TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României
Există rock în Basarabia? Da, cam la fel cum au existat și haiduci. Apare spontan, frapează, dispare. Cînd, în 1969, Noroc vinde un disc mignon, de patru piese, în 2,5 milioane de exemplare, despre Moldova se află și în Siberia, și la Berlin. De ce plîng chitarele ajunge pe locul șase într-un top vest-german; frații Gondolan, din Cehoslovacia, fac un cover după Cîntă un artist, iar peste numai un an, trupa e desființată de Ministerul Culturii.
Privită de la distanță, Moldova arată, nu arareori, ca un tărîm al rock-ului bine cîntat, cu orchestrație de calitate, interpretare brici și viziuni de avangardă. Pe măsură ce te apropii, observi că cluburi de rock, la Chișinău, aproape că n-au existat, iar toate trupele care s-au remarcat vreodată au fost cazuri particulare. Oricît de mare le-ar fi fost numărul și succesul.
După ce Basarabia e alipită URSS, unica muzică acceptată e cea care servește ideologiei, plus ceva cîntece despre Chișinăul înfloritor. Exotic, la această muzică, este doar evidenta asemănare cu standardele din dreapta Prutului (pronunție, stil, text). Altfel – nimic remarcabil. E nevoie să treacă niște ani, să se cicatrizeze niște răni, să revină din armată Mihail Dolgan, să apară un contingent de adolescenți și tineri cu școală de muzică și – colac peste pupăză – să survină dezghețul hrușciovist.
Zdob si Zdub – Hardcore Moldovenesc
Cine este Mihail Dolgan și de ce trebuie să ne mîndrim cu el
În primul rînd, pentru că a compus cel puțin patru șlagăre. Puțini au făcut asta. Cînd zicem șlagăre, nu ne referim la piese frumoase, la care revenim din cînd în cînd, ci piese care rămîn în memorie. Piese pe care le fredonezi oamenilor și ei sînt convinși că le-au mai auzit de o mie de ori, cîndva, în copilărie, chit că le ascultă pentru prima dată.
Mihail Dolgan s-a născut în 1942, în Moldova. În 1949 a fost deportat, împreună cu familia, în Siberia; în 1958 a revenit, a studiat muzica și a făcut parte din ansambluri de muzică populară. În armată, la Kiev, face parte din detașamentul muzical și face cunoștință cu jazz-ul. Întors din armată, e curtat de un impresar din Rusia, să meargă la Penza ca să înființeze o trupă, dar e convins de Fedco (directorul Filarmonicii din Chișinău) să facă același lucru acasă. Numele trupei e dat de Fedco. Prima experiență nu e proastă, ci dezastruoasă. Cînd trupa apare în fața comisiei de validare cu piese rock, verdictul e clar – interzis. Datorită aceluiași Fedco, dar și altor doi funcționari ai Filarmonicii – Crimerman (autorul textului De ce plîng chitarele) și (sîc!) Ceaikovski, trupei „i se mai acordă o șansă“. În martie 1966, trupa debutează în fața unei săli arhipline, evoluția avînd efectul unei mici revoluții spirituale. Mai departe, apar piese, se alătură noi membri și soliști, se merge în turnee prin tot URSS-ul și se confecționează – artizanal – echipament de scenă (de la boxe la efecte de chitară). Peste numai doi ani, trupa devine exponentul generației tinere din URSS. Concertele se desfășoară cu casa închisă, se aprind făclii, pe copacii din jurul teatrelor de vară oamenii stau ciorchine. În 1970, trupa pleacă la Festivalul Bratislavska Lira (Bratislava), să reprezinte firma de înregistrări Melodia. Primiți cu răceală (la doar un an de la incendierea lui Jan Palach în semn de protest față de intrarea tancurilor sovietice în Praga), membrii trupei sînt copleșiți de simpatia celor din jur, cînd intră în scenă cu repertoriul în limba română. Firma britanică Triumph, impresionată de nivelul de interpretare din timpul probelor de sunet, le oferă echipament pe durata festivalului, iar piesa De ce, de ce ia premiul publicului. Revenită la Chișinău și în timp ce se pregătește pentru un turneu în America Latină, trupa e desființată, ca urmare a plîngerilor venite din „republicile surori“ – efectul asupra tinerei generații este nociv. În clipa următoare, trupa este reînființată la Tambov (Rusia), redesființată după un an și rereînființată în 1974 cu un alt nume – Contemporanul. După alți 12 ani, în 1986, trupei i se permite să revină la numele său. Cel mai mare regret legat de Noroc este lipsa unor înregistrări de studio al repertoriului de concert. Unicele înregistrări calitative, în afară de șlagăre, sînt piese cu tentă pop, admise de regim. Importanța trupei, în afara scenei, este dată de rolul de școală pe care l-a jucat pentru muzicienii din Chișinău și de standardul ridicat pentru alte trupe și artiști din același oraș.
“De ce plîng chitarele” – versiunea originala din 1971 -a formaţiei Contemporanul / NOROC
La Chișinău toată lumea se cunoaște
Cînd ai o trupă de anvergura Norocului, pur și simplu nu ai cum să eviți contactul cu ea. Dintre multele proiecte muzicale, menționăm două, al căror parcurs a fost legat de Noroc.
Plai este o trupă de pop-rock, funk și soul din anii ’80, asociată cu figura lui Ștefan Petrache – probabil cea mai puternică voce a estradei moldovenești și unul dintre primii soliști ai Norocului. Plai a reușit să coaguleze o sumă de compozitori și interpreți remarcabili. Dacă putem reproșa ceva Plaiului, e patosul care apare uneori în texte. Dacă reușim să fim indulgenți, însă și să realizăm contextul în care lucrau, vom vedea că ceea ce contează la Plai este nu textul, ci muzica în ansamblu – nivelul de interpretare, atenția pentru detaliu, tendința de a compune ceva complex, nu doar piese cu strofă/ refren.
PLAI – Urare de viață lungă
Marea ruptură de vechea generație, dar și de orașul Chișinău, e dată de Valeriu Găină – un tînăr basarabean, trecut și el puțin prin Noroc, care, odată ajuns la Moscova, înființează cu alți doi basarabeni ceea ce urma să devină una dintre primele trupe de heavy-metal din spațiul sovietic. Trupa Kruiz (Croaziera) apare în 1980, ca parte a unui colectiv mai mare – Молодые голоса (Vocile tinere) și în același an scoate primul album, care dă trei piese de succes – Крутится волчок (Se învîrte ruleta – Sarychev/ Găină); Стремления (Tendințe – Anichkin/ Shaferan); Безумцы (Nebunii – Găină/ Sautkin). În 1984, după patru albume, trupa, care trecuse prin mai multe modificări, este desființată de Ministerul Culturii. Peste un an, Găină reușește să-i readucă în trupă pe cei doi basarabeni din formula inițială (Coroliuc și Chirnițchi) și să editeze un album nou – KiKoGaVVA, un acronim din inițialele membrilor. Trupa își redobîndește numele după ce include în repertoriu cîteva piese antirăzboi. Atît înainte de desființare, cît și după, trupa susține un număr mare de concerte. În 1989, producătorul german Lothar Meid, la recomandarea lui Olaf Schröter (producătorul Scorpions), le propune membrilor Kruiz să editeze un album la München, ceea ce se și întîmplă în același an. Piesele de pe album sînt compuse în manieră thrash metal și speed metal. Tot atunci, tot în Germania, trupa demarează înregistrarea albumului Culture Shock.
În 1990, Găină încheie proiectul Kruiz și înființează Gain – un proiect de limbă engleză, dedicat publicului anglofon. La scurt timp, Găină se mută la Los Angeles, unde se află și în prezent. Pe parcursul anilor ’90 și 2000, trupa se reunește de mai multe ori, pentru a susține concerte în SUA și în Rusia, încercînd, de fiecare dată, să readucă din vechii săi membri.
Pe lîngă impresionanta cifră de 12 milioane – numărul de copii vîndute al discului Kruiz-1, două momente interesante au intrat în folclorul trupei: cînd elevii din URSS, la examenele de absolvire la literatura rusă, alegeau să recite poezia Nu lăsa sufletul să–ți lenevească, de poetul sovietic Nikolay Zabolotski, știind-o de pe albumele Kruiz (Găină lăsase versurile intacte) și cînd cei trei membri, vorbitori de română, ai trupei, continuau să vorbească românește și în prezența noului membru – Sergei Efimov –, la repetiții și în cabinele de machiaj, ceea ce l-a făcut pe Efimov să spună „Ai fi zis că eram într-o trupă din străinătate...“.
KRUIZ – Forever rock! (înregistrare -1988)
În pofida puternicei amprente a Norocului, trebuie să remarcăm că au existat încă cel puțin cîteva nume sonore.
Ruslan Țăranu se numește chitaristul care a creat în 1981 trupa Timpul (progressive jazz-rock). În 1982, s-a întors de la Festivalul Dnepropetovsk-82 cu premiul pentru originalitatea compoziției. Patria l-a întîmpinat dur, pentru că, la Chișinău, nimeni nu avea habar de fusion. În cele din urmă, formația s-a destrămat. Țăranu și-a continuat experimentele muzicale, remarcîndu-se, la un moment dat, la un festival din Tartu, Estonia. În 1989 a emigrat la Paris, unde a făcut muzică de film și a mai făcut un ban din acompaniament vocal. A revenit la Chișinău în anii 2000, înființînd un studio de înregistrări și încercînd să identifice proiecte tinere.
Tot la începutul anilor ’80, a apărut la Chișinău trupa Ступени (Trepte), care avea multă vioară și deloc clape – ceva de scandal pentru Chișinău. Trupa s-a mutat la Sankt Petersburg (Rusia), și-a schimbat numele în Провинция (Provincia) și a luat Premiul Speranței în 1986, la Festivalul Rock din același oraș. Din acest colectiv și-a tras seva formația Modest a lui Vlad Capșa, care a mers în 1989 la Festivalul trupelor de rock din Berlinul de Vest – una dintre puținele trupe moldovenești ajunse în Occident.
Anii ’90 încep promițător pentru rock-ul basarabean. Apare prima trupă de club din Chișinău – Cuibul, un proiect de Igor Dînga, care înființează după o vreme, la subsolul Teatrului Luceafărul, clubul de rock Cuibul. Trupa există vreo zece ani, timp în care scoate șase albume și cinci videoclipuri, devine cunoscută în Rusia și Ucraina și funcționează ca o mică școală pentru instrumentiști, pe care îi regăsim mai tîrziu în diverse proiecte muzicale, cum ar fi trupele Sarmalele Reci, Bănică Jr., Dan Bălan ș.a. La același capitol, trebuie să menționăm un alt proiect creat de Dînga – Zdob și Zdub. E o formație prea bine cunoscută, cu o prestație de invidiat, realizată de profesioniști. Din păcate, Zdob și Zdub nu are aproape deloc creații proprii printre piesele care i-au făcu celebri și activează mai mult ca o trupă de cover-uri.
Cuibul – Летняя Музыка /Muzică de vară
Gheorghe Asachi și rock-ul
Formația care îl face pe orice basarabean crescut cu Beatles să tresară înfiorat și să debordeze de mîndrie se numește The Flying Postmen – un grup coagulat în jurul lui Andrei Nicula și Emil Bojescu (elevi la Liceul francofon „Gheorghe Asachi“, de la Chișinău). Puțină lume știe că proiectul s-a născut în îndepărtații ani ’80, într-un mic apartament de la 40 de ani ai VLKSM (azi Gaudeamus), deasupra Supermarketului Minsk, iar la naștere, alături de Nicula, se afla Radu Captari (ulterior Raketobil, actualmente interpret de spectacole de teatru și romanțe rusești la București) și Mircea Sturza (actualmente, baterist în FurioSnails) – toți trei, elevi la Asachi. Gașca a fost spartă în special de Sturza, care, într-un acces de onestitate și simț civic, s-a prezentat benevol la Comisariatul Militar pentru a obține o amînare a recrutării și a fost recrutat aproape pe loc. Trupa nu s-a pierdut cu firea și s-a regrupat. Tandemul Nicula-Bojescu a fost ceva de excepție pentru Chișinău. Nu e vorba doar de doi oameni talentați, inspirați și muncitori, cît de faptul că s-au întîlnit și au funcționat ca-n poveștile de Liverpool. Nu există, probabil, om care să asculte piesa Hello și să nu suspine cîteva zile la rînd apoi. Inițial, trupa cînta în română, pe sydbarrettenele versuri ale lui Bojescu, după care au trecut la engleză. Un singur album și un singur clip au scos poștașii la Chișinău, cînd Nicula (stîngaci ca și McCartney) a fost acceptat la institutul lui Paul McCartney din Liverpool, la sfîrșitul anilor ’90. Ca un adevărat moldovean, i-a tras din urmă, unul cîte unul, și pe ceilalți – Emil Bojescu, Mircea Sturza și Gabi Andronic. Reîntregiți la Liverpool, băieții au luat niște premii la un festival tributar Beatles; au cîntat în The Cavern, mai întîi pe bere, apoi pe bani și și-au schimbat numele în Black Olives. Andronic și Sturza s-au întors, după o vreme, acasă și s-au alăturat FurioSnails, iar Nicula și Bojescu au recrutat un canadian și un britanic, văzîndu-și de treabă. Din cînd în cînd, Black Olives scoate lucruri, toate interesante, toate frumoase. Nicula e manager peste niște magazine de chitare și echipamente unde vin să se aprovizioneze celebritățile. Mai dă mîna cu McCartney, mai schimbă o vorbă cu Rod Stewart, mai aleargă pînă pe stadionul din apropiere, unde are Metallica concert, să le ducă o chitară, iar apoi înregistrează trupe în propriul și genialul său studio.
The flying postmen – The night’s advice (1997)
FurioSnails – trupa care a moștenit nu doar pe doi dintre membrii FP, ci și sala lor de repetiții, de la Liceul „Gheorghe Asachi“ – încă rămîne un fenomen neelucidat pînă la capăt. Într-un Chișinău cu direcții destul de clare în ale manierei interpretative (fie trăgîndu-și inspirația din maniera spațiului fost sovietic, fie din folclorul moldovenesc), FurioSnails (inițial trupă de cover-uri Beatles, Mamas and Papas, Simon and Garfunkel ș.a.) vin cu un sunet de rock alternativ 100% occidental, cîntat în română și – abia după două albume – în engleză. Marele neajuns al formației e că s-a născut în țara greșită. La Chișinău, publicul lor poate urca la maxim o mie de oameni, ceea ce poate părea mult pentru un concert, dar puțin pentru zece-cincisprezece ani de activitate. Trupa e definită de perfecționism și sîrguință și probabil cele mai interesante lucruri din partea lor abia urmează.
FurioSnails – Blue Passports (Official Video)
În aceeași ani ’90 și tot cu absolvenți de la Liceul „Gheorghe Asachi“, apare trupa cu cel mai bine rostit rock de limbă română pe care l-a dat Chișinăul – Gîndul Mîței. Nicu Țărnă, absolvent de actorie, odată urcat în scenă, a adus ceva ce, pînă atunci, Moldova n-a avut – arhetipul starului rock. Fie că l-a ajutat actoria, fie că nu, cert e că Țărnă a fascinat din prima clipă, cu extrem de puțină promovare din partea mass-media. Regretabil este numărul redus de albume, pe parcursul anilor. Putem spera doar că urmează să auzim piese noi, care să fie la fel de puternice. Pînă una-alta, La Ciocana, În jurul nostru, Fata mea și altele au devenit deja folclor.
Gandul Matei – La Ciocana
Ar fi o blasfemie să trecem de anii ’90 și să nu vorbim de Accident – numele care a umplut zidurile vestiarelor și veceurilor din școli la începutul decadei menționate. Dacă toată lumea știe de rock-ul alternativ, funk și folk din Chișinău, este cazul să amintim că în același oraș, aproape în paralel cu aceste stiluri, își duce viața o puternică comunitate de hard-rockeri. Nu riscăm să-i erijăm pe Accident în poziția de exponenți ai acestei comunități, dar nici nu ne vom împotrivi dacă o vor face alții.
Proiectul a fost creat la final de ani ’80, de Victor Panfilov, profesor la „Gheorghe Asachi“, împreună cu Lucian Vlas. Abia prin ’90-’91, trupa se cristalizează și îi apare numele. Tot atunci apare și Mortul Vesel – prima înregistrare –, iar trupa se produce alături de Iris, Krypton și Metrock la Sala Polivalentă din București. Peste un an, solist vocal devine Octav Casian, textierul trupei, figură care va deveni emblematică pentru imaginea trupei. Pînă în 2006, Accident numără șapte albume, ultimul – Psychosport – fiind lansat la București. Fostul manager al trupei – Victor Panfilov – e stabilit de ani buni la București, avînd un studio de înregistrări, unde, de altfel, s-a înregistrat și primul album Gîndul Mîței.
N-ar fi rău să amintim de încă o trupă, care a mers mult mai departe în ale hard-rock-ului – trupa de gothic/ doom metal Inferialis. Trupa a avut o existență scurtă (1996-1998), dar s-a făcut remarcată în scena de metal de la Chișinău. A reușit să înregistreze doar două piese, dar, în schimb a dat lumii, prin doi dintre membrii săi (Dan Bălan și Petru Jelihovschi) proiectul O-Zone.
Dacă toți cei de mai sus au marcat clar o etapă nouă, nouăzecistă, pentru rock-ul basarabean, atunci Alternosfera, apăruți aproape concomitent cu FurioSnails și Gândul Mâței, vin cu un mesaj complet diferit. Marcel Bostan, un punk, cum l-ar fi numit toți profesorii de la școala sa (Liceul de limbă germană „Mihail Kogălniceanu“), dacă ar fi știut engleza, creează pe la finalul anilor ’90 un proiect de limbă rusă de rock alternativ. În primii ani – nimic remarcabil. Ba și apoi – doar apariții stinghere și admirația unui grup nu prea mare de oameni. Clipul lui Cobileanschi la piesa Wamintirile, piesa în sine și figura lui Marcel aduc trupa în centrul atenției în doar cîteva săptămîni, în Moldova din stînga Prutului și în România. Ieșită dintr-o oarece obscuritate pentru publicul moldovean și căzută din pod pentru cel românesc, Alternosfera își face cunoscut albumul bilingv foarte repede. Nu peste mult timp, trupa mai scoate un album, odată cu care fanii nu mai sînt puși în situația de a-i asocia doar cu Wamintirile, ci recunoaște în ei o trupă pentru care merită să te fardezi cu negru, să porți tricouri 511 și să răspîndești, astfel, vestea. Cel mai de remarcat lucru e că, spre deosebire de toate trupele ajunse de la Chișinău la București, la concertele Alternosfera publicul se constituie aproape exclusiv din nebasarabeni. Fatalismul din versuri, mesaje pe care vrea să le audă un adolescent, influențe de rock alternativ rusesc (o alternativă la alternativă) – iată doar cîteva posibile ingrediente care fac muzica Alternosferei admirabilă pentru publicul din dreapta Prutului. Într-o perioadă în care toate trupele de rock alternativ trec la engleză, Alternosfera nici nu ia în calcul această opțiune și face piese cu mare priză în rîndul fanilor lor. La concertul de pe Popa Nan 62, din primăvara lui 2012, cei circa 1.500 de fani (care făceau imensa hală industrială să fie neîncăpătoare) au cîntat împreună cu trupa mai mult de jumătate din timp, vers cu vers. E de remarcat, la băieții din Alternosfera, faptul că nu fac rabat la calitate, atunci cînd vine vorba de concert. În mai toate turneele, țin să-și care după ei echipamentul propriu (de la stații de chitară la boxele pe față și luminile de scenă, ba uneori chiar și scena în sine). Toate aceste eforturi plus prestația din scenă îi distanțează clar de alte proiecte venite de la Chișinău.
Alternosfera-Wamintirile
Sînt multe trupele (interesante) pe care ar merita să le menționăm, chiar dacă nu toate se încadrează pe deplin în categoria rock. Raketobil, în prezent la Moscova; O’Chad, trupă de rock clasic, al cărei mentor, Iurie Berdea, este bateristul Gîndului Mîței (iar fiul său, al Alternosferei); When Comes Pain, o trupă din nordul Moldovei, care cum a apărut – așa a dispărut; Corbus Albus, cu un vocal feminin de excepție; Millenium, trupă de pop-rock, cu o disciplină, performanță și continuitate mai mult decît excepționale; HeadSwitch, o trupă viguroasă care combină hard-rock-ul cu electro, progressive, industrial; Rubycone, o altă pauză de la rock-ul alternativ pentru puțin progressive ș.a. Altfel, nu-s de lepădat nici cei cîțiva agenți basarabeni infiltrați în trupe din țară, ca Travka (Alexei Țurcan, Misha Gâlcă), Nociv (Dan Leahu) ș.a.
Anexa
KRUIZ. Круиз. Live in Omsk – 1986 / 01:00:30