Paul Cernat a scris o recenzie pozitivă la „Carte de muncă”. În primele paragrafe a spus o chestie controversată. Că CriticAtac e una dintre cele mai autentice mişcări intelectuale apărute în ultimii ani. Foarte frumos. De adăugat ar fi că am cam fost singurii competitori dintr-o parcare goală. Nicolae Manolescu s-a supărat pe studenţii lui, Paul şi subsemnatul, că sîntem iresponsabili. Paul i-a scris o replică în care a folosit două arme de mică precizie: argumentul pluralismului şi evocarea unei lupte elitişti – antieltişti. Apoi au intervenit Alex Cistelecan şi Florin Poenaru care au subliniat deficienţele din aceste argumente. În continuarea dezbaterii au venit şi alte texte, comentarii pe reţele sociale care îmi indică un lucru: că sînt mulţi pe care i-a supărat CA anii ăştia, unii dintre ei se pretind de stînga chiar.
Riscuri sînt, normal. Fiecare punctare CA a unor chestiuni se lasă cu etichete obositoare dar mereu eficiente. Aşa cum sînt cele venite din partea lui Nicolae Manolescu. El e cel mai bun exemplu pe care pot să i-l dau lui Paul Cernat despre cum funcţionează pluralismul. Ne-am cunoscut acum 15 ani şi am purtat tot soiul de discuţii în contradictoriu – am apreciat faptul că Nicolae Manolescu ne asculta teoriile, atît cît poţi să le dezvolţi la 20 de ani. E un exemplu de om care a susţinut studenţi chiar dacă nu-i cîntau partitura. Ne-a ajutat asta să ne apropiem vreun milimetru? L-a ajutat asta pe Manolescu să vadă problemele generaţiei mele, să vadă felul în care mă raportez eu la literatură? A înţeles că nu antielitismul era problema mea cu liberalii şi conservatorii săi, ci un oportunism sinistru care la fiecare criză socială se materializează în pusee de susţinere a puterii fără limite? A înţeles care e miza într-o luptă cu estetismul şi estetizanţii? Nu a înţeles. Iar Manolescu e cel mai fericit caz de „pluralism” eşuat.
Dragă Paul Cernat, am încercat personal anii ăştia dialog cu oameni din tot felul de zone ideologice. Eşec pe linie. Între timp s-a dus timpul (asta e partea obiectivă, uită-te în jur) şi cheful (asta mă priveşte, sigur) pentru discuţii cu mulţi dintre ei. Eu ştiu că e plin de stîngişti care încă mai fac mese rotunde şi proiecte cu fanatici de dreapta care se pretind moderaţi şi raţionali. Unora „de stînga” le place mai mult discuţia cu Ioniţă sau Ghinea deşi sînt promotori mult
mai radicali ai unei pieţe libere fără cap şi fără restricţii. E mai raţional să vorbeşti cu unii plătiţi din bani publici s-o ardă libertarian decît să citeşti texte corecte şi uneori dureros autocritice (cum e cazul unor pasaje din textul lui Florin Poenaru). Vai, nu e strategic, vai, ne punem toată lumea în cap, mai striga altul prin comentarii. Ei bine, un astfel de semnal de alarmă trebuia să fie tras. Pluralismul se joacă la TV, în presa mainstream, dar de undeva trebuie să vină şi idei clare. Ce să discut eu cu unul care vrea medicină privată, care mai e şi susţinut în idei şi guvernamental şi de capitalul asociat ramurii cu pricina? Normal că-s marginal şi ”nespecializat”. Dacă-mi văd vreo misiune e să mă aliez cu cît mai mulţi nespecializaţi. Dacă Criticatac mai vrea să aibă un sens trebuie să le-o zică de-a dreptul tehnocrat în faţă fără masă rotundă: marş! Dacă sînt stîngişti încă nelămuriţi şi-n aceste domenii atunci le urez să-şi înece, alături de specialişti libertarieni şi neocon, amarul şi grija pentru cei mulţi într-o găleată de cafea oferită de diverse surse publice împreună cu cîteva milioane de euro.
Aşa că lipsa mea de apetit pentru pluralism poate fi rezumată şi într-o manieră ceva mai pop (Florin, cam aşa m-am autoetichetat eu, nu Paul Cernat; mă autobagatelizez aproape reflex, ca orice marginal, ce să-i faci):
Ai zis că vrei energie privatizată? pa.
Sănătate privată? Marş.
Pieţe de asigurări deschise de un stat infectat de lobby? Pa.
Siguranţă bancară plătită cu drama acelei jumătăţi precarizate? Marş.
Ai zis că e normal să plece milioane din ţară să lucreze la negru pentru marile democraţii şi-i mai şi beşteleşti dup-aia că-s necivilizaţi? Marş.
Ai zis că nu e normal să pui taxe pe proprietate? Marş.
Ai zis că angajaţii n-au voie să se sindializeze? Marş.
Încă o arzi anticomunist şi faci compuneri inteligente cu echivalenţele dintre comunism şi nazism? Pa.
Ai zis că încurajezi învăţămînt privat? Pa.
ETC.
Puteţi alterna cum vreţi „marş”, „pa”, „adio”, „la revedere”, „ te pup” după cît de pluralişti şi politicoşi sînteţi.
Astea nu-s de masă rotundă, nu se negociază cînd e vorba de mesaj şi de compunerea unei agende corecte pentru o Românie aşa cum o vreau eu. Faptul că Florin şi Alex au avut dreptate să pună această linie de apărare în chestiune s-a dovedit apoi din reacţii. Acei căldicei de care vorbeau au început instant să vorbească nu ca Paul Cernat, ci ca Manolescu et comp. Neliniştea extremismului s-a răspîndit ca un fior pe facebook, locul unde se combate cel mai bine.
Dacă urgenţele şi ravagiile hegemoniei sînt atît de mari cum o spune Paul Cernat – şi-l citează panicat Manolescu -, atunci joaca cu mărgelele de sticlă nu prea-şi mai are sensul. Aici e însă aventura lui individuală, vrea să şi-o păstreze, exact cum comenta la articolul lui Cistelecan, în paradigma burghezo-anarhistă a stîngii liberale. Mai e ceva. Cred că prin „pluralism” eu înţeleg prea mult dans tehnocrat-dezideologizat în jurul fondurilor, în timp ce Paul s-a gîndit prea mult la o masă rotundă cu parteneri egali. Capitalul nu stă la masă cu precarul, ca să parafrazez după clasici. Putem visa mese rotunde cîte vrem, jocurile vor ieşi mereu cum trebuie. Mecanismul democratic poate funcţiona plenar şi dacă stabilim de la bun început ce nu trebuie făcut. Ba chiar aş spune, după Lukacs, că democraţia începe acolo unde începi să dărîmi aura „ştiinţifică” de producere a rentelor.
De ce a început din zona criticii literare?
Motivul pentru care s-a îngrijorat Nicolae Manolescu şi a scris un articol de fond împotriva recenziei lui Paul Cernat nu e c-am fi iresponsabili şi radicali. Ci că, dincolo de „radicalism”, Paul Cernat vorbea, i se părea criticului, cu vorbele noastre. Cu alte cuvinte, ideologia Criticatac l-ar fi infectat pe Paul. (Mă rog un alt motiv meschin pare a fi faptul că am spus cîţi bani a luat Festivalul Dilema Veche de la Judeţul Alba, o cetate pedelistă. Ideea articolului nu era să înfierez pe cine ia bani ci să arăt că fondurile pentru cultură şi culte au explodat, sînt de 10 ori mai mari decît cele sociale în unele localităţi. România literară şi Uniunea Scriitorilor au fost susţinute de acelaşi judeţ cu mare iubire pentru intelectualitatea de dreapta. De aia doare CriticAtac, că spune chestii de astea „foarte extremiste”. Ştiu din experienţa de jurnalist că atît timp cît urli „în general” toţi te iubesc, cînd întrebi de bani eşti fie neprofesionist, fie comunist.)
Tocmai lipsa de copilărie a stîngii îngrijorează critici precum Manolescu. Dacă scriu la CA o fac pentru că am sperat de la bun început că aici nu se mai pierde timpul cu „micul burghez adus la turbare de ororile capitalismului”, cum spunea multpomenitul Lenin (stîngisme-ornament le numeşte Florin Poenaru).
Aici am o observaţie pentru Alex Cistelecan. Dacă rămînem în cîmp literar, textul lui Paul Cernat are semnificaţii aparte. Şi îl înţeleg şi îl susţin în referinţele la Gherea. Cel mai bine îi putem înţelege intenţia dacă îi citim două articole despre literatura contemporană scrise acum cîţiva ani (aici şi aici). Un citat:
“O problemă reală a literaturii tinere este autosuficienţa şi incapacitatea de a se adresa altui public decît celui tînăr şi „alternativ“. Istoria se reduce, de regulă, la mica istorie personală a auctorelui, iar memoria bate rareori dincolo de amintirile din copilăria comunistă.
Înţelegerea superioară a umanului a lăsat loc fie provocărilor defulatorii, fie microdecupajelor socio-antropologice, fie jocurilor de-a literatura. Nu spun că respectivele soluţii narative sînt greşite, spun doar că a abuza de ele este mai curînd semnul unei neputinţe creative.”
Paul Cernat se află într-o dilemă. Din ce-mi amintesc din reacţiile de atunci, a fost certat că dă reţete literaturii, că s-ar fi abătut aşadar de la profilul estetic al criticului. Dar ăsta e un instinct bun. Pentru că Cernat sublinia caracterul oportunist al minimalismelor şi postmodernismelor şi alternativismelor de tot felul. E bine că există toată varietatea, dar încă aşteaptă marele scriitor, acel scriitor care să prindă felii relevante de realitate, de istorie, fără să cadă pradă oportunismului formal sau tematic. Îi ieşise pluralismul estetic pe nas criticului nostru. Paul Cernat a deschis cu un sens discuţia „criticii de direcţie”, Gherea-Maiorescu. Pentru că momentul acela critic conservator din secolul XIX aduce uneori cu momentul steril critic anticomunist.
Dilemiştii, gedesiştii au primit lovituri clare de la CA cu metode de abecedar marxist: punerea lor în directă legătură cu vorbele şi credinţele afişate, exhibarea contradicţiilor. Au tras foloase dintr-o politică anti-stat, anti-ban public, pro-piaţă liberă şi au ajuns nişte lamentabili propagandişti. În momentele de cumpănă socială le iese la iveală şi elementul periculos din discurs. Şi pentru asta nu e nevoie de vreo gură bogată ca Dan C. Mihăilescu care scapă vreun rasism temeinic în public. Ci o dedicare totală patronului care dă banii. Intelectuali aristocratizaţi de rentele primite. Aici nu există lupte cu elitişti. Ci lupte de antrenament cu oportunişti care se scufundă practicînd un discurs împotriva lor. Păi cum să-i laşi pe Pleşu, Ghinea şi cohorta pradă pieţei libere aşa cum urlă? Ar fi crud din partea noastră. Dacă aş fi la putere, le-aş da şi eu nişte bani să-mi planteze panseluţe culturale. Chestiunea a fost taxată clar şi fără alte dorinţe anti-elitiste. Iar ăsta nu e radicalism, e altceva, e jena expusă a elitiştilor de ei înşişi.
Tot şirul acesta de articole generat de recenzia lui Paul Cernat ne arată că se repetă cumva scenariul fiecărei ieşiri publice de stînga fără ambiguităţi. Sar din toate părţile variante soft, light de pace şi convieţuire în spaţiul public din ce în ce mai strîmt. Nu mai e timp însă pentru negocierea laxă a unor chestiuni fundamentale stîngii. Şi nu e, din păcate, vorba de o stîngă radicală, ci de una elementară.