Fluxuri, cantități, rasism

Acum un deceniu și jumătate, Theo van Leeuwen, un specialist în analiza critică a discursului, analiza într-o serie de articole modul de reprezentare discursivă a actorilor sociali și a acțiunilor lor[1]. Materialul principal pe care îl analiza era un articol dintr-un ziar australian de orientare conservatoare, Sydney Morning Herald, intitulat “Our Race Odyssey”. Aplicînd o „gramatică” a reprezentării actorilor și acțiunilor în discurs, van Leeuwen arată cum acest text, deși nu folosește termeni și concepte deschis rasiste, ba chiar îi condamnă pe rasiștii declarați, promovează implicit, prin intermediul alegerilor lexicale și gramaticale, ceea ce respinge explicit. Textul analizat vorbește despre două tipuri de actori sociali: autoritățile australiene și alte persoane din elita politică, respectiv imigranți. Primii sînt de obicei reprezentați ca indivizi, instituții (guvernul) sau membri ai acestora (ei sînt funcționalizați, în termenii lui van Leeuwen: primul ministru x, primarul y) și sînt frecvent nominalizați. Ei efectuează acțiuni mentale (consideră, gîndesc, speră), semiotice (indicate de faptul, că într-un fel sau altul, ceea ce spun este menționat prin citare sau vorbire indirectă) și materiale (acționează asupra lucrurilor si oamenilor și, ce e mai important, asupra oamenilor – imigranți – ca asupra lucrurilor: taie cote de imigrație, opresc sau redirecționează fluxuri migratorii etc.). Aceste acțiuni indică statutul înalt al actorilor într-o ierarhie a puterii: ei pot să raționeze despre realitate, să acționeze asupra ei și asupra altor actori, să se exprime coerent și să spună lucruri suficient de importante pentru a merita să fie citate. Pe de altă parte, imigranții sînt reprezentați de obicei colectiv, sînt agregați ca statistici sau reprezentați abstract, impersonal, ca fenomene naturale (imigrație, flux, inundație) sau descriptibile cantitativ (debit, număr). Ei nu acționează asupra nimănui, ci doar în sine (se mișcă, vin, intră), nu efectuează acțiuni mentale (nu au păreri, temeri etc.) și nici acțiuni semiotice: nu produc sens pentru noi, nu merită citați. Sînt, în schimb, obiectul pasiv al acțiunii actorilor puternici, fie că sînt gestionați/administrați  de aceștia, fie că sînt reprezentați în calitate de obiect al opiniilor, gîndurilor, temerilor, planurilor lor.

Multe dintre aceste modalități de reprezentare pot fi observate în discursul canalelor mass media și al politicienilor din Occident în contextul revoltelor din Tunisia, Egipt și Libia. Politicienii europeni, de la  ministrul de externe francez[2] la miniștrii de interne german, austriac și italian[3], oficialitățile UE și agențiilor sale (FRONTEX, de exemplu) și mass media occidentale se referă la refugiații din calea atacurilor forțelor lui Gaddafi sau la imigranții care ajung pe țărmurile europene ale Mării Mediterane prin intermediul abstractizării cantitative și metaforelor fizice inspirate mai ales din dinamica fluidelor. Imigranții sînt, de obicei, cantități care pot fi preluate (taken in), distribuite și  gestionate de statele Europei[4]. Refugiații sînt o masă de oameni care exercită presiuni asupra frontierelor, iar odată trecuți de frontiera dintre Libia și Tunisia, se scurg înăuntru și inundă această țară[5]. Organizațiile umanitare care activează aici se îneacă[6] în șuvoiul migrator. Imigranții tunisieni sosiți în sudul Italiei sînt considerați prefigurarea unui val de imigrație[7], care poate deveni chiar un tsunami[8]. Metaforele sînt atît de asiduu folosite, încît se amalgamează uneori[9]. De exemplu, un corespondent al BBC la frontiera dintre Libia și Tunisia descrie repatrierea ultimilor refugiați egipteni din Tunisia cu ajutorul curselor aeriene ca fiind o acțiune de ”mopping them up and getting them into the pipeline” [10], contopind astfel metafora fizică a dinamicii fluidelor cu cea a poluării/curățeniei. Nici transformarea imigranților în cifre nu oprește procesul: The numbers keep flowing, spune un reprezentant al agenției ONU pentru refugiați din Tunisia.

Politicienii sînt îngrijorați, bineînțeles, de posibilitatea ca inundația să se extindă asupra Europei. Cadrul de referință metaforic stabilit de politicieni este atît de puternic, încît chiar și atunci cînd faptele sînt contestate, metaforele rămîn: miniștrii de interne reuniți într-o ședință de urgență a consiliului de justiție și afaceri interne (JAI) la Bruxelles în 24 februarie[11] resping apelurile alarmiste la solidaritate europeană ale ministrului de interne italian Roberto Maroni în fața unei potențiale „explozii a Maghrebului” și a unui val de imigranți, însă folosesc fără excepție și cu asiduitate metafora în care Maroni încadrează discuția[12]. De asemenea, chiar și unii activiști care militează pentru acordarea azilului imigranților clandestin vorbesc în termeni similari: președintele asociației „France, terre d´asile”, exprimîndu-și neîncrederea în estimările alarmiste despre valuri de imigranți, consideră că este vorba doar despre „une poussière de migration”[13].

Metaforele sînt instrumente cognitive fundamentale[14]: pînă la urmă, pentru a fi înțelese, experiențele noi trebuie descrise în termenii unor experiențe deja cunoscute. În această calitate, ele pot părea descrieri neproblematice și oarecum necesare ale realității. Totuși, sînt încărcate de conținut social, de vreme ce utilizarea lor în contexte sociale reale poate fi descrisă în termeni de alegere: realitatea poate fi descrisă în mai multe moduri, iar selectarea unuia sau altuia dintre aceste moduri este în sine semnificativă (inclusiv ideologic), prin opoziție cu ceea ce nu este selectat. Semnificația ideologică diferențiată a alternativelor este spontan recunoscută chiar de utilizatorii metaforelor: în comunicatul de presă care încheie reuniunea consiliului JAI amintită mai sus nu se vorbește despre valuri sau explozii (termeni promovați de ministrul de interne italian), ci despre fluxuri de imigrație. Diferența „domesticește” oarecum imaginea catastrofică a valului introdusă de Maroni, făcând-o mai respectabilă. Pe de altă parte, ea este minoră: și valul, și fluxul aparțin aceluiași cadru metaforic și tratează în același fel oamenii pe care pretind că îi descriu.

Administrațiile diverselor  state europene preiau  metaforele în care se exprimă elitele politice. În Franța, polițiștii de la frontiera cu Italia se declară “submergés par l’afflux de clandestins dans le sud-est (…) venus principalement de Tunisie”[15].  În ceea ce privește mass media,  deși există diverse abordări în ceea ce privește tratamentul refugiaților și imigranților, așa cum am văzut mai sus, diferențele față de discursul politicienilor sînt minore. Indiferent de țara de origine, de la canalele media germane[16] la cele italiene[17], de la cele franceze la cele britanice, toate se repliază ca pe un aliniament sigur pe opiniile și expresiile politicienilor, necontestîndu-le și indicînd implicit că politicienii, de la înălțimea funcției pe care o dețin, sînt interpretatori liciți ai realității. Mai mult, dacă politicienii încearcă uneori să atenueze variantele extreme ale cadrului metaforic descris mai sus (vorbesc despre flux), presa folosește cu predilecție variantele extreme: val, tsunami, inundație, adică fenomene care, spre deosebire de flux sau curent, produc cu siguranță pagube directe și vizibile. Această situație indică rolul diferențiat al mass media: cîine de pază al democrației cînd este vorba de noi, cutie de rezonanță a xenofobiei cînd este vorba de ei.

Refugiații sînt descriși pentru ochii și urechile cititorului occidental: de obicei, ei sînt supuși unei identificări în termeni de categorii demografice primare (vîrstă, sex), fără a fi încadrați unei structuri sociale. Imigranții tunisieni ajunși în Franța sînt caracterizați de faptul că sînt tineri[18], iar intervievații sumar de la BBC sau Euronews sînt definiți în funcție de sex, ca în formula says this man care introduce sau încheie prezentarea anecdotică și oarecum ironică a opiniilor celorlalți. Pe de altă parte, autoritățile care au de-a face cu refugiații sînt individualizate și li se indică funcția sau locul într-o structură socială sau instituție și, în această calitate, spusele lor sînt citate. Ziarele franceze redau pe larg opiniile viceprimarului din Nisa sau pe cele ale ministrul de interne francez care se deplasează în zonă pentru a constata proporțiile diluviene ale imigrației – 460 de imigranți clandestin într-o lună! – și efectul ei devastator asupra firavelor forțe polițienești din zonă.

Revenind la tratamentul refugiaților, uneori relatările sînt mai complexe și, insistînd pe „realitatea constatabilă”, intenționează să pară neutre: imagini cu mulțimi sau șiruri nesfîrșite de refugiați. În pofida empirismului afișat, ele sînt de obicei puternic încărcate de conotații, în cadrul unui mod de reprezentare pe care van Leeuwen îl numește supradeterminare, cînd actorii sociali sînt reprezentați ca participînd la mai multe practici sociale simultan[19]. De exemplu, refugiații de la granița libiano-tunisiană duc, conform relatării unui reporter francez, „saci prăfuiți, valize și pături din material sintetic”[20] – ei sînt identificați cvasi-fizic, fiind atașați realității imediate, dar atributele și contextul în care se face relatarea încarcă descrierea de conotații: realitatea descrisă este una a anormalității, mizeriei și sărăciei. Din contră, nu ni se spune niciodată nimic despre limuzina cu care circulă ministrul de interne francez și nici despre culoarea și calitatea costumului viceprimarului Nisei.

O altă diferență importantă este cea între descriere și narare. Referirea la atributele descriptibile fizic ale refugiaților (inclusiv prin intermediul imaginii) indică o perspectivă clasificatoare: ei nu contează pentru discurs ca actori implicați în vreo acțiune, ci ca exemplare tipice (refugiatul), membri aflați într-o relație metonimică și decontextualizată cu un tot și descriși , fotografiați sau filmați în vederea accentuării acestei relații[21]. În schimb, referirile la politicienii europeni sînt narative: aceștia nu sînt surprinși ca tipuri ale unui gen (politicianul), ci angajați în acțiuni a căror relatare este ancorată în lumea reală prin mărci ale individualizării, timpului și cauzalității.

În ceea ce privește acțiunile semiotice, imigranții/refugiații pot fi reprezentați ca vorbind, dar ei nu spun, de regulă, mare lucru. De fapt, există o geografie a reprezentării celorlalți ca actori semiotici: cei care sînt în statele de origine sau cre, cel puțin, rămîn pe continentul african sînt încă considerați capabili de a articula sensuri pentru urechile Occidentului (dar și acestea sînt tratate într-o notă de distanțare condescendentă), însă cei care imigrează sînt lipsiți chiar și de această capacitate: cu cît sînt mai aproape de noi, cu atît mai mult nu contează decît ca cifre sau fluide, iar spusele lor sînt fie de neauzit, fie permanent relativizate prin comentarii care le „pun în context”. Cînd li se aude vocea și li se relatează spusele (deci cu predilecție pe pământ african), refugiații sau localnicii din statele nord-africane sînt simple ilustrații ale opiniei pe care autorul articolului a formulat-o deja, nu surse ale sensului și comentatori ai situației generale. În contextul mai larg al revoltelor amintite, de cele mai multe ori pentru mass media nu contează ce spun libienii, tunisienii și egiptenii care se revoltă – presa occidentală notează doar în trecere că aceștia își formulează cererile în termeni de libertate și drept de rezistență la opresiune. Contează învelișul actelor semiotice, comportamentele: oameni cuprinși de febra luptei pentru apărarea vreunui oraș, cu ochii ieșiți din orbite de surescitare și care strigă „Allah akbar” între două rafale de mitralieră trase în aer[22]. Reacțiile afective sînt descrise în contrast cu raționalitatea sugerată implicit a occidentalului, fie el reporter sau politician, care privește, cîntărește, se exprimă și este citat în sens propriu. Astfel, ceilalți sînt mase de oameni asemiotice sau care produc un sens deviant, sînt dominați de afecte, sînt simple instrumente conduse de forțe inconștiente și care le scapă de sub control, precum dorința irațională de a lupta cu forțe net superioare, de a deveni martiri, de a inunda Europa sau, cine știe, mînați orbește de idei extremiste, de a instaura state teocratice.

Tot în contextul revoltelor din Egipt, Tunisia și Libia The Economist încearcă să prezică riscurile instabilității (din nou o metaforă fizică) în țările arabe utilizînd mai multe serii de date: un indice al libertății presei, al corupției, democrației, produsul intern brut, numărul și procentajul de tineri sub 25 de ani și longevitatea regimurilor actuale. Din aceste date publicația amintită construiește un indice agregat ponderat predictor al revoltelor (numit, ironic, „the shoe-thrower´s index”)[23]. Dincolo de aspectul de știință cargo-cult, sus-menționatul efort analitic dezvăluie ceva mai mult decît pretinde și are legătură cu reprezentarea actorilor despre care vorbeam mai sus. Legătura este dată de originea comună: maniera colonială de a discrimina între Occident și colonii în termeni de calitate și cantitate, de simbolizator și simbolizat, de privitor și privit, de actor asupra lumii și actor în sine. Civilizațiile europene se caracterizează prin raționalitate, civilizație tehnică, știință, sisteme politice complexe funcționînd exemplar, individualism etc. Activitatea socială este ghidată de rațiunea umană, este efectul ideilor pe care indivizii liberi le exprimă în interiorul unei culturi a dezbaterii, este reglementată de legi stabile și se desfășoară conform unor proceduri clare. Fostele colonii, pe de altă parte, pot fi caracterizate prin doar cîteva variabile eventual exprimabile numeric (teritoriu, populație, resurse). Aici, acțiunea politică și socială (care în Occident este ceva rațional) se manifestă oarecum ca o forță naturală și este dictată de mărimile fizice ale demografiei, distribuției resurselor, teritoriului, venitului sau de iraționalitatea ideilor religioase, fără nicio mediere umană. Ideile și dorințele oamenilor nu sînt individuale, ci colective și ca atare nu merită citate, deoarece oricum sînt efectul unor forțe naturale, care le explică total și fără rest actele.

Lipsirea de „voce” a imigranților și refugiaților este urmată de amalgamarea și tratarea lor ca lucruri. Ei devin astfel obiect al acțiunii metaforelor fizice sau al descrierii statistice și se transformă, așa cum spune van Leeuwen, nu doar în subiectul calculelor economice „raționale”, ci și într-o hoardă care face obiectul „temerilor (noastre) legitime“[24]. De fapt, metaforele fizice și statisticile se cuplează bine cu raționalitatea economică, care a devenit, cum spunea Michel Foucault, un regim de veridicție[25] în practica politică contemporană. Relația dintre metaforele fizice, gîndirea economică și discursul politic despre imigranți este la fel de puternică și de obișnuită azi ca și relația dintre metaforele biologice și discursul rasist și antisemit clasic. Similaritatea structurală indică relația genetică dintre cele două. Discursul rasist explicit este exprimat în termeni și practici abhorate oficial, dar care nu sînt altceva decît dubletele obscene (pentru a folosi un termen žižekian) ale acțiunilor respectabile, administrative, raționale și economice precum înălțarea barierelor, reglarea debitelor sau oprirea fluxurilor către ceea ce devine din ce în ce mai mult o Festung Europa.