Urgența practicii nu permite o imersiune plăcută în istoria gândirii despre dreptul la opoziție.
A. Prima problemă ce trebuie neapărat clarificată este criteriul în funcție de care se stabilește dreptul sau interdicția la opoziție. După cum se știe, deși opoziții sociale au tot fost, ideea dreptului la opoziție este numai modernă. Ea a apărut ca argument al tinerei burghezii engleze în lupta împotriva puterii feudale (Locke, 1689). Peste 100 de ani a fost și pusă în constituții, dar apoi, odată cu victoria capitalismului – sistemul burgheziei în alianță cu toți cei care aveau nevoie de continuarea relațiilor de dominație-supunere – acest drept a fost învăluit într-o tăcere asurzitoare de către toate celelalte drepturi care stipulau stăpânirea discreționară a noii aristocrații.
Sigur că și condițiile sociale revoltătoare ale majorității populației și presiunile ei spontane și apoi organizate au dus la recunoașterea, indiferent de cât de cu jumătate de gură, a acestui drept. Dar care era conținutul acestui drept recunoscut?
Deci să reținem câteva concepte: sistemul societal (care înseamnă toate tipurile de relații și instituții dintr-o perioadă de timp în care raporturile de dominație-supunere nu se schimbă, indiferent de forme) este dat, în esență, de sistemul economic structural/modul de producție, regimul politic și valorile legitimatoare. Conceptul de regim politic descrie raporturile politice în cadrul aceluiași sistem economic structural: între clasele dominante și cele dominate (de ex. dacă ultimele pot controla, și cum, formele din procesul de conducere politică) și între clasele dominante (de ex. dacă și cum are loc concentrarea sau difuziunea puterii politice între grupuri aparținând claselor dominante).
Sistemul economic structural este, în capitalism, cel format de obiectivul profitului privat[1], raporturile de exploatare, internă și internațională, și de concurență, din nou internă și internațională. O subliniere aparte are raportul centru-periferie, adică raportul de exploatare și dominație internațională. Iar valorile legitimatoare – întotdeauna ale clasei dominante, și în ultimă instanță mereu ale clasei dominante, indiferent de ocolișuri metaforice și meandre stilistice și indiferent de modalitățile indirecte în care ele transpar – sunt cele promovate de ansamblul intelectualilor care trebuie să își vândă și ei capacitatea de muncă: și o fac pentru stimulente care îi fac și pe ei să creadă că au dreptate.
Dreptul la opoziție care a fost „recunoscut” – după Primul, dar mai ales al Doilea Război Mondial – a fost exclusiv acela legat de regimul politic: oamenii aveau voie să protesteze împotriva unui personaj politic sau altul, pentru un regim politic mai democratic (pentru o lege sau alta). Protestul lor a fost și folosit astfel încât să se schimbe niște personaje politice cu altele. Dar nu s-a recunoscut nici un drept la opoziția împotriva sistemului economic structural. Atunci când indignarea populației împotriva unor relații structurale resimțite ca mult prea nedrepte, intolerabile, anihilante ale subiectivității unice a fiecăruia din multitudine, ducea sau ar fi putut să ducă opoziția și dincolo de simplul partizanat politic în regimul politic capitalist, toate puterile s-au unit și au jugulat-o fără milă.
Deci în capitalism, chiar în cel actual, plin de vorbe despre libertate și democrație, nu orice opoziție socială este considerată un drept. Puterile nu trimit forțe militare împotriva unor demonstranți în favoarea unui personaj politic și împotriva altuia: dar ele trimit aceste forțe militare – și le dau deplinul drept de a folosi violența fizică până la crimă – împotriva manifestațiilor care arată că sistemul economic structural este malign pentru supraviețuirea speciei umane și a naturii. Și – dar nu acest aspect este discutat aici – aceleași puteri fac totul pentru a ridiculiza, discredita, deprecia, criminaliza aceste manifestații. Ipocrizia care declară că „protestele sunt accceptate, chiar îndreptățite, dar să fie pașnice” este modul de comunicare a puterilor care mereu introduc în manifestații provocatori violenți și absurzi pentru a opri aprecierea rațională a populației.
B. Dar atunci, dacă premisele, condițiile existențiale ce au dus la opoziție există și devin și mai intolerabile, se mai pune oare doar problema dreptului la această opoziție?
(Evident, dreptul – nu numai în sensul de justiție, ci și în acela de acord social asupra capacității/puterii oamenilor de a acționa în societate – reflectă raporturile de forțe din societate, adică acum, concret, raporturile de dominație-supunere și, inerent, de confiscare privată a mijloacelor de existență și a mijloacelor de reglementare a vieții sociale. Oricât de impersonal sunt formulate legile și, concret, drepturile, ele reprezintă – și din nou foarte concret – raporturile de clasă și interesele claselor dominante).
Dacă ceea ce a dus la opoziția socială nu este desființat, atunci oricâte manifestații ar avea loc, lucrurile nu s-ar schimba. Iar în cadrul capitalismului, cauzele care au dus și duc la manifestații nu pot fi desființate. Deoarece relațiile structurale capitaliste nu permit o economie bazată pe nevoi, pe folosirea economicoasă a resurselor și pe tratarea aspectelor ecologice în mod integrat în economie, pe folosirea creativității fiecărui om și pe socotirea demnității umane ca scop al economiei, și deoarece toate mijloacele tehnice, productivitatea și abundența posibile astăzi sunt folosite privat și nu pentru obiectivele de mai sus[2], opoziția se transformă în revoluție. Adică în acțiunea de schimbare a sistemului economic structural.
Revoluția și dreptul la revoluție au fost susținute de burghezie în lupta sa împotriva feudalismului, în timp ce corifeii „vechiului regim” feudal le considerau aberații ce trebuiau interzise și oprite cu orice mijloc. Dar burghezia nu a așteptat să primească dreptul la revoluție, ci l-a creat.
C. De ce dreptul la revoluție al burgheziei este uitat atunci când se au în vedere drepturile ființelor umane din acest sfârșit de sistem capitalist? Ei bine, ideologia acestui sistem a avansat conceptul de extremism pentru a legitima interzicerea dreptului la revoluție.
Și tot cu ocazia aceasta, ideologia dominantă a exultat echivalând ideea comunistă cu ideea fascistă: ca fiind, ambele, extremiste.
Dar atunci când calificăm ceva – în cazul de față, o poziție politică – trebuie, din nou, să avem criterii. Care este criteriul extremismului politic? „Depinde”, vorba lui Marx[3]. Lăsând la o parte gluma: criteriul poate să fie (numai) regimul politic sau (numai) relațiile economice structurale.
În funcție de regimul politic (democrație sau autoritarism în indiferent ce forme), numai fascismul e extremist, deoarece fascismul este antidemocratic; ideea comunistă implică democrație.
Dar dacă luăm drept criteriu sistemul economic structural, atunci numai ideea comunistă este extremistă: fascismul nu vrea abolirea capitalismului ci întărirea sa cu mijloace antidemocratice.
Și astfel apare clar ce fel de extremism respinge capitalismul.
Și la fel de clar apare că nu se poate aștepta ca dreptul la revoluție anticapitalistă să fie legal în capitalism.
***
Trebuie, deci, să se depășească atitudinile politice dezirabile capitalismului. Dacă indivizii nu rămân niște atomi izolați dar consumatori frenetici, atunci în cel mai rău caz capitalismul îi acceptă ca „protestatari”. Dar ce înseamnă a protesta? Înseamnă a declara sus și tare că nu accepți ceva (un lider/un partid/o lege/o practică politică). În acest fel, protestul este un semnal: pe care clasele la putere îl integrează, într-un fel sau altul. În urma protestului, nimic nu se schimbă în esență, indiferent de vreo schimbare a formelor. Și ca urmare, motive de noi proteste ajung să copleșească populația care este din ce în ce mai obosită prin această forțare de noi proteste.
„Demonstranți”? „Manifestanți”? Puterile îi acceptă doar dacă, așa cum am văzut, nu sunt „violenți” față de relațiile economice structurale. În rest, îi integrează și pe ei, ca lumpen pioni care legitimează diferite certuri ale „elitelor” sau ca „dovadă a democrației”.
Așadar, de ce să se protesteze dacă nu se obține nimic/nimic serios? Ce foloase aduc protestele pentru protestatari/pentru populație? A merge mai departe – dincolo de protestul care este o atitudine negativă, dincolo de manifestații în care se cere într-un mod pueril ceva ce, în ultimă instanță, nu se primește nicioadată – către o mișcare calmă de revoluție ce oferă, pozitiv, alternative, stimuli temeinici de viață, pentru toți, este absolut necesar. Astăzi, cu toată subordonarea științei, tehnicii și tuturor resurselor, capitalismul nu mai are rezervele pe care le avea fie și acum 15 ani[4]. Dar a aștepta la epuizarea lor totală este echivalent cu sinuciderea speciei umane.
***
Ceea ce se întâmplă astăzi în SUA și manifestațiile de solidaritate din alte țări nu formează, încă[5], o revoluție, deși se întrevede războiul de clasă[6]. Așa cum manifestațiile vestelor galbene franceze de anul trecut nu au format o revoluție. Dificultatea manifestanților francezi de a înțelege că fără a avea drept obiectiv schimbarea relațiilor economice structurale nu ajung nicăieri cu manifestațiile care s-au succedat peste un an este similară cu dificultatea manifestanților din SUA care nu înțeleg că abolirea rasismului implică abolirea cauzelor sale, adică relațiile capitaliste structurale.
Desigur că sunt mulți manifestanți care au înțeles și înțeleg toate acestea. Dar, deoarece puterea educației iraționaliste, necritice, izolaționiste și obediente este extrem de mare, nu există încă forța unei ideologii unitare a urgenței ce implică o strategie de urgență: radicală.
Există prea multă frică, prea multă separare a intelectualilor, prea mult oportunism cinic ce transmite populației resemnare, fatalism și individualism. Responsabilitatea intelectualilor în forjarea impotenței generale de a iniția o schimbare radicală este nu doar imensă: întregul curs dezastruos al reluării sistemului de profit privat, al cheltuielilor iraționale pentru război și al distrugerilor generale ale oamenilor și ale naturii într-un ritm accelerat nu este imputabil numai acelui metaforic 1%, ci, și în egală măsură, intelectualilor ce seamănă confuzie și auto-izolare. Populația nu mai are încredere în instituțiile capitaliste, dar nu există nici voința de a gândi și iniția experiențele unei transformări radicale.
Rezultatul este foarte clar: toate puterile acestui nou „vechi regim” luptă pe viață și pe moarte[7] pentru a mai câștiga timp. Consecințele maligne ale continuării capitalismului se accelerează și formează intempestiv[8] realitatea nouă a extincției pe care oamenii actuali le lasă moștenire copiilor și nepoților lor. Câți vor mai fi.
Într-adevăr, revoluția împotriva
capitalismului nu e predestinată și nici inerentă. Dacă nu există ceea ce s-a
numit cu un singur termen, condițiile subiective (pentru a face
revoluție), societatea actuală, în permanentă zdruncinare din partea a n
factori, va dăinui până la propria ei implozie. Atunci când Lenin a arătat că în
lipsa condițiilor subiective revoluția nu are loc, mai era timp[9].
Acum mai credeți că timpul mai are răbdare?
[1] Obiectivul profitului privat se realizează prin transformarea tuturor produselor și serviciilor din valori de întrebuințare (corespunzător nevoilor de consum ale populației) în valori de schimb, corespunzător interesului de profit al întreprinzătorilor.
[2] Vezi cel puțin Jeremy Rifkin, The Zero Marginal Cost Society, Palgrave Macmillan, 2014: mașinile pot face totul aproape gratis.
[3] În Metoda economiei politice, cap. 3 din Introducerea la Grundrisse, 1857, dar nu a fost vorba despre nici un extremisn.
[4] Ana Bazac, Le capitalismeintelligent et les émeutes des banlieues de Paris, Bulletin de l’Institut de Documentation et Recherches sur la Paix, „Débat géopolitique. Contributions”, décembre 2005, pp. 1-11.
[5] Badia Benjelloun, Qu’il crève ! Révolution française et répétition générale hier et aujourd’hui, La Pensée Libre 124, octobre 2016, http://www.lapenseelibre.org/2016/10/n-124-qu-il-creve-revolution-francaise-et-repetition-generale-hier-et-aujourd-hui.html?utm_source=_ob_email&utm_medium=_ob_notification&utm_campaign=_ob_pushmail:
Ne amintim : Marx a demonstrat că pregătirea unui nou sistem are loc în cel anterior lui.
[6] Joshua Frank, It’s a Class War Now Too, 02/06/2020, http://www.defenddemocracy.press/its-a-class-war-now-too.
[7] Frank Morales, Homeland Defense: The Pentagon Declares War on America (2003), December 25, 2015, http://www.globalresearch.ca/homeland-defense-the-pentagon-declares-war-on-america/5335483; Larry Romanoff, The Next American Revolution? Anticipated Civil Unrest, November 27, 2019, https://www.globalresearch.ca/next-american-revolution/5694309.
[8] Cristopher H. Trisos, Cory Merow & Alex. L. Pigot, “The Projected Timing of Abrupt Ecological Disruption From Climate Change”, Nature, 580, pp. 496–501, published April 8, 2020.
[9] „Ar fi greşit să credem că clasele revoluţionare dispun întotdeauna de suficientă forţă pentru a înfăptui revoluţia, atunci când această revoluţie s-a copt pe deplin în virtutea condiţiilor dezvoltării social-economice. Nu, elementele înaintate nu au de-a face cu o societate omenească atât de raţională şi atât de „maleabilă”. Revoluţia poate să fie coaptă, dar forţele creatorilor revoluţionari ai acestei revoluţii se pot dovedi insuficiente pentru înfăptuirea ei; în acest caz, societatea începe să se descompună, şi acest proces de descompunere durează uneori decenii de-a rândul”, Lenin, „Ultimul cuvânt al tacticii „iskriste” sau farsa alegerilor ca un nou motiv al insurecţiei” (1905), în Opere complete, vol. 11, București, Editura politică, 1962, pp. 365-36.