de Alfred VESPREMEANU-STROE
1. Preambul (cu scenă de întâmpinare)
Ca majoritatea pasionaţilor de von Trier, nerăbdător să-i văd ultima creaţie şi fără să ştiu când şi dacă se vor suprapune în programul cinematografelor cele două părţi, am văzut filmul… cum nu trebuie: mai întâi prima parte şi abia peste câteva săptămâni partea II. Între cele două vizionări am rămas suprins de apariţia cronicilor adresate doar primei părţi (pe care nu le-am citit din principiu… nerespectat al integralităţii) aşa cum în prezent sunt surprins de acele cronici scrise doar pentru partea II. Filmul este perfect unitar, ilustrat pe capitole (8) aşa cum ne-a obişnuit demult regizorul şi nimic nu recomandă discuţia separată a celor două părţi, în care filmul a fost împărţit arbitrar, doar pentru vizionare, din considerente independente de voinţa regizorului.
Din păcate, lipsa răbdării care a cuprins pana unora dintre cronicari a avut grave consecinţe asupra unităţii interpretării filmului, care s-a văzut astfel pulverizată, golită de sens, sub povara malpraxisului jurnalistic. Este deja ilustru cazul lui Cristian Tudor-Popescu care a ieşit fascinat de la vizionarea primei părţi (scriind o cronică laudativă, Sexul lui Dumnezeu) şi dezamăgit după partea a doua care i-a furnizat motive să scrie de data aceasta o cronică demolatoare (Pornografia şi prostia) în care constată că “întregul edificiu metafizic ridicat în Vol. I, pe care l-am comentat sub titlul Sexul lui Dumnezeu, se duce sulii de suflet. După ce am pledat pentru ridicarea interdicţiei de difuzare a lui Nymph II, ceea ce nu regret nicio clipă, zic că ar face bine chiar iubitorii de von Trier să renunţe a-l mai vedea” (!?).
Personal, după vizionarea integrală, cred că avem toate semnele. Multitudinea de teme şi adâncimea sensurilor, precum şi infinitatea interpretărilor pe care filmul le suscită, mergând până la antagonismul ireconciliabil al unora, sugerează că suntem în prezenţa unei capodopere.
Înainte de a ne afunda în trilogia depresiei (cu accent pe Nymphomaniac) şi în tema centrală a acesteia – revelarea “lumii celeilalte” -, haideţi să revedem scena-cheie, de întâmpinare, din Antichrist: în salonul medical al pacientei, camera alunecă de pe florile frumos colorate de la căpătâiul bolnavei, către conţinutul glastrei care le susţine. O apă tulbure în care imaginea se adânceşte până surprinde mişcarea perpetuă a particulelor de apă şi a resturilor vegetale aflate în descompunere. Apoi se pierde…
2. Rezumat (cu rol introductiv)
Întreaga trilogie a depresiei (A-M-N) propune o viziune hiperlucidă asupra existenţei umane într-un univers spectacular, dar rece şi lipsit de Dumnezeu, în care “Haosul domneşte!” (mesajul rostit de vulpe în Antichrist). Atins el însuşi de depresie, von Trier nu mai are dispoziţia să facă nicio concesie şi devine brusc hiper-obiectiv. Perspectiva (lui von Trier) care ni se revelă în cele trei creaţii este o adâncire a “celeilalte realităţi”, a părţii dark a Universului şi a existenţei umane, pe care de obicei psihicul ne-o ţine ascunsă în favoarea pitorescului, dragostei, familiei, religiei sau pur şi simplu a fleacurilor vieţii. În Jurnalul de la Tescani, Pleşu mărturiseşte foarte inspirat: “când eşti prost dispus devii, brusc, obiectiv. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor «adevărată», adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stârnit de propria ta penumbră”. Martirajul psihologic al acestui geniu este sursa ultimelor sale opere, în care noi putem contempla partea întunecată a lumii, sau piesa lipsă în puzzle-ul oricărui Umweltanschaung.
Fiecare din cele trei filme este o polifonie desăvârşită, iar asocierea lor un Concert de muzică de Bach în versiune Trieristă, în care imnurile nu mai sunt adresate unei abstracţiuni, ci omului concret, surprins în ipostaza lui căzută. Dezvoltarea temei centrale se face printr-o multitudine de variaţiuni foarte elaborate, executate riguros, care lărgesc continuu orizontul explorării dând senzaţia unei conştiinţe umane aflate în expansiune ca şi universul fizic, fără posibilitatea unei limitări sau a unei cunoaşteri definitive. Fără pretenţia de a dezvolta toate temele majore prezente în trilogie, vom încerca mai departe să prezentăm rezumativ câteva dintre cele care ni s-au părut mai importante: i) critica raţiunii nedublate de experienţă, ii) căutarea sinelui prin sexualitate, iii) domnia haosului şi fiinţa ordonatoare, iv) despre natură şi univers.
3. Seligman. Critica raţiunii cea de toate zilele („A şti pe de rost înseamnă a nu şti”, Montaigne)
Filmul Nymphomaniac, sub aparenţa concentrării exclusive pe experienţele unei nimfomane, are de fapt nu unul, ci doi protagonişti principali – Joe, nimfomana, şi Seligman, intelectualul evreu – simbolizând sursa dihotomică a naturii umane, animalicul şi raţiunea. Cei doi sunt portretizaţi pe baza mărturisirilor făcute de Joe (o succesiune de episoade biografice) şi a raţionamentelor cu care Seligman o acompaniază; de aceea, filmul s-ar fi putut intitula şi Nimfomana şi intelectualul. Aşa cum Joe îl avertizează “povestea (ei) este lungă şi moralizatoare”, un adevărat Bildungsroman al nimfomanei care îi oferă lui Seligman un material biografic excelent pentru exersarea raţionamentelor hermeneutice. Şi totuşi Seligman nu reuşeşte niciodată să interpreteze direct acţiunile şi trăirile ei. Procedeul favorit este analogia, şi de-a lungul filmului ne oferă câteva duzine de analogii sofisticate, rod al unei erudiţii enciclopedice excepţionale, care însă nu se potrivesc decât arareori subiectului aflat în discuţie.
Pe măsură ce trecem de la un capitol la altul al filmului, discursul intelectual se dovedeşte tot mai puţin capabil să înţeleagă problemele de fond (etice, psihologice, sociale şi anatomice) ale biografei lui Joe. Discrepanţele merg până acolo încât episoade abominabile, regretate tardiv de Joe (precum Doamna H sau Delirul) sunt trecute superficial cu vederea de Seligman, care o încurajează prosteşte, spunându-i „n-ar trebui să te simţi vinovată, în literatură am întâlnit lucruri şi mai groaznice”, iar altele în care nu există nicio culpă reală (episodul pedofilului abstinent) îl transformă într-un acuzator intransingent. Devine evident că avem de-a face cu un intelectual contrafăcut, lipsit de experienţe umane fundamentale, care nu a confruntat niciodată o teorie cu aplicaţiile ei concrete, preferând să stea comod în propria bibliotecă şi să-şi imagineze lumea prin ochii altora. “Fructul cunoaşterii” înseamnă tocmai distingerea binelui şi a răului, dezvoltarea perpetuă a categoriilor etice, ori Seligman în pofida tonelor de lecturi, pare un nou-născut inocent, neştiutor, incapabil să cântărească semnificaţia morală a întâmplărilor reale. Este falimentul raţiunii atunci când nu e balansată de o experienţă de viaţă pe măsură, iar rezultatul direct este existenţa larvară, inautentică. Portretul lui pare a fi un avertisment: “Aveţi grijă: intelectualii uneori nu înţeleg nimic!”, expresie a groazei regizorului pentru critica de film şi bolile intelectualilor, derivate cel mai adesea din hiperspecializare sau, în cazul enciclopediştilor, din lipsa echilibrării cunoaşterii teoretice, livreşti, cu experienţa directă, nemijlocită. Din acest unghi, scena finală este firească. Lipsit de capacitatea de a simţi drama celuilalt şi de a-i înţelege nevoile şi dorinţele, sexagenarul virgin apreciază în cel mai prost moment posibil – după ce Joe îi mărturiseşte decizia de a renunţa la sex şi îl numeşte “primul meu prieten” – că e un prilej bun s-o rupă cu fecioria. Mai mult face asta fără a fi mânat de dorinţă, doar dintr-o curiozitate a cărei satisfacere îi pare la îndemână. Consecinţa directă, împuşcarea şi probabil moartea lui Seligman, pare o reacţie exagerată din partea lui Joe. Dar când a fost Joe un exemplu de comportament echilibrat sau de cenzurare a instinctelor?
4. Joe. Căutarea sinelui prin sexualitate
„Am vrut mai mult de la apus” ne spune Joe în mod repetat, pe imaginea crepusculară a norilor roşiatici, iar gândul la ea ne conduce spre simplitatea plină a versurilor Everything I ever used, I have abused (Tiamat). Personajul Joe este dificil de prins într-un portret, iar numărul mare de episoade biografice îl complexează continuu, adâncindu-i ambiguitatea.
Ca şi în cazul tinerei P (capitolul Oglinda), evoluţia adolescentei Joe şi apoi a femeii mature este condiţionată de raporturile afective deficitare din copilărie. Mama ei (Kay) este o “curvă indiferentă”, iar tatăl medic, spirit ştiinţific, deşi puternic ataşat de Joe, nu poate suplini absenţa căldurii materne şi a transferului de feminitate. Dincolo de fineţea moştenită (în conformaţie şi expresie), Joe îşi dezvoltă o atitudine masculină dominată de logică, curiozitate, impulsul de răzvrătire şi instinctul de cucerire. Evoluţia lui Joe către nimfomanie nu este o consecinţă genetică, ci rezultatul propriilor căutări şi a hipertrofierii trăsăturilor masculine ale personalităţii ei.
În adolescenţă acceptă curajos provocările şi concursurile sexuale propuse de prietena B, este activă într-o sectă feminină de proslăvire a vulvei şi susţine cu convingere cauza eliberării sexului de tirania sentimentelor. Când şefa sectei încalcă regula de a nu te culca de două ori cu acelaşi bărbat, Joe este cea care ripostează, şi primeşte în schimb un mesaj greu de digerat: „Dragostea este ingredientul secret al sexului”. Urmându-şi cu febrilitate căutările, Joe se separă de grup, devine mândră de ceea ce este (nimfomană) iar sexul devine cel mai important mod de autocunoaştere şi implicit scopul existenţei. Climaxul este atins spre 30 ani, când existenţa ei, redusă la viaţa sexuală, capătă armonia polifonică a celor trei tonalităţi, joasă, medie şi înaltă: bărbatul care o adoră şi care se poartă cu ea romantic şi protectiv (reflex al dragostei paterne), bărbatul/bărbaţii care o posedă animaţi exclusiv de dorinţă fizică (dragoste animalică) şi Jerôme, singurul bărbat pe care ajunge să îl iubească în ciuda convingerilor ei antisentimentaliste. E momentul declanşării crizei: odată cu iubirea pentru Jerôme, renunţă temporar la amanţi şi, cel mai important, îşi pierde capacitatea de a avea orgasm. Dezvoltările imediate – rămâne însărcinată, naşte, continuă relaţia de iubire – nu îi aduc liniştea, ci din contră îi adâncesc angoasele de origine sexuală.
Iubirea este pentru Joe intrarea în Biserica Suferinţei. Şi fiindcă nu poate accepta să trăiască fără orgasm, va face totul spre a-l recăpăta (şedinţe sado-maso / raporturi cu „bărbaţii periculoşi”) asumându-şi sacrificiul suprem pentru o femeie, respectiv renunţarea la copil şi la bărbatul iubit. Este momentul în care Joe ne lasă impresia că e complet atinsă de orbire. Este atât de departe de canoanele societăţii noastre, în care “religioşi sau nu, aparţinem lumii creştine care îşi recunoaşte în Iisus simbolul cel mai înalt” (Sabato) încât comportamentul ei pare de-a dreptul monstruos. Şi asta, doar fiindcă îşi asumă până la ultimele consecinţe credinţa personală că nimic din existenţa umană nu poate înlocui sau egala dorinţa sexuală. Indiferent dacă o privim cu simpatie sau nu, dacă suntem de acord sau nu, martirajul lui Joe – însingurarea, ostracizarea, renunţările dureroase – revelă dimensiunea sacră a sexualităţii şi prioritatea ei în definirea condiţiei umane. “Sursa secretă a iubirii este dorinţa sexuală” ne şopteşte Freud şi chiar şi în formele cele mai platonice există un gram de dorinţă sublimată. Capacitatea omului de a se îndrăgosti, de a rezona emoţional, de a străbate paradisuri, este expresia trăirii artistice capabile să proiecteze estetic dorinţe sublimate. Iubirea în schimb, sub forma ei directă, personală, oricât de importantă şi puternică ajunge să fie în viaţa unui om, rămâne versatilă, fluctuantă şi din nefericire, cel mai adesea temporară. Mai mult, asocierile ei cu gelozia o transformă frecvent într-un resort al urii şi chiar al crimei. După o astfel de tentativă extremă o recuperează Seligman.
Şi totuşi, cum am putea explica mărturisirea făcută spre dimineaţă, de a renunţa la sex? Se leapădă Joe de credinţa personală? Probabil că nu, dar trebuie să acceptăm că de-a lungul unei vieţi omul nu îşi este complet egal. Trăirea biologică şi dorinţa sexuală sunt cele mai afectate de apropierea bătrâneţii. Omul, în varianta extremală, poate răspunde prin înnăcrire, ca reflex al frustrării şi neîmpăcării, sau cu seninătate. Spovedania lui Joe se încheie cu o iluminare, asemeni lui Ivan Ilici care are revelaţia adevărului, pe patul de moarte (Tolstoi). Forţată, sau poate doar ajutată de transformările fiziologice (absenţa orgasmului, sângerări vaginale cronicizate datorate abuzului), care îi zdruncină capacitatea de a mai dobândi plăcere sexuală, Joe realizează că ar putea să recupereze o parte din ceea ce a ratat din existenţa umană: prietenia, contemplarea naturii, cultivarea frumosului, comunicarea afectivă, poate chiar iubirea. În această cheie revelatorie, care anunţă schimbarea sensului ontologic, Joe îl numeşte pe Seligman “primul meu prieten”. Este dimineaţa în care doi oameni singuratici, care nu au văzut niciodată soarele strălucind deplin deasupra lor, se bucură împreună de bucăţica de soare reflectat de nu se ştie unde. Poate fi un început de viaţă nouă. Dar cineva greşeşte.
5. Domnia haosului şi intervenţia duhului sfânt
Fiecare religie îşi are propriile teorii (dogme şi mituri) privind formarea cosmosului sau apariţia omului pe Pământ şi poate oferi întotdeauna un răspuns ferm întrebării: care este sensul vieţii? Acesta din urmă rezultă din conceperea universului ca fiind stratificat, cu diferite niveluri de existenţă: Transcendent (Divin) – Uman – Biologic – Mineral, în care Transcendentul impune omenirii codul de norme ce trebuie respectate, prin cei care au avut privilegiul să-L acceseze: eroi civilizatori (frecvent întrupări ale Divinităţii), profeţi, şamani şi sacerdoţi.
Antonimul religiei este Haosul.
Universul Trierian este unul dominat de Hazard şi de legile statisticii. Un univers în care Haosul domneşte. Viaţa curge cel mai adesea nediferenţiat, ca o apă cernută prin ochiurile hazardului şi a probabilităţilor. Sunt numeroase scenele în care ne întâlnim cu această viziune mecanicistă, a evenimentelor desfăşurate la întâmplare, sub tirania teoriei probabilităţilor, de la tombola nunţii Melancholice în care trebuie ghicit numărul boabelor de fasole din sticlă, la metoda de alegere a partenerilor sexuali (aruncatul zarului) sau la numărul maxim de permutări posibile ale celor 8 perechi de bujii prin care profesoara de pian se oferă admiratorilor săi. Mai mult, scena Antichristică laitmotiv a copilului care, pe Sarabanda serafică a lui Händel, îşi părăseşte pătuţul atras de magia ninsorii, are de data aceasta un deznodământ diferit: copilul nu mai apucă să sară, fiindcă se întâmplă ca Jerôme să ajungă acasă mai devreme. Simplă problemă de hazard. Şi totuşi… în viaţa omului nu e doar haos.
Şirul coincidenţelor prin care Jerôme reapare de fiecare dată în viaţa lui Joe sfidează probabilităţile, spre stupoarea şi neîncrederea lui Seligman, care obiectivează astfel caracterul extraordinaro-fantastic al apariţiilor acestuia. Într-o existenţă consumată printre mii de amanţi, dar dominată de singurătate, există un singur bărbat, de altfel sărac în virtuţi, care pătrunde în sufletul ei contorsionat, iar acesta este Jerôme. Cum să interpretăm întruparea unei probabilităţi infinitezimale, existente doar teoretic? Aici vom face recurs la duhul sfânt, interpretat în termenii spiritualităţii funciar-umane şi nu ai teologiei. Odată trezite nevoile cele mai profunde ale fiinţei umane, de natură transcendentală – foamea de absolut, nevoia de sens, iubirea, fuga de moarte – existenţa începe să se sustragă Haosului. Fiinţa umană caută să aleagă din noianul nesfârşit al întâmplărilor cotidiene şi din celelalte fiinţe pe care le zăreşte, pe cele câteva, invariabil puţine, care se potrivesc căutării personale, căutare desfăşurată aproape întotdeauna pe neştiute, în faza de debut, sub tirania sănătoasă a forţelor inconştientului. În locul unui destin prestabilit, ori măcar influenţat de zei, tropismele spiritului uman, dictate de înclinaţiile native şi de metamorfozele culturale ale acestora, devin singurele faruri care-i semnalizează calea, îi indică pericolele, şi sub lumina fulgurantă a cărora individul îşi poate asuma parţial conştient existenţa.
O planetă oarecare, rătăcită în univers, e sfâşiată de impactul a milioane de asteroizi, dar Pământul care şi-a descoperit identitatea prin viaţa şi atmosfera de aici selectează doar câteva cazuri de impact, care întotdeauna îi marchează existenţa.
6. Despre natură şi univers
Deşi nu foarte numeroase, peisajele trilogiei sunt toate extrem de expresive şi zugrăvesc natura Universului în care omul (lui von Trier) e sortit să-şi ducă existenţa fără posibilitatea recursului la divinitate. Mai mult, percepţia naturii este complet subiectivă, o receptăm diferit în funcţie de propria noastră identitate şi de starea de spirit. De aceea, în cadrul trilogiei, ea se schimbă gradual de la un film la altul oglindind abisul interior al personajelor centrale, transformările acestuia, ori mai degrabă ale regizorului.
Imaginile cu pădurile nesfârşite din Eden (Antichrist), ploaia sufocantă de ghinde care încolţesc spre a muri, căprioara avortată sau ţipetele păsărilor evocă laolaltă forţa germinativă a unei naturi copleşitoare, dar ostilă, aproape malefică. Când Charlotte se integrează ei – după îndemnul hipnotic “Fă-te verde!”, care o proiectează pe pajiştea din faţa cabanei – comportamentul ei devine demonic. În Melancholia, panorama marină solitară din curtea castelului Tjolöholm, pădurea rece şi ceţoasă din jurul castelului care-l ţine izolat, peisajele celeste cu Calea Lactee şi planeta Melacolia sunt toate imagini puternice şi splendide, din care irumpe o natură cu forţe colosale, dar glacială şi indiferentă. În Nymphomaniac, atmosfera citadină lasă loc doar pentru câteva cadre în natură, în care regăsim teribilele forţe germinative, de data aceasta însă mai apropiate de individul însingurat, ajutându-l să se descopere, ceea ce sugerează indirect o ameliorare a stărilor psihice ale regizorului. “Fiecărui suflet îi corespunde un copac” îi spune tatăl fetiţei (Joe), şi îi arată într-o zi copacul lui, pentru ca peste ani, la capătul unor experienţe dure şi alienante care o aruncă într-o singurătate absolută, Joe să simtă nevoia unei ascensiuni oarbe pe vârful stâncos care-i iese în cale, abrupt, arid şi singuratic, din capătul căruia va vedea un alt pisc pietros şi solitar, iar în vârful lui … copacul ei, înclinat de vânturi, cu rădăcinile îmbrăţişând roca dură. În cealaltă scenă importantă, Joe are 12 ani şi e în excursie în munţi. Rătăcită de grupul ei se întinde pe o pajişte pustie, şi începe să se simte conectată la o forţă magică, deopotrivă interioară şi telurică, care o face să trăiască un orgasm spontan în timp ce se percepe levitând oniric, între două femei mitologice.
Cunoaştem personajul (psihismul uman şi deviaţiile lui) pe măsură ce înţelegem oglindirea lui în natura exterioară. Dar dincolo de transformările subiective ale acesteia, de aparenţele prietenoase sau malefice dictate de propria noastră stare de spirit, von Trier schiţează o imagine obiectivă a naturii, în sânul căreia ne găsim însinguraţi: o natură puternică, splendidă dar indiferentă, capabilă să secrete simultan înflorirea şi moartea, creşterea şi descompunerea, frumosul şi monstruosul.
Alfred Vespremeanu-Stroe
Doctor în Ştiinţele Pământului, Lector la Universitatea Bucureşti (Facultatea de Geografie), Director al Staţiunii de cercetări marine şi fluviale Sfântu Gheorghe (Delta Dunării). Autor al peste 30 de studii dedicate mediilor costier şi montan în care tratează dinamica reliefului, evoluţia pe termen lung a peisajului şi variabilitatea climatică contemporană. Ultima carte: Oceanografie Fizică (Ars Docendi, 2014). În prezent editează volumul Landform Dynamics and Evolution in Romania programat să apară în 2015 la editura Springer.