În filmul lui Francis Ford Coppola The Conversation (1974), Gene Hackman joacă rolul lui Harry Caul, un paranoid expert în supraveghere a cărui misiune este s-o urmărească pe iubita angajatorului său, Directorul, bănuită că ar avea o aventură. Caul reușește să o fileze și s-o înregistreze pe aceasta în timpul unei conversații cu presupusul amant, într-o piață aglomerată. Însă chiar dacă din punct de vedere tehnic înregistrarea este impecabilă, aceasta nu este concludentă la nivel de conținut. Din fragmentul de conversație înregistrat în mintea lui Caul se naște suspiciunea că Directorul plănuiește să-i omoare pe cei doi amanți. Când banda cu fragmentul de conversație este furată, suspiciunile sale ajung la paroxism. Convins că va avea loc o crimă, Caul închiriază o cameră alăturată celei în care știa că va avea loc întâlnirea dintre Director și amanta sa. Tot prin mijloace audio specifice, Caul reușește să audă că în camera vecină chiar se petrece o crimă. Sub presiunea acestei descoperiri, leșină. A doua zi află din ziare că Directorul murise într-un accident suspect de mașină. Pentru Caul lucrurile devin clare: fragmentul de conversație dintre cei doi amanți nu exprima teama față de o crimă, ci plănuirea uneia, chiar la adresa angajatorului său. Imediat ce are această revelație, Caul este înștiințat prin telefon de o voce misterioasă că autorii crimei știu că el știe secretul și îi recomandă să uite întreaga poveste, spunându-i totodată că este la rîndul său atent monitorizat. Filmul se încheie cu Caul demontându-și descumpănit întreaga casă în căutarea microfoanelor care îi înregistrau activitatea.
Schimbând ce e de schimbat, și lâsând la o parte dramatismul, un film similar pare că s-a petrecut la Iași, în cazul primarului Nichita. Acesta și-a angajat o echipă mixtă formată din polițiști locali și interlopi pentru a-i fila și supraveghea amanta, bănuită de infidelitate. Numai că în loc ca aceasta să fie prinsă în flagrant, cel prins (de DNA) a fost chiar Primarul, în urma unui denunț al amantei. Nu e chiar o crimă, poate doar una simbolică. Ne putem imagina cum Primarul, o dată întors acasă după cele 24 de ore de arest preventiv, a început să-și demonteze casa pentru a găsi microfoanele prin care a fost interceptat la rându-l său de către DNA. Ceea ce lipsește din filmul de la Iași este, desigur, povestea șefului de poliție care i-a oferit Primarului tehnica de urmărire și care a făcut posibil filajul – dar poate că o să apară în dosarul DNA la un moment dat.
Filmul lui Coppola a fost lansat cu doar câteva luni înainte de demisia lui Richard Nixon din funcția de președinte al SUA, adică în plin scandal Watergate. Ironia (și întâmplarea) face ca mecanismul de ascultare portretizat în film să fie identic cu cel folosit de oamenii lui Nixon pentru spionarea rivalilor politici, ce a dus apoi la izbucnirea scandalului. Dincolo de acest amănunt politic, contextul mai amplu în care a apărut filmul, și căruia acesta se adresează, este folosirea pe scară tot mai largă a tehnicii de supraveghere audio și de interceptare telefonică ce s-a petrecut la începutul anilor 70, atât în vestul capitalist, cât și în estul comunist. Dezvoltarea acestei tehnologii a fost generată pe de o parte ca un răspuns al statelor la efectele globale ale mișcărilor din 1968, iar pe de altă parte ca intensificare a spionajului specific Războiului Rece. Această mutație tehnologică a fost imediat reflectată în cinematografie, anii 70 dând naștere unei serii de filme despre conspirații, spionaj, supraveghere, acțiuni oculte și ilegale ale guvernelor (printre cele mai cunoscute fiind The Parallax View (1974), Three Days of the Condor (1975) Telefon (1977), și mini seria Tinker, Tailor Soldier Spy (1979) – dar exemplele sunt numeroase). Spre deosebire de modalitățile anterioare de supraveghere și urmărire (care presupuneau în general filajul de la distanță și în cel mai bun caz infiltrarea, care însă lua timp și era limitată ca arie de pătrundere) acest procedeu avea avantajul că putea deschide în mod direct spre supraveghere sfera privată a celor urmăriți. Astfel, se puteau stabilii intenții, nu doar urmări. Forța noii tehnologii consta nu doar în capacitatea sa de a aduna date, ci și în rol său de descurajare: simpla posibilitate a ascultării nelimitate determină subiecții să își ia precauții suplimentare ce astfel le îngreunează planurile. Mai mult, noua tehnologie de interpretare a schimbat modul de stocare a datelor, al arhivelor secrete: de la suportul pe hârtie (dosare), la suportul magnetic și apoi la cel electronic.
Meritul filmului lui Coppola nu este doar acela de a chestiona încrederea în acuratețea noii tehnologii de a reda fidel realitatea (personajul principal pică pradă tocmai ambiguității înregistrării), ci mai ales acela de a scoate posibilitatea supravegherii din zona guvernamentală și de a o muta în privat. O dată ce tehnologia și practica ascultării se generalizează acestea nu mai pot fi lesne controlate de o singură agenție, oricât ar fi aceasta de bine echipată sau de malefică. Cei care ascultă devin la rândul lor ascultați, într-o polifonie fără centru.
Contextul local mai amplu în care a apărut cazul Nichita de la Iași privește continua autonomizare a instituțiilor cu rol de supraveghere, control, forță și ordine – o autonomizare determinată atât de lupta împotriva corupției cât și de diversele “parteneriate strategice” cu rol militar la care România este parte. Primarul ascultător Nichita este un produs al presiunii generale pentru adoptarea legilor de tip Big Brother precum și a credinței că supravegherea și controlul sunt inerente protejării libertății și democrației, sau, altfel spus, a presupoziției că cele din urmă depind inevitabil de exercitarea celor dintâi. Desigur, acest context local este la rându-i parte a unui fenomen global mai amplu: acumularea fără control a datelor despre cetățeni în numele securității, practică generalizată mai ales ca urmare a războiului împotriva terorismului și justificată astfel.
Deși dezvoltarea tehnologiei de urmărire pare a ne depărta în mod fundamental de momentul anilor 70 al filmului lui Coppola (ce apare astfel ca un moment aproape romantic în istoria supravegherii), filmul de la Iași reafirmă totuși faptul că nu există nici un fel de graniță între supravegherea oficială (bună) realizată de o agenție de stat și una (rea) realizată în mod particular și în interes privat. Linia de demarcație este iluzorie. Odată ce practica ascultării, a interceptării, a supravegherii este acceptată ca practică socială nu doar legitimă, dar și dezirabilă pentru funcționarea în bune condiții a societății și drept garant al democrației, un caz precum cel de la Iași este și inevitabil, și un produs firesc.
De aceea lupta împotriva legilor de tip Big Brother, al NSA, al colectării abuzive de date nu trebuie să se oprească doar la nivelul imediat al opoziției dintre statul abuziv și secretos și cetățenii victime neștiutoare – așa cum este cazul chiar al lui Snowden în documentarul Citizenfour. Când practicile de supraveghere, ascultare, interceptare și, la pachet, de denunț, șantaj și intimidare sunt atât de generalizate, ele devin parte integrantă a societății, modul inerent al acesteia de funcționare. Nu există un exterior al acestora. Cineva v-a trage întotdeauna cu urechea.
Recentul pact dintre președintele Iohannis și partidele politie pentru elaborarea și aprobarea legilor Big Brother face mai ușoară supravegherea și în mediul informațiilor virtuale (pe lânga cele clasice, cum ar fi înregistrările telefonice). Propunerile legislative sunt destul de similare cu cele care reglementează funcționarea NSA în SUA – în sensul oferirii unor competențe extrem de sporite acestei instituții. Ceea ce scapă însă de regulă observației este că noua lege ar permite accesul serviciilor secrete la informații deja deținute de operatori și instituții private – informații care sunt deja folosite de acestea în scop comercial.
Imaginea unui agent precum Caul, cu aparatele sale de ascultare și căștile sale, este astăzi una romantică, dintr-un trecut demult apus. În filmul amintit mai sus, Snowden descrie perfect nivelul de intruziune la care suntem astăzi: atunci când vrea să introducă o parolă pentru a-și accesa computerul, acesta se bagă sub o pătură, de teamă să nu îi fie înregistrată parola de către potențialele camere de luat vedere invizibile instalate în cameră. Astfel, pare că victoria totală a instrumentelor de supraveghere nu este neapărat cantitatea de date generată, ci faptul că ne face pe toți paranoici.