Costi Rogozanu pe voxpublica despre alegerile din Franța:
Avem în UE un nou tip de erou mediatic, extrem de problematic prin fragilitate și contradicții. Deși e prezentat ca alternativă rațională, normală etc, un candidat precum Macron e un construct artificial compus din ingrediente inflamabile la maximum. Pentru că astfel de figuri conțin în mod fatal marile tensiuni ale Uniunii Europene de azi.
Aseară Macron și Le Pen au fost aleși finaliști. Alți doi candidați au avut scoruri sensibil apropiate de ei, Fillon și Melenchon. Nu începuseră bine să fie numărate voturile că un nou val de preamărire pentru tânărul filozof-bancher, Macron, a explodat. Analiștii au subliniat sensibilitatea acestui băiat extraordinar, poet sensibil și băiat bun al sistemului. Unii au amintit mai discret că a promis totuși că o să taie taxele corporatiste în Franța, că o să taie cheltuieli publice. Nu atât ca Fillon, sigur, ci așa, mai ”europenist”, adică tăiem concret și promitem fluturi pentru angajați.
Citește clasici francezi, scrie poezii și chiar romane cu conchistadori spanioli (hm!). Are o poveste de dragoste care contrariază și entuziasmează, este căsătorit cu o femeie mai în vârstă pe care o cunoaște de când îi era profesoară. A fost și bancher, dar doar un pic, cât să poată să câștige câteva milioane și să-și poată vedea liniștit de citit.
Acum 5-6 ani discutam totuși despre Europele bancherilor, evazioniștilor, politicienilor iresponsabili, despre companii de rating și cinismul Troicii. De atunci însă, cu fiecare alegere importantă, ni se arată basmul cu un balaur și un făt-frumos salvator. Salvatorul a fost aseară Macron, balaurul e deja tradițional, Le Pen. Le Pen, Farage și alții, deși diferiți în multe puncte, au o singură mare caracteristică: au spus întotdeauna tare ce credea pe furiș o bună parte din establishment. Crearea personajului bun, independent, antisistem e o practică transuropeană. Este cel mai tragicomic antisistem văzut în istoria recentă: este antisistemul cu sprijin guvernamental, bruxellez, al marelelui business și presei tradiționale. Și România a avut o astfel de creație partinică anul trecut. Și vom găsi probabil din ce în ce mai mulți, pe măsură ce partidele tradiționale sunt divizate de lupte interne.
Macron este tot ce poate fi mai conformist și în același timp contradictoriu. Este Tony Blair la pătrat (acum Blair am văzut că votează pe față cu conservatorii; a și anunțat-o, de parcă s-ar fi mirat cineva). Nu mai există stânga-dreapta, se tot cântă; dar există mereu ”politica europeană” care înseamnă mai mereu creșterea orelor de muncă, drepturi mai puține pentru angajați și creșterea profitabilității prin plată mai puțină. Asta-i tot. Iar dacă UNiunea Europeană se vrea doar asta, atunci va muri mai devreme sau mai târziu. Sigur, ni se spune că trebuie s-o păstrăm dacă vrem măcar să mai păstrăm un job și să n-ajungem ca Venezuela. Macron este fătfrumosul unui astfel de reducționism, e spasmul sistemului, cum îi spunea Frederic Lordon.
În programul său, treaba stă mai clar decât în biografii romanțate. Scădem taxele pentru business, scădem cheltuieli publice și facem totuși și un soi de protecție socială. Asta a doua e spusă așa, ca să nu se strice portretul de îngeraș europenist. Vedem și prin România care, cum spunea FLorin Poenaru, e uneori un soi de avangardă pentru practici politice europene, că o politică a la Macron poate fuziona fără probleme cu o retorică ca la Le Pen. Sper să nu le văd contopindu-se și la nivel continental. Adică avânt în combinația utopică tăiem taxe și creștem bunăstarea generală, iar apoi dăm vina pe Putin, Soros, Babacloanța că nu ne iese decât partea cu onsolidarea unei oligarhii.
Spunea un susținător al lui Macron, emoționat, aseară: se bat emoțiile, nu mai avem stânga dreapta, se bate speranța-Macron cu mânia-LePen. Nimic nu mai e rațional, aici este emoția pură. Iar sentimentul pozitiv ar fi, după ei,ceva numit generic ”Uniunea Europeană”. Însă tocmai acest nou iraționalism creează figuri, situații, artificiale. În loc să asistăm acum la o ridicare a soclului unui tânăr viitor al UE, nu mai bine am spune fix ce e Macron?, adică trecutul UE? Și că Macron, independentul, trebuie votat – în caz că ai chef să mergi la vot – cu mâna la nas pentru a evita un dezastru Le Pen. Le Pen nu vine decât cu o tactică de conservare a businessului francez în stil protecționist spunând că dacă protejează capitalul și închide granițele se va rentabiliza miraculos economia. O chestiune profund discutabilă. Dar avem aici o orbire general vestică, aceea de a nu recunoaște cât de mult a contribuit la rentabilitate presiunea forețe de lucru ieftine din europa unită. E ca și cum Germania n-ar recunoaște cât de importantă a fost reunificarea tocmai din acest punct de vedere economic, de scădere a costului mâinii de lucru.
Când a început acest stil al Uniunii Europene de a se promova în termeni autoflatanți până la ridicol și de a se propune ca un soi de alterntivă miraculoasă a gulerului alb împotriva unui peisaj sălbatic lepenist? Cred că a fost momentul Ucraina, când mulți lideri și formatori de opinie s-au trezit ca un soi poeți romantici pe meterezele unor baricade imaginare. Europenismul din Ucraina a fost un mit care știm cu ce prăbușire s-a soldat. Tragic e că a generat și un cult indirect al lui Putin. Putin fiind până la urmă alt vis ascuns al miliardarului cu rată mică de profit: ceva mai mult autoritarism și ceva mai mult profit. Ultraconservatorul autoritar a devenit și el un soi de alternativă pentru mai mulți lideri europeni care au văzut că poți ține sistemul neoliberal în picioare tocmai dacă elimini tot soiul de ”floricele democratice” chiar prin unelte democratice.
Să iei 24% cu absolut toată lumea în spate nu e o victorie, e într-adevăr un spasm. La stânga lui Macron, Melenchon și Hamon (reprezentantul oficial al partidului socialist, părăsit de partid și de resursele interne specifice), au transmis mesaje mult mai viabile, mai interesante. Practic a câștigat o visare centristă extrem de puțin convingătoare. Aici, da, ca și în butaforia Trump, un singur lucru era cert, scăderea taxelor pentru cei din vârful piramidei, restul e blabla. Dacă UE vrea să reprezinte asta, n-are decât, își va pierde și acest moment fericit de PR.
Triumfalismul fad europenist trebuie să înceteze. Altfel riscă să alimenteze o combinație de neoliberalism care nici măcar nu mai are chef să joace o ”comedie a drepturilor”. Le Pen trebuie învinsă, dar trebuie învinsă fără o propagandă care să umple de scârbă cetățeanul francez și european care încă mai speră într-o reconfigurare europeană cu griji sociale reale, nu cu basme și fețifrumoși.
Scenariul Trump-Clinton nu mă interesează prin posibilitatea repetării învingătorului. Deși nu e exclus ca francezii frustrați de votul de aseară (să nu uităm totuși că au mai fost doi candidați eliminați cu un scor mare) să simtă nevoia brexitrumpescă de a arunca în establishment cu ce apucă, inclusiv cu familia Le Pen. De cealaltă parte, am văzut și reversul scenetei, în Olanda, unde au fost opuse clar europenismul/globalizare împotriva retrograzilor naționaliști. Problema cu astfel de antagonizări e că din nou zboară pe câmpii care nu interesează realitatea imediată. Luptă alegorică în loc de răspunsuri clare, politice. Macron propune deschis un tip de austeritate care îi poate face praf în câțiva ani mărețul profil de salvator. Rațional ar trebui să-l vedem drept ce e, o construcție politică fragilă cu care mai degrabă votantul e șantajat să voteze prin lipsa de alternativă. Din păcate, cam așa arată și UE în acest moment.
Continuarea aici