuitive, nu ale Rațiunii, pe treapta Eului transcendental, încapsulând totul în lampa sa. Și aceasta conform poetului: ,,O, Levant, Levant ferice, cum nu simți a mea turbare,/Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare/ Noaptea turbure din pieptu-mi, zbuciumul ce am în sân,/ De când sunt deștept pe lume, de când știu că sunt român!”[x] Dacă acest balon de emoții înălțător-amețitoare conține și altceva decât heliu și mult wishful thinking, nimeni, în afara posedaților de geniu, nu poate să spune cu siguranță.
Estetismul e regină, iar plebea-i fără valoare
Cartea Adrianei Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, este capătul de linie al istoriei mai sus amintite. Dacă anii postcomunismului nu au adus pe lume noi ,,mari” cronicari de prestigiu, condeie critice necunoscute înainte (să recunoaștem, cu riscul de a jigni o întreagă generație: cei care au scris altfel, metodologic și stilistic, provin predominant din mediul academic, de temperatura frigorifică a unui congelator cu prea multe etaje, iar cei care au recenzat săptămânal – uneori aceiași cu primii – au continuat, cu o cumințenie dezarmantă de epigoni, inerentă ierarhizărilor din mediul local, pe Nicolae Manolescu și Eugen Simion), ci au clasicizat – poate chiar osificat – nume lansate pe orbita culturii autohtone dupp 1965, interesul generașiilor născute după 1970 și maturizate hermeneutic în intervalul 2000-2010 a fost (și, într-o considerabilă măsură, încă este) istoria intelectuală. Cauza de adâncime a acestei replieri pe desfășurarea unor curente și cadre de gândire critică deja experimentate nu provine din incapacitatea lor congenitală de a scrie recenzii manolesciene, ci din sentimentul antifortifiant că acestea nu mai au (aproape) nici o greutate și putere de iradiere simbolică. Publicul cititor din anii ceaușismului timpuriu și târziu s-a spulberat după 1989, dereglând centralitatea revistei literare moștenită din socialism, când intelectualii formau deja o ,,privilighenție” de sine stătătoare. ,,Deși presiunea cenzurii politice este minimă în ultimele decenii, odată cu aceasta dispărând acel arch-enemy heteronomist care provocase, între 1965-1990, toate exagerările autonomiste, nu-i mai puțin adevărat că după căderea comunismului presiunea politică a eliberat terenul în fața presiunii pieței, activând reacții în bună parte similare.”[xi] Pe de altă parte, achizițiile epistemologice făcute din spațiul anglo-saxon diferă atât de mult de practicile împământenite ale impresionismului literar românesc încât ecartul dintre centrul culturii și (semi)perferiile sale se resimte ca o înfrângere morală de proporții a oamenilor de la marginea Imperiului. Adriana Stan descinde din anii în care aceste aprehensiuni metodologice se înstăpâniseră deja în intelighenția românească. De aici avem încercările de a revalua nu literatura româna per se, ci grila sa de interpretare în cărțile de după 2010 ale unor Andrei Terian, Alex Goldiș, Mihai Iovănel, Teodora Dumitru etc., care nu mai pot decide jocurile valorilor literare prin instituția delabrată a ,,criticii de întâmpinare”, dar pot submina, înainte de reevaluarea necesară de la fiecare sfert de secol, schelăria canonului. Adriana Stan analizează structuralismul românesc de după 1965, care, în contrapondere cu puritatea estetica proclamată de generația lui Nicolae Manolescu, nu este un inamic al esteticului (alături de proletcultism, protocronism și studiile culturale), reușind, dimpotrivă, opusul: ,,a fortificat literaturocentrismul culturii românești postbelice.”[xii] Întoarcerea refulatului de după 1965 se realizează sub forma unei ,,fugi de ideologie”. Orice demers scientist în câmpul literaturii este, cel putin în hebdomadare, taxat ca o revenire letală la critica unor ,,bestii negre’’ ca Ion Vitner sau Nicolae Moraru (demitizarea acestor figuri ,,sinistre’’ nu a fost realizată nici de Alex Goldiș în cartea sa despre anii dogmatismului realist socialist și glisarea lor spre altă dogmă la fel de asupritoare). Structuralismul vine în România, arată Adriana Stan în capitolul II, pe filiera lingvisticii interbelice, dar într-o ipostază alterată de pretinsa puritate științifică, de autoproclamata distanțare de social și politic, locul în care orice afirmație este una rezervată strict puterii. ,,Adoptarea structuralismului în lingvistica românească convine într-un fel sau altul tuturor părților implicate. Regimul îi măgulește, pe durata vasalității sovietice, mitologia tehnico-științifică, iar ulterior îi servește mai ales să evite sociologia, un teren cu constantul ,,potențial subversiv” de a fisura iluzia totalitaristă a celei mai bune dintre lumile posibile. Pe de altă parte, cercetătorilor formați în anii ’50, părtași la intruziunea violentă a politicului, lingvistica aceasta cu concepte aseptice și procedui algoritmizate le oferă promisiunea dezideologizării.”[xiii] Fuga de realitate este firească, dar justificarea ei este inhibitoare pe toata durata narațiunii Adrianei Stan. Prima scădere a cercetătoarei constă din interiorizarea anticomunismului acuzator (esopic sau agresiv) al câmpului literar pre- și post-1989. La fiecare pagină se resimte empatia pentru cauza nobilă a estetismului, în pericol de suprimare, dacă nu pentru cel superficial impresionist, postcălinescian, măcar pentru cel mai adecvat și mai verosimil, estetica structuralistă. Oricum ar fi, în afara lui Mihai Iovănel și Teodorei Dumitru, toți istoricii criticii literare din ultimii ani insistă să scrie din interioriul spațiului literaturocentric, cu unelte conceptuale și cu metode de lucru rudimentare, care nu s-au ,,corupt’’ prea mult de contactul cu sociologia culturală sau istoria ideilor politice, deși informația circulă liber de ceva vreme în spațiul global al cercetării. Acesta este un aspect ,,antiideologizant’’ pe care trebui să-l reținem. Efectul imediat al structuralismului de obediență lingvistică în primii ani de după 1965? ,,Dacă moda analizelor de text are vreun impact critic este, în ce ne privește, o întrebare destul de retorică. În perioada liberalizării culturale, cercetarea academică și foiletonismul literar nu sunt alternative, diferit validate, în cadrul aceluiași câmp critic, ci mai curând două continente separate de un ocean. Lingvistica stilistică, devoltată treptat încă din perioada ultimă a realismului socialist, nu există pentru critica neoimpresionistă aflată în ascensiune după 1964.”[xiv] Al. Rosetti și Iorgu Iordan își fac treaba, în calitate de principi incontestabili ai lingvisticii românești, fără ingerințe asupra estetismului predominant în sfera literaturii, neregularizată decât de talent și impresii critice inedite – în slujba ,,valorilor stabile”. Este salutară secțiunea despre structuralismul la zi al folcloristului Mihai Pop, dar nu se poate vorbi de ,,vreun schimb fertil de idei”[xv] cu criticii literari. Formalismul rus nu creează emulații în România. Întâlnirile ratate se continuă și la contactul cu rigoarea lingvistică, aplicată chirurgical pe un text literar, de către Roman Jakobson. În afară de practicarea sporadică a unor complicate exerciții didactice, adică indiferente estetic, lingvistul rus nu lasă urme adânci în critica literară românească. ,,Analiza sa încearcă să acopere toate mărunțișurile lingvistice ale poemului, toate fiind potențial relevante ca efecte literare. Dincolo de valoarea ei interpretativă neglijabilă, mai importantă este ideea simbolică promovată de acest tip de analiză: aceea că literatura se autoguvernează într-o ordine interioară complexă, dar încremenită.”[xvi] Teza etanșeității textului literar, independent de contextul cultural predominant în viata societății creatorului de artă, vine ca o mănușă pe așteptările și veleitățile germinative ale cronicarului literar de impact. Doar Cercul de Poetică și Stilistică de la București, patronat de figura lui Tudor Vianu, esteticianul fără urmași notorii până în acel moment al carierei, configurează mental critici literari care, cel puțin în etapa lor românească, utilizează metode structurale în analiza literară. Adriana Stan observă, totuși, judicios cum tripleta Sorin Alexandrescu-Toma Pavel-Virgil Nemoianu metabolizează și modelul New Criticism-ului nord-american. Rezultatul final nu este însă unul care să permită detașarea vizibilă de obiectul inefabil al literaturii, ci mai degrabă cimentarea sa în sinteze mai puțin subiective și impresioniste. ,,Critica formalistă românească de la începutul anilor ’60 se plasează pe poziții științifice și adoptă un limbaj mai teoretic decât critica <<elementară>>, pe care o expediază sub eticheta <<impresionismului>> și <<subiectivismului>>. În realitate, îi preia unele principii sau constatări empirice, pentru că adevăratul său dușman este <<reducționismul>>. Împotriva lui, recurge la orice instrument de tip <<obiectiv>> ca să poată demonstra că obiectul literar este ireductibil la orice altceva din afara lui însuși. Și acesta este un caz de critică <<inflaționară>>, căci supralicitarea limbajului, combinată cu refuzul <<subiectivității>> critice consolidează statutul de existență al literaturii și îi amplifică valoarea intrinsecă.”[xvii] În ciuda oricăror tentative contrare, esențialismul estetic rămâne în picioare, practic inexpugnabil. Faptul realmente fascinant prin consecințele sale axiologice ține de suprapunerea dintre un discurs critic estetic, în condițiile absenței unei clarificări preliminare de natura științei literaturii, adică tot estetică (dicționarul de termeni literari și concepte operaționale în literatură nu constituie decât subiacent o teorie estetică), asupra metodei întrebuințate, care există, fără a fi, însă, vreodată pusă în discuție, și valoarea propriu-zis literară. Conținutul extraestetic al operei literare este disjuns de forma sa, primordială în ecuație. ,,Stilistica și structuralismul au, în schimb, utilitate directă în didactica universitară, apoi școlară a istoriei literare, acoperind și părți ale acesteia de care critica mainstream nu are încă timp să se ocupe. Face, alfel spus, munca de jos.”[xviii]
E oarecum dureros de notat felul în care Adriana Stan încearcă să stabilească relații, să lege punți între tabere, pentru ca totul să pară friabil în cele din urmă. Structuralismul occidental, neprelucrat decât încet și în chip mutant decât după 1970, dispare aproape complet din peisaj după emigrarea celor trei critici în Occident. După plecarea sa în Statele Unite, Virgil Nemoianu se convertește la un tip de istorie culturală a epocilor literare care pare a fi desprins din paginile cărții seminale a americanului Russell Kirk, The Conservative Mind. From Burke to Elliot, care, după cum îi spune și titlul, pătrunde ca influență ideologică de succes în sferele înalte ale elitei Partidului Republican din anii de varf ai Războiului Rece prin câteva figuri marcante. Toma Pavel renunță la structuralism după anul 1975, de care se desparte manifest, revenind la o formă îmblânzită de estetism. Sorin Alexandrescu este un exemplu tratat într-un capitol separat de Adriana Stan. De remarcat, însă, este contactul inițial oripilant al celor trei, dar nu numai (Eugen Simion, Adrian Marino au reacții similare), cu mediul umanist vestic în anii ’70, pe care autoarea îl socoteste în nota minoră a unor gusturi trecătoare occidentale, specifice acelor ani în Franța și, într-o mai mică măsură, în America: ,,Abia scăpați de Marx, se împiedică de un <<zombie Marx, de nerecunoscut>>.”[xix] În acest punct de sutură, Adriana Stan invocă, destul de comod și previzibil, instanța autobiografică traumatică a anilor ’50, demonstrând aderența totală la înca actuala mitologizare antimarxistă a istoriei, nu numai literare, ci și sociale, din România anului 2018. O analiză riguroasă a marxismului românesc în critica literară ne-ar demonstra, fără drept de apel, aceeași penurie analitică pe care o găsim în filozofia de înspirație marxistă și în științele sociale, încremenite în proiect, după 1971 și chiar cu mult înainte. După cum s-a afirmat mai devreme, Adriana Stan pune la îndoială literaturocentrismul cu propriile sale mijloace vagi, recuperându-l pe aceeași cale. Se poate spune despre unghiul exegetic al autoarei ceea ce ea însăși afirmă despre structuralism, la finalul capitolului III: ,,Această paradigmă de cercetare, a cărei evoluție am urmărit-o în paginile anterioare, propune o formulă la fel de comodă pentru cercetătorii bucuroși de alternative depolitizate, ca și pentru regimul căruia n-are de ce să nu-i convină pasivitatea științifică a cercetătorilor săi.”[xx] Este chiar ceea ce primește suplimentare dovezi lămuritoare în secțiunea largă, poate cea mai interesantă din volum, orientată pe receptarea structuralismul în România. Adriana Stan pune punctul pe i fără să piardă timpul: ,,Dar structuralismul cu ieșiri speculative – din antropologie, psihanaliză, istoria ideilor sau teoria politică – are un circuit delimitat și o receptare mai controlată.”[xxi] E vorba de acei antropologi, psihanaliști sau filozofi care au ,,anumite înrudiri – parțiale, dar de substanță – cu marxismul”.[xxii] În imensul conformism social din România, momentul mai ’68 parizian a trecut ca un episod insolit petrecut pe altă planetă. Fundațiile solide ale regimului politic se întâlneau cu stabilitatea cerută de intelectuali pe alte planuri, mai ales cele de ordin profesional. Autoarea arată mirare când până și C. I. Gulian și Radu Florian, doi profesori universitari blamați cu îndârjire de aripa neoconservatoare de după 1989 pentru marxism-lenenismul lor pietrificat, se dezic de la distanță de șarjele dintre marxiștii vestici și apărătorii structuralismului la finalul anilor 1960. Ceea ce este radical de stânga pe malurile Senei devine nefrecventabil pentru ,,roșia” mică-burghezie academică de la București. În plus, structuralismul atenuat intră cu lentoare, în contratimp cu modulațiile sale vestice, în circuitul universitar abia după 1970. ,,Structuralismul poate susține un demers literar pasiv și mecanic, iar asta îi asigură în România legitimitate academică și longevitate didactică. Așa cum am văzut, e o paradigmă în spiritul dorinței de autoconservare a regimului și, în același timp, satisfăcătore pentru cercetătorii dornici să aibă o alternativă clară la marxism.”[xxiii] Care marxism, ne-am permite să o întrebăm pe autoare? Pesemne e vorba de cel schematic și neîntrebuințat decât pentru a asigura un suport de curs la catedră. Nici semiotica nu cunoaște o vivificare în România. Referindu-se la similitudinile și deosebirile care au conturat semiotica în Blocul Comunist, Adriana Stan constată cu imparțialitate: ,,Chiar dacă nu s-au încumetat să exploreze alte structuri sociale în afara sistemului literar, semiotica sovietică și cea poloneză au schițat, măcar, ipoteze valide teoretic despre constrângerile culturale sau forțele sociale ce acționează în limbajul și expresia literară. Semioticienii români nu au părut, în schimb, să ia în serios un deziderat <<socio-istoric>> clamat mai mult ritualic. Asta a blocat disciplina în propria ei argumentație, fapt vizibil în predilecția studiilor noastre semiotice pentru comentariul metateoretic, în detrimentul cercetărilor empirice. Aplicațiile s-au concretizat tot în literatură – domeniul cel mai distanțat de social din cele în mod obișnuit abordate de semiotică.”[xxiv] Cu toate acestea, dacă metateoria a folosit la ceva, atunci nimeni nu poate decât aprecia utilitatea ei ca disciplină universitară, ca încadrare a unor norme didactice. Promoții întregi de la facultățile de Litere – iar aceasta, până în prezent, mult dincolo de borna anului 1989 – li s-a ,,cultivat ideea naturii necomparabile și privilegiate a literaturii”, doar pentru ca Adriana Stan să adauge concesiv, ,,un lucru pe care, într-o astfel de epocă, oricine ar fi fost bucuroasă să îl recunoască.”[xxv] Din păcate după unii sau din fericire pentru alții, epoca estetocrației (și a corifeilor ei) e mai vastă sub raport temporal decât regimul ceuașist, ceea ce ,,deparazitează’’ predilecția pentru poziția aprorică a artei pentru artă (reiterăm, o artă cu principii imponderabile de estetică, dar fără o teorie solidă a esteticii) de orice alt rival sociologizant. ,,Critica românească nu are nici exemplul stimulator al sociologiei, filozofiei, antropologiei, care au fost decisive pentru poetica franceză; lipsa unui climat multidisciplinar autentic îi restrânge opțiunile speculative și, în mod corespunzător, îi amplifică imaginea despre sine. În consecință, critica noastră cântărește orice nouă teorie cu niște măsuri ajustate în primii ani de după 1964, fiindu-i greu să înțeleagă că în sfera a ceea ce am numi azi <<studii literare>>, e loc și pentru alte discursuri decât cel al criticii de intepretare.”[xxvi] Blocajul de a numi cu epitetul desuet ,,gherist” orice altă perspectivă decât cea estetică în literatură se recunoaște până în momentul de față, al senectuții (aproape) octogenare, la un academician ca Nicolae Manolescu.
Ajunși la jumătatea cărții Adrianei Stan, se poate spune că mizele teoretice s-au încheiat. Ceea ce urmeaza constă dintr-o galerie de critici literari, ale căror idei puse la lucru sunt studiate cu oarecare arguție. Sorin Alexandrescu este autorul unei monografii structuraliste, dar de factură estetică în fond, William Faulkner, al unei lucrări de doctorat despre logica personajelor, pentru ca apoi sa revină, după 1974 și în viteză după 1990, la ,,istorism, etică, politică”.[xxvii] Adrian Marino își construiește istoria sa de idei literare tot pe fundamentul de granit al estetismului, unde întreprinderile sale laborioase, după cum recunoaște cu amăraciune în autobiografia lui mai târziu, nu au recunoașterea fertilă dorită, trecând drept curiozitățile unui răzvrătit sauvage. Ceea ce predomină în reviste este un foiletonism luxuriant. Până și foștii agronomi de pe ogoarele realismului socialist de odinioară, Paul Georgescu, Savin Bratu, Mihai Novicov, Silvian Iosifescu, Vera Calin etc. revin la sentimente mai bune pentru cauza, oricum învingătoare, a autonomiei esteticului. Sociocritica este aruncată, poate strategic, poate cu tăria unoi noi credințe, peste bord, deși, pentru Adriana Stan, convingerile adevărate ale acestora nu pot fi decât cele exprimate în anii ’50 (de ce atât de implacabilă sentința?): ,,Vedem astfel că autorilor prinși la jumătatea drumului dinspre dogmatism, sau măcar acelora întorși cu fața spre <<marxism-leninism>>, structuralismul le vine, în mod neașteptat, în ajutor: le furnizează un nou suport pe care să-și consume obișnuitele beligerante [sublinirea mea], un ecran care să le proiecteze schimbarea la față sau pur și simplu un subiect aureolat deja cu prestanță universitară. La asta se reduce însă și întreaga lui utilitate: structuralismul e un subiect convenabil, nu o sursă de idei fertile și transformatoare. Chiar dacă am putea constata unele încercări de a revitaliza sociocritica în contrapondere la schematismul structuralist, în cele din urmă trebuie să recunoaștem că sociologia literară se afla într-o fundătură prea adâncă în România, încât s-o poata recupera astfel de proptele artificiale. Melanjul propus între structuralism și sociologie arată ca o soluție de compromis, nu ca una de sinteză la autorii citați. În fond, ei par să submineze deliberat ambii termeni ai ecuației: pe cel dintâi, pentru că le contrazice adevăratele convingeri [s.m.], pe cel secund, pentru că prezentul critic autonomist îi obligă la autocenzură [s.m.].”[xxviii] Și, totuși, o încercare cvasistructuralistă, merituoasă în sine, dar și ca rezultat final, este seria de volume dedicate istoriei poeziei românești de către Mircea Scarlat. Nici Nicolae Manolescu nu este scutit de a fi traficat metode structuraliste în Arca lui Noe, eseul istoric al romanului românesc, unde sistematizarea naratologică, relativ încastrată social, este pregnantă prin tipologia vârstelor romanului: doric, ionic și corintic, cea care a făcut școală în studiile literare românești din universități. Istoria socială factuală, relațiile dintre ideologiile politice și ierarhizarea pe criterii economice a mușuroiului uman care formează ceea ce se cheamă socialitate, gradul de convenționalism asumat al artei în genere, relativismul valorizării culturale, nimic din toate acestea nu trece în ordinea dominantă a nexului estetizant din critica literară românească. Nici până azi în întregime, s-ar putea afirma. Pur și simplu, structurile extraestetice reale parcă împiedică apariția structurilor estetice ireale ce ar putea cartografia peisajul literar local. Baza național-ceaușismului nu comunică cu suprastructura estetică decât în proporția în care ultima se autocenzurează în interacțiunea cu prima, consolidând o atitudine de frondă inofensivă care mai târziu se va intitula ,,rezistența prin cultură’’. ,,Demersurile lui Mihai Zamfir, Al. Călinescu sau Livius Ciocârlie, admirabile fiecare în felul său, nu lasă, laolaltă, impresia unei falange critice coerente. Ci mai degrabă a unor lupi singuratici care uneori își fac titlul de glorie din marginalitatea lor și din lupta cu morile de vânt ale impresionismului (orgoliul diferențierii îi mână în lupta pe Eugen Negrici și pe Marin Mincu). În plus, așa cum spuneam deja, criticii debutați după 1970 nu au de efectuat o mutație la fel de clară ca aceea produsă de șaizeciști, prin desprinderea de realismul socialist, iar, dacă inovează metodologic și interpretativ o fac în configurația stabilită de predecesorii lor.”[xxix] Mihai Zamfir începe ca stilistician în anii 1970 și naufragiază într-o viziune de robinsonadă asupra literaturii ca un topos fictiv, desprins de legaturile mundane. Al. Călinescu urmează îndeaproape metodele structuraliste franceze, până la jumătatea anilor 1970, pentru ca apoi să își piardă urma în stufărișul foiletonismului de anvergură națională. Un capitol de final este rezervat optzecismului și irupției postmoderne în anii ’80, care este și în prezent, prin actorii săi vii, înfășurat din cap până în vârful picioarelor în seme, sememe, lexeme și alte cârje și proptele care fac din orice text literar un altceva șamanic, care ține loc de o amuletă, un crucifix sau ceva mescalină. ,,Desigur că, pe lângă telquelism, numeroase alte influențe literar-teoretice se conjugă în formulele stilistice ale optzecismului nostru, chiar și dacă ne-am opri numai asupra contingentului său <<textualist>>. Totuși, modul în care stucturalismul, semiotica, telquelismul se topesc – și, inevitabil, se diluează – în imaginarul literar confirmă, o dată în plus, forța de distorsiune pe care <<esteticul>> o deține la noi în raport cu <<teoreticul>>.”[xxx] Cu asta se încheie periplul românesc al structuralismului occidental. Care este concluzia Adrianei Stan, lăsând la o parte himerele marxiste pe care ea însăși le persiflează pe parcursul lungii ei argumentații? ,,Vârsta de aur a teoriei, creatoare de <<miraje>> intelectuale în Occident, se manifestă aici și ca o epocă de piatră în care sunt inventate unele noi pentru îndeletniciri limitate ale vieții, sunt ridicate ziduri, atât pentru confortul izolării, cât și pentru protejarea unor valori vulnerabile. Cât de legate au fost aceste ziduri de epocă în sine, se vede din faptul că ele au durat și s-au prăbușit odată cu ea.”[xxxi] Se vede treaba că Adriana Stan mai crede într-o oarecare valoare intrinsecă a frumosului, fără de care, cum altfel?, literatura adevărată, trecând dincolo de eseistica sclipitoare de gazetă, în căutare de epatări veșnic vii, nu ar putea exista. Dacă nu ar fi fost așa, atunci am fi citit poate o istorie a curentelor din critica literară națională care s-ar fi ocupat nu numai de geneza și stingerea structuralismului în România, ci și de una în care cele trei decenii scurse de la colapsul Blocului Sovietic încoace ar fi fost examinate de pe aceleași poziții: cum de n-am recuperat decalajul metodologic cu spațiul anglo-american (mai ales acesta) în știința literaturii nici până acum? Oare bastionul și-a continuat existența vitregită, dar fermă, și dupa ce baubaul marxist-leninist, proletcultist și protocronist au ieșit din scenă?
Nimic critic de exportat
Vinovatul din oficiu al autonomiei esteticului dus la extrem în peisajul literar românesc de după 1965 este olimpianul George Călinescu. Aproape toți criticii literari formați atunci sunt tributari, într-un fel sau altul, scriitorului și artistului Călinescu, care a fost mai mult, parafrazând pe alocuri, un poet în critica literară și o meme în materie de etalon simbolic. În consecință, Adriana Stan se luptă cu avatarurile postcălinescianismului, mai mult sau mai puțin fidele orginalului. Nu-i de mirare atunci că dacă presupunem o rădăcină de inspirație călinesciană, fructul de pe ramuri nu poate fi structuralist. ,,Or, în aceste condiții, pare inutil să mai demarăm o confruntare a sistemului călinescian cu celelalte direcții de inspirație lingvistică din critica secolului trecut (formalismul rus, structuralismul, semiotica, deconstructivismul ș.a.md.).”[xxxii] Pentru cei mai mulți dintre postcălinescieni critica literară care se actualizase în alte spații culturale nu are sens, indiferent de formația lor fracofilă. Probabil că dacă ar fi întrebat, după o (sumară) lectură prealabilă, cum îl evaluează Nicolae Manolescu pe Franco Moretti (punerea în scenă nu este intenționată spre a ridiculiza pe nimeni), răspunsul (cândva) influentului critic român ar consona cu afirmația următoare, o adevărată judecată de valoare finală, venită din partea autorului ei: ,,Cine exclude criteriul estetic din istoria literară nu face istorie literară, ci istorie culturală.”[xxxiii] Doxa esențialismului estetic elimină eo ipso orice altă metodă ca secundară în ceea ce privește eficacitatea sa axiologică – punctul terminus al oricărui demers normativ în spațiul cultural românesc. Rezultatul este unul care pune în primejdie identitatea culturii române în ansamblu[xxxiv]. Fie vom rămâne la fel de irelevanți la scara lumii prin paradigma autonomiei esteticului, care are drept corespondent conservatorismul politic (sau ipostaze ale unui liberalism prăfuit și desuet) în viața socială, deci o ideologie orientată spre trecut și inflexibilitate, probabil așteptând utopic ca esteticul să fie redescoperit ca piatră unghiulară a științei literaturii în spații culturale dominante (moment în care semiperiferia – suportând îndelung un acut complex al inferiorității coloniale – se va proiecta pe sine ca aflându-se în centru dintotdeauna, obliterând și confirmând simultan marginalitatea ei cronică), fie, printr-un proces inevitabil de aculturație a hegemonului globalizant, istoria literaturii române, imaginată până recent ca având o continuitate genuină în timp de la o generație la altă, se va fisura ireversibil și iremediabil, căpătând culoarea pământie a unui fosile la muzeul de antropologie a culturilor incubate, crescute și dispărute în spațiul est-european în ultimele două secole.
[i] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003, ediție facsimilă, p. 12.
[ii] Tudor Vianu, Estetica, Editura pentru Literatură, București, 1968, pp. XVII-XVIII.
[iii] Dincolo de polemica picantă dintre ,,plagiatorul strategic” Tudor Vianu și tânărul intemperat – viitor coechipier, alături de Șerban Cioculescu, la ediția-proiect din 1944 a Istoriei literaturii române moderne – Vladimir Streinu (atacurile la persoană și-au păstrat savoarea istorică), Estetica profesorului Tudor Vianu s-a bucurat, printre altele, de două cronici interesante, și încă relevante pentru problematica artei pentru artă ca program exclusivist, din partea pe atunci junilor Al. Busuioceanu și Al. Posescu, ambii primind răspunsuri condescendente și corective din partea universitarului bucureștean, care nu atacă nicidecum fondul problemei ridicate de cei doi preopinenți. Vezi Tudor Vianu, Opere, vol. 6, Editura Minerva, București, 1976, pp. 512-525, respectiv pp. 526-540.
[iv] Idem, p. XXXIX
[v] Adriana Stan, Posteritatea lui Tudor Vianu. Alternativele criticii românești postbelice, p. 123. Versiunea online consultată: http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Stan_Adriana.pdf, site accesat la data de 29.05.2018.
[vi] De altfel, în volumul său Estetica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, Ion Ianoși rezervă mai puțin de o treime din studiul său teoretic, redactat sec și plat ca o lucrare academică utilizabilă pentru studenții de la filologie, ,,perspectivei sociologice’’ (pp. 176-207) și raporturilor esteticii clasice și tratarea ei în context contemporan (pp. 207-233). Până și subiectul interferenței literaturii, percepută prin prisma autonomismului estetic ca model fundamental, cu ideologiile politice sau cu sociologia literaturii se reduce tot la o discuție înalt teoretică, aproape distantă față de referentul său cotidian, despre natura filozofică a istorismului, a unicității operei ca artefact, a creatorului sau a artei socialiste, ultima constituind o simplă recuperare a unor clișee din dogmele culturale de stat.
[vii] Faptul este cu atât mai susceptibil de a trezi mirarea cu cât însuși Nicolea Tertulian, un fost adept al realismului socialist în anii 1948-1964, exeget devotat al esteticii lui Georg Lukács după 1964, cel care avea să sprijine publicarea unei părți considerabile din opera filozofului maghiar, nu este un antiidealist convins, ci un virtual adept al elitismului (mic)-burghez. Vezi Alex Cistelecan, ,,Noblesse oblige”, Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 61-66, la https://revistavatra.org/2018/03/15/alex-cistelecan-noblesse-oblige/, site accesat la data de 29.05.2018.
[viii] Alex Goldiș, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească, 2011, p. 18.
[ix] G. Călinescu, Principii de estetică, Editura Pentru Literatură, 1968, București, p. 83.
[x] Mircea Cărtărescu, Levantul, Editura Cartea Românească, București, 1990, p. 7.
[xi] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura MNLR, București, 2017, p. 106.
[xii] Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, Editura MNLR, București, 2017, p. 17.
[xiii] Adriana Stan, op. cit, p. 47.
[xiv] Idem, p. 53.
[xv] Idem, p. 68.
[xvi] Idem, p. 77.
[xvii] Idem, p. 91.
[xviii] Idem, p. 103.
[xix] Idem, p. 117.
[xx] Idem, p. 119.
[xxi] Idem, p. 129.
[xxii] Idem, p. 131
[xxiii] Idem, p. 142.
[xxiv] Idem, p. 159.
[xxv] Idem, p. 166.
[xxvi] Idem, p. 173.
[xxvii] Idem, p. 201.
[xxviii] Idem, p. 239.
[xxix] Idem, p. 271.
[xxx] Idem, p. 350.
[xxxi] Idem, p. 358.
[xxxii] Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență, Editura Cartea Românească, 2009, p. 640.
[xxxiii] G. Călinescu, Principii de estetică, Editura Pentru Literatură, 1968, București, p. 74.
[xxxiv] Reflecțiile și schematizarea în cadrul globalizării actuale a studiilor literare sunt lucid prezentate în Andrei Terian, Critica de export, Editura MLNR, București, 2012, pp. 272-314. Cu toate acestea, Andrei Terian, conștient de atributele specifice pieței naționale de omologări a ,,valorii culturale’’, pe care și criticul universitar le împărtășește până la un punct, încearcă o captatio benevolentiae care nu se poate distinge de un semnal de alarmă mai larg: ,,Aceasta nu va însemna că va trebui să concepem de acum înainte fenomenul literar ca pe o simplă remorcă atașată studiilor culturale, așa cum se tem majoritatea istoricilor literari autohtoni. Nu e nevoie să devenim constructiviști pentru a vedea că literatura e un ansamblu de convenții și că <<talentul>> unui scriitor (dacă preferăm să utilizăm în continuare acest termen) constă nu în aptitudinea sa de a capta <<inefabilul>> (aceeași observație), ci în capacitatea de a construi și de a reconstrui într-o manieră originală convențiile respective; nu e nevoie să depășim materialiștii culturali pentru a vedea că există un raport de condiționare reciprocă între istoria literaturii române și istoria instituțiilor și a structurilor sociale românești; nu trebuie să devenim marxiști, neoistoriști, feminiști sau activiști gay pentru a lua act de evidența că studiile literare au fost dintotdeauna (și) un teritoriu al raporturilor de forță și al luptelor pentru putere, că o mare parte a canonului literar românesc a fost construit pe baza unor considerente care nu prea aveau de-a face cu <<frumosul>> (oricum l-am înțelege) și că măcar unele din vocile amuțite de discursurile critice dominante ar merita o nouă șansă. Nu ne obligă nimeni să devenim postcolonialiști sau <<mondialiști>> pentru a putea constata că literatura română nu s-a constituit într-o serie etnică sau lingvistică și că granițele care o despart de celelalte literaturi sunt uneori extrem de fluide. Dar, dacă suntem capabili să acceptam toate aceste lucruri, atunci nu văd nici un motiv serios pentru care să nu acceptăm – critic și selectiv, desigur, și fără a adopta numaidecât și agendele lor politice – ajutorul disciplinelor evocate mai sus, dintre care unele au dobândit deja o vechime de câteva decenii în abordarea problemelor aferente.” (p. 292) Cu toate aceste mențiuni prevăzătoare, Andrei Terian trece peste obstacolul rezistenței fondului cultural local la orice grilă interpretativă care ar putea să pună în primejdie propriile sale politici și fracturi ideologice, chestiuni ce depind, în ultimă instanță, de configurarea instituțională mai largă și de raporturile de putere din rețeaua extinsă a intelighenției autohtone. Selectarea autonomismului estetic ca hegemon simbolic, de pildă, se referă și la contraselecția tuturor celorlalte ,,unelte” rivale de cercetare funcțională.