Acela şi aceea care ştiu, vor înţelege prea bine despre ce vorbesc aici… şi că în semn de preţuire pentru umanitatea şi cinstea lor am scris aceste rînduri cotropit de o sfîntă mînie.
Citesc în presă, mai precis în Adevărul de luni, 11 iulie 2011, că în Transilvania conservarea monumentelor istorice şi a siturilor arheologice se află în pericol din motive financiare şi din becisnicie. De aceea, cum nimeni nu zice nici pîs, degradările continuă bine mersi, nu doar în Transilvania, ci şi la Bucureşti (Berzei, Matache, printre atîtea exemple) şi în alte părţi (toţi teii de la Brăila!). Dar s-a auzit vreodată în România de o adevărată opinie publică? Ah, da, desigur, există cei ce vociferează autointitulîndu-se societatea civilă sau dialogul social… Pehlivănie fără capăt! Unii sînt la drept vorbind monologul social, iar ceilalţi, în general aceiaşi, sînt tot atît societate civilă cît sînt eu călugăr tibetan. Da, îi auzi dojenindu-l, de la înălţimea cunoştinţelor lor, pe preşedintele republicii care, bineînţeles, spune enorme tîmpenii istorice, care însă, la urma urmei, nu afectează cu nimic viaţa ţării (o a nu ştiu cîta gogoaşă electoralistă fără prea mari urmări, un foc de paie care agită două, trei zile presa scrisă şi audio-vizuală, după care, gata, trecem la altceva). Şi totuşi democraţii aceştia intransigenţi păstrează o tăcere groasă atunci cînd e vorba de activităţi ce afectează direct viaţa zilnică a majorităţii, de îndată numai ce aceste activităţi pun în joc bani, speculaţii de tot felul şi, deci, marile afaceri… Purtîndu-se aşa, aceşti oameni “de bine” nu fac decît să-şi asigure privilegiile de lachei ai puterii banului şi ai puterii politice, ceea ce în România este aproape acelaşi lucru, într-atît e de puternică simbioza între cele două… E de observat în această privinţă, de pildă, ce se întîmplă în judeţul Teleorman, moşie a PSD şi a patronului acestuia, un foarte mare afacerist din partea locului, fost ofiţer superior în Securitate, după cum o spun fără-nconjur localnicii.
Astfel, unii deplîng demolarea şi paragina căreia îi cad pradă monumente, clădiri sau chiar cartiere cu o anume valoare istorică şi estetică… Dar cîţi oare se mobilizează după ce ani de zile s-au dus pe apa sîmbetei fară să mişte un deget? De ce sufletele acestea ajunse simţitoare se deşteaptă acuma dintr-odată? Nu e cumva prea tîrziu? Această culcare metodică la pămînt a ţării n-a ajuns ea redibitorie? Căci degradarea aceasta a început odată cu căderea regimului comunist, care nici el nu era un model de chibzuinţă cît priveşte conservarea monumentelor şi cartierelor istorice. Îmi amintesc cum, pe vremea cînd predam la Universitatea Babeş-Bolyai, între anii 1991-2003, am semnalat în mai multe rînduri conducerii locale a patrimoniului şi directorului general din acea vreme degradările ireversibile care se puteau constata în Transilvania de nord; era vorba mai ales de frumoase bisericuţe de lemn sau de case foarte vechi, ca şi de toate acele mici conace înşirate pe valea Mureşului. Niciodată n-am avut parte de vreun răspuns la întrebările mele, fie şi sub forma unei scuze, a unei prefăcătorii, de exemplu că “nu sînt bani”. Unica restaurare de mare anvergură realizată în zonă a fost aceea a castelului conţilor Banfy, în apropiere de Cluj, la Bonţida, cu parcul lui somptuos, o întreprindere desfăşurată sub egida unei fundaţii de stat maghiare şi a uneia private britanice (cea a prinţului Charles, care restaurează şi în alte locuri din Transilvania care i-au căzut lui cu tronc). Şi după aia românii “verzi” ar mai vrea ca elitele lor, care or fi, să fie respectate, cînd ele nu-s în stare de niciun efort pentru a pune în valoare patrimoniul şi a-i conserva nestematele. Pe această temă, e nimerit să luăm aminte şi la distrugerea arhitecturii rurale din Maramureş şi Oaş, de către înşişi oamenii locului, care nu respectă nicio lege, niciun regulament, cu complicitatea autorităţilor locale şi judeţene, total corupte şi închizînd ochii. Cu atît mai bine, ei taie astfel găina cu ouă de aur a unui turism local în devenire şi vor plăti însutit această ruină.
Să trecem acum la o altă felie de viaţă în România. Îi îndemn pe toţi cititorii CriticAtac să dea o raită prin spitalele centrale din oricare capitală de judeţ. Comédiei nu-i lipseşte sarea şi, îndrăznesc să spun, nici piperul! Bunăoară, sîmbătă, 9 iulie, mă aflam la Galaţi, la morgă, însoţind o prietenă care aducea veşmintele de trebuinţă pentru îmbrăcarea un părinte săvîrşit din viaţă. Ceea ce am văzut m-a lăsat fără glas, înmărmurit. Coborînd treptele ce duc de la parter la primul nivel al subsolului, unde se găsesc culoarele morgii, dau peste tărgi pe care zăceau cadavre, în văzul şi cu ştiinţa tuturor, nici măcar acoperite cu vreun linţoliu. Unele cu cite un scutec jetabil pentru a acoperi sexul, dar altele cu totul goale… expuse acolo, în nimicnicia trupului lor inutil, rebuturi umane părăsite, cărnuri abandonate în rigiditatea lor de ceară…; angajaţii spitalului trec încoace şi încolo, iau hainele care li se aduc, vorbesc cu o anumită brutalitate, primesc bacşişuri bune; şi apoi am plecat de acolo trecînd printre aceleaşi cadavre. Ieşind, m-a năpădit o nevoie groaznică să plîng, iar dacă n-am izbucnit în hohote e fiindcă persoana pe care o însoţeam era scufundată în deznădejdea propriului ei doliu şi n-avea nicicum nevoie să mai asiste şi la manifestările tristeţii mele metafizice. Apoi, periplul continuă: parcurgem coridoarele ca să ajungem la secţia unde bolnava murise şi, din loc în loc, văd cîini vagabonzi care dorm liniştiţi prin cîte un ungher, inclusiv pe etaje… Sînt liniştiţi, tăcuţi, respectuoşi faţă de liniştea bolnavilor… i-or fi păzind? Se află acolo ca la ei acasă. Îl întreb pe un paznic: “Na, [avem] şi maidanezi?…”, “Aşa e, domnule!”… Mai sînt apoi saloanele în care sînt îngrămădiţi bolnavii, cu mirosul fetid de moarte care e peste tot în aer şi, cu farmecul lor tipic, gîndacii care aleargă pe ziduri, pe lîngă icoanele agăţate la capul paturilor. Mîntuirea, maidanezii şi gîndacii la spital… acesta ar fi simbolul României postcomuniste… Am plecat după aceea de-acolo cu alte treburi administrative. Apoi, am transportat coşciugul într-o Dacie-papuc pe post de dric (o adevărată vechitură care trebuie că avea cel puţin treizeci, patruzeci de ani!), bacşiş bătrînului şofer toropit de căldura tropicală a acestui iulie. Ne-am pornit apoi spre cimitir, unde rezolvăm cu locul de veci, şi mergem să vedem locul viitorului mormînt, cu o discuţie tehnică cu un gropar şef, un tip voinic şi simpatic, niţel mafiot, iarăşi preţuri piperate pentru lucrări simple, de se ghiceşte bacşişul inclus chiar în nota de plată; după care, pornim în direcţia casei de pompe funebre a bisericii din cartier, unde sa va face slujba de priveghi şi, a doua zi, cea de îngropăciune, şi iar sînt de plătit, cu bani frumoşi, toate ingredientele necesare ritului; başca, o invenţie genială obligatorie, cumpărătura unui “kit” de înmormîntare, o iconiţă, o cruce de ceară de pus în mîinile mortului şi o lumînare-făclie mare, spiralată, de pus pe pîntec, o altă lumînare ìntr-un etui roşu şi tămîie pentru cădelniţă. A doua zi, la cimitir, dar bogat de prosoape, o pătură şi hrană pentru săracii care ne urmează încă de la biserică şi pentru cei care aşteaptă la cimitir (există acolo profesionişti ai pomanei mortului), şi iarăşi bacşişuri: femeii care ajută la slujbă în biserică, clopotarului, apoi încă o dată şoferului maşinii-dric ce transportă sicriul la cimitir, celor şase băieţi, ajutoare ale groparului-şef, care sapă groapa şi coboară în ea sicriul şi, în sfîrşit, plăţile la preot şi la diacon. Se înţelege, pentru BOR şi ajutoarele sale laice riturile de trecere, botezurile, cununiile şi decesele sînt un excelent business a cărui materie primă e aproape inepuizabilă. Dar de ce-o fi nevoie să plăteşti pentru sfintele taine cînd preoţii au salarii onorabile? Mîntuirea nu e ceva ce se cumpără, pare-mi-se, ea ţine de credinţă, iar sfintele taine ar trebui să fie gratuite, ceea ce ar dovedi cel mai înalt sentiment de milostenie creştinească din partea slujitorilor Domnului, dacă ei n-ar fi, din nefericire, birocraţii lui… Şi apoi toţi sărmanii care vin să-şi ia porţia din pomana mortului, căci existau mai mulţi defuncţi în capela mortuară în care odihnea al nostru, iar oamenii îi aşteptau pe săraci, trebuia ca aceştia să fie de faţă pentru ca această milostenie birocratică să fie îndeplinită. Există ceva obscen în această ritualitate convenită. Nu în gestul însuşi al pomenii, Doamne fereşte!, ci în felul în care aceasta e făcută în ziua aceea anume, cu o ostentaţie bigotă pentru foarte mulţi (în afară de excepţii, precum simplitatea omenească a gazdei mele) şi deloc, de cele mai multe ori, în viaţa de zi cu zi, în vreme ce cerşetori şi oameni fără un acoperiş deasupra capului ne înconjoară zilnic.
Ce se poate aştepta de la o ţară europeană în care asemenea lucruri se petrec la începutul secolului al XXI-lea? Ce credit să dai unei intelligentsia a cărei majoritate se tăvăleşte în mîzga servituţii voluntare pentru un blid de linte şi un pumn de dolari?… Ţara este o ruină, nu doar o ruină economică, ci o ruină morală generală, în vreme ce majoritatea intelectualilor tac şi acceptă ca poporul să trăiască în condiţii scandaloase la acest început de nou mileniu, al tehnoştiinţei triumfătoare. Dar aici nu menţinerea unui patrimoniu cultural de valoare sau a unui sistem public de sănătate de calitate e ceea ce contează, căci asta nu aduce bani în portofelele private… (a se vedea în această privinţă scandalul businessului în transplanturile renale la spitalul Fundeni din Bucureşti). Căci atunci cînd intelectualii vestiţi se îmbolnăvesc, ei pleacă la tratament în străinătate, la fel ca politicienii, jurnaliştii-vedetă şi oamenii din business… Pentru aceste suflete miloase, gata să dea lecţii de morală sau de istorie sau de dispreţ, poporul român în generalitatea şi diversitatea lui nu e bun decît să plătească diversele impozite şi taxe care servesc, între altele, la remunerarea grasă a celor care propun privatizarea generalizată a toate, mai puţin a salariului lor public… Poporul este deci îndemnat să tacă, să pupe mîna popilor şi a vlădicilor şi, nu în ultimul rînd, să-i laude la cerere pe “boierii minţii”…
Cine îndrăzneşte deci să vorbească despre România ca despre o ţară civilizată astăzi?… Sub regimul comunist, România avea odinioară, pentru antropologi, farmecul ţărilor arhaice în curs de dezvoltare (cu toate limitele şi defectele ei numeroase); acum, că arhaismul a fost ucis de capitalismul sălbatic cu mult mai repede decît a reuşit-o industrializarea comunistă, nu mai rămîne decît sălbăticia unei postmodernităţi neofeudale şi nepotiste, fără lege, nici credinţă…
Gîndiţi-vă la asta oameni buni atunci cînd politicienii noştri (la fel de corupţi ca politicienii români, dar practicînd corupţia cu mai mult stil) şi ambasadorii noştri vin, adesea aroganţi, pe malurile Dîmboviţei pentru a lauda dinaintea voastră binefacerile UE… De la extinderea ei asupra Estului postcomunist, UE este o maşinărie neocolonială, o pură maşină de făcut bani pentru marele capital occidental, pe modelul “take the money and run”…, restul, miciile beneficii, micile avantaje ale birocraţiilor culturale şi universitare nu sînt decît mizilic. Bursulicile date ici şi colo unor universitari sau studenţi, sejururile de cîteva săptămîni în rezidenţă “de creaţie” oferite ici şi colo unor artişti plastici, scriitori sau poeţi sînt fărîmiturile de prăjitură distribuite caritabil pentru a amuţi conştiinţele… Ca şi cum ar fi nevoie să fii în rezidenţă pentru a crea o operă pe care o porţi în tine: Baudelaire avea adesea ca rezidenţă bordeluri, Cézanne modestul său sălaş provensal, ca şi poetul René Char, Apollinaire coapsele amantelor sale, apoi tranşeele războiului din ’14-’18, Proust propria cameră şi bordelurile homosexuale, Céline cabinetul său medical, Montale micul lui apartament milanez, Hrabal o viaţă foarte modestă în Praga comunistă, Pollock atelierul lui şi alcoolul, Basquiat metroul din New York şi drogurile, Heidegger modesta sa cabană din Schwarzwald etc….
Celui care din motive personale a ales să trăiască aici, pe malurile Istrului… şi care cunoaşte ţara de vreo patruzeci de ani de-acum, i se întîmplă cîteodată să fie năpădit de o tristeţe nesfîrşită, dar şi de o furie neputincioasă, văzîndu-i pe parveniţi umflîndu-se în pene ca nişte nătărăi suficienţi, cinici şi aroganţi cu inferiorii, supuşi ca nişte slugi şmechere cu cei puternici.
Bucureşti, 11 iulie 2011
Traducere de ATS