Se anunță o ședință importantă. Toată redacția e chemată într-o încăpere, mine stinghere, se pregătește ceva. Ne așteaptă gravi patronul ziarului Ziua de Cluj, Sorin Dan, și acționarii-manageri Rareș Bogdan și Tavi Hoandră. Sorin Dan începe pe un ton sobru, stăpân de sine, deloc răstit: „Aici nu e democrație pe banii mei. Se investesc în salariile din redacție sute de milioane lunar, bani pe care nu-i mai recuperez”. Continuă despre criza care afectează Clujul la începutul lui 2009, despre prăbușirea pieței de publicitate, nimeni nu pare să înțeleagă unde bate. Rareș Bogdan preia ștafeta pe un ton mai autoritar, iar lucrurile se lămuresc oarecum: „Sunt director de ziar și nu mai vreau să stau la povești cu nimeni despre ce intră și ce nu în ziar. Nu mai am timp, să mă înțelegeți, chiar nu mai am timp pentru orice dispută”. Redacția a fost expediată. Nimeni n-a comentat nimic! Eu eram doar de câteva săptămâni la ziar, n-am îndrăznit să intervin pentru că nu cunoșteam fondul problemei, ce anchetă deranja interesele de afaceri ori politice ale conducerii. Nici nu m-a mai interesat, la câteva săptămâni după pumnul în gură venit din partea patronatului, mi-am dat demisia. Mi s-a cerut să dau trei subiecte într-o zi, nu dădeam de primar, directorul Teatrului Maghiar și de încă cineva. Am încercat să explic situația redactorului-șef Titus Crăciun, la care el îmi spune că „aici nu scrii ce vrei tu să scrii, ci ce îți spunem noi să scrii”. „În cazul ăsta, mă piș pe voi…”, i-am replicat în stilul meu direct, intempestiv uneori. De atunci, nu m-am mai angajat în presă, sunt doar colaborator.
Am lucrat în varii media, la TVR și postul public regional Radio Cluj, dar și la câteva publicații private. Cu mici nuanțe, situația este similară pretutindeni, indiferent că e capitalism de stat sau privat, capitalism înțeles, grosso modo, ca apropriere privată a profitului de către patronat și muncă salarială. Mișcându-se ca un dinozaur lent și îmbătrânit, media de stat este amorțită la nivelul conducerii prin control politic. Iar aproprierea „privată” se face la nivel înalt unde sunt salariile mari, unde se petrec negocierile, unde e aservită media intereselor puterii. Încorporarea feedbackului din partea publicului este practic nul. Publicul nu poate genera conținut, nu există comisii cetățenești de verificare a modului în care se cheltuiesc banii contribuabililor, iar pentru programele din media publică regională nu există indici de măsurare a audienței. Nu există o viziune de a transforma aceste instituții mediatice analogice în organisme digitale multimedia, care să permită o interactivitate mai mare. Totuși, breșe există în ciuda lipsei de strategii instituționale, dar cei câțiva profesioniști realmente interesați de munca lor ajung rareori la un public mai larg. Iar media deținută de actori privați este mai alertă din cauza divergențelor de afaceri între grupurile oligarhice și, de aceea, se scurg informații ceva mai relevante.
Din păcate, grila de lectură mediatică este conflictuală (criză și retorică a rezolvării de urgență) și instantanee, cu scopul de a produce audiență. De aceea, informațiile în inflația lor galopantă dezintegrează posibile semnificații și sensuri la care putem ajunge printr-o focalizare atentă, dezbatere și meditație. Datorită informaţiei fulgerătoare a fast thinkerilor, care produc o pastă cerebrală nemestecată, şi a tăvălugului mediatic, au dispărut distanţele, profunzimile, spaţiile de reflecţie personală şi deci subiectul gânditor.
Jurnalismul este Evul Media. Posibila sa raționalitate este pulverizată nu doar în divergențele pentru resurse ale unor baroni economici și politici, ci și în contradicția structurală, adesea nerecunoscută la noi, dintre interes public și practicile informaționale unidirecționate și oligarhice de tip capitalist. Lipsa varietății provine din logica pieței. O logică tautologică: se vinde ce e popular, e popular, deci se vinde. Meditația, tăcerile, gândurile noastre sunt acoperite de gălăgia media, de stridența circuitelor informaționale. Autonomia noastră personală e shut down de circuitele exterioare. Să fie răstignirea mediatică complet caricaturală, lipsită de posibilitatea răscumpărării din haosul interesat uneori, stupid alteori, al pseudo-informațiilor insignifiante? Căci au apărut, totuși, alternative în spațiul românesc, dar la marginea jurnalismului, mai aproape de publicistică, sub forma unui jurnalism analitic și totodată perspectival, de nișă, propus pe diverse bloguri sau de publicații ca CriticAtac, Think Outside The Box, Alianța pentru o Românie Curată ș.a.m.d.
De-a lungul carierei mele de jurnalist, am fost cenzurat și m-am autocenzurat în diverse moduri. Am încercat să produc materiale mediatice în sfere care permiteau o libertate mai mare de expresie, pe nișe sociale, culturale sau ecologice, fără să abordez frontal domeniile politice și economice care redau obsesiv perspectivele hegemonice, deși naturalizate de publicul larg, ale marilor jucători economici. Țin minte că pe când eram editor la Informația de Cluj am propus ca la pagina economică să apară mai multe articole despre mici întreprinzători, însă directorul ziarului, Florin Otrocol, a propus ca articolele să releve doar actorii „importanți”, asta însemnând multinaționale și deciziile de politică economică la nivel superior. La TVR Târgu Mureș, o instituție publică formată la presiunile politice ale UDMR și nu dintr-o cerere populară, unde am fost pentru scurtă vreme, s-a început emisia fără să existe scaune în redacție, internet, domenii precizate pentru reporteri, dar cu ore de emisie pentru politicieni care se perindau în studio cu ocazia campaniei electorale. Sunt exemple banale, asemenea refuzului de a participa la propaganda PSD în campania electorală pentru parlamentarele din 2008, în ciuda crezurilor mele ferme de stânga, pe care oricum Partidul Social-Democrat le afișează rareori, și fără să le practice.
Fostul director cu pretenții de jurnalist al Cetățeanului clujean, Ion Novăcescu, dăduse o directivă să scriem articole cât mai „dezastruoase” despre situația din sănătate, economie etc. din județul Cluj, însă în afara orașului Cluj, unde săptămânalul nu controla distribuția. Sub articolele publicate sub formă de supliment separat al fițuicii apăreau candidații PSD la alegeri, iar ziarul era dat la diverse mitinguri electorale de către staff-urile politicienilor. Am refuzat să îndeplinesc cererea patronală și le-am spus colegilor să ne opunem intruziunii politice partinice asupra practicii noastre editoriale. Am aflat ulterior că Novăcescu era unul dintre oamenii de PR ai PSD-ului la alegerile de la sfârșitul anului 2008. Manipularea era cu atât mai abilă pentru că nu eram direcționați să atacăm anumite persoane, ci doar să descriem un context social descumpănitor, însă flancat în spațiul publicitar de imaginea salvatoare a opoziției la puterea PDL. Din nefericire, nu ne-am solidarizat în redacție, iar argumentele erau diferite: temeri cu privire la pierderea slujbei, posibilitatea de a alege situațiile obligatoriu negative, indiferență ori cinism.
În consecință, m-am hotărât să performez un happening, care să transgreseze mizele campaniei electorale, cu titlul „Doho, Sisif mediatic, cară gunoiul informaţional al lumii”. Sub motto-ul „Gunoieri informaţionali din toate redacţiile Clujului, uniţi-vă!”, am anunțat pe blog și în media că mă costumez cu ziare lipite de haine cu bandă adezivă, o mască de gaze și car după mine prin centrul Clujului, pe stradă și trotuar, mai multe televizoare, monitoare, stive de ziare, radiouri, legate între ele de cabluri: „Am fost condamnat să car la nesfârşit, fără salvare, junk-ul informaţional al lumii. Televiziune, radio, ziare, reviste, net. Gunoaie sunt prezentarea continuă, galopantă a tuturor banalităţilor, crimelor, accidentelor, frivolităţilor mondene. Tot gunoaie sunt sastisirea publicului cu oameni politici ciungi de viziune, cu vorbăria despre bani şi lipsa lor, cu evenimentele culturale ponosite. Nu există selecţie în Evul Media, doar producţie. Adesea, gunoaiele nu sunt subiectele în sine, cât anularea lor prin viteza în care sunt prezentate, fără pic de meditaţie asupra situaţiei şi prin modul facil de a nara un subiect, care prostituează ideea de poveste. Gunoaiele vin pe bandă rulantă, informaţia nu se reciclează, doar pentru că dispare de pe scroll. Ea va adăsta în creierul nostru”. Am propus apoi restricționarea producţiei de flecăreli politice, mondene şi sociale, lupta cu „şefii” pentru a nu mai prezenta toate tâmpeniile și greva generală a breslei pentru a contracara intruziunile patronale și politice. Soluţia sugerată publicului a fost boicotul mass-media în timpul campaniei electorale („fii tu propriul jurnalist”). Am încercat să vin cu alternative la discursul mediatic. Am pomenit şi de o producție în stil vechi, pe stoc, mai puțin comercială și deloc instantanee, și le-am cerut participanților la happening să participe cu un volum pentru a face schimb de cărți.
Drumul din fața Facultății de Litere până în Piața Muzeului a fost extrem de dificil pentru că aveam câteva zeci de kilograme de „junk”. La un moment dat, cablurile au pleznit din cauza greutății și zdruncinăturilor. Mâinile erau umflate de la efort, pielea tăiată de la cabluri. Pe un vânt rece, curgeau șiroaie de transpirație pe mine, iar părul lung îmi dădea un aer romantic, contracarat de un zâmbet șmecher. Strada e cu ochii pe mine, îl văd pe un polițist cum se încruntă când mă vede. Mă tem că îmi spune să ies de pe șosea, unde am mers o vreme, dar vede o echipă TV care mă filmează și renunță să mă abordeze.
Sunt excitat. Ajung în piață, fumez o țigară ca să mă liniștesc, vorbesc cu unii din cei aproape douăzeci de amici adunați, cărora li s-au alăturat jurnaliști veniți într-o cifră asemănătoare. Mă bucur că au venit și câteva personalități ca Vasile Dâncu, Cătălin Ștefănescu și, mai târziu, Ovidiu Pecican, ca să gireze cu prezența lor actul meu cam șui. Mă așez pe un televizor, rămân cu masca de gaze pe cap și răsfoiesc, în click-urile aparatelor foto, dintr-un roman non-ficțional. Este una dintre cele mai bune producții jurnalistice din România postdecembristă, Spovedanie la Tanacu, carte scrisă de fosta jurnalistă BBC, Tatiana Niculescu Bran, și compusă din câteva zeci de interviuri și luni de cercetare. Le spun jurnaliștilor: „Astăzi sunt nebunul satului media. Este un protest la adresa media, la avalanşa de informaţii care, de multe ori, se deversează inutil. Din cauza aceasta mi-am luat şi masca, pentru că este un mediu destul de toxic. Protestul meu vine şi în urma unei experienţe personale: demisia mea de la Cetăţeanul clujean. Am decis să plec deoarece nu am vrut ca prin articolele mele să mă pun în slujba jocurilor politice. Am ales o metodă de protest radicală deşi era mult mai uşor să scriu un pamflet pe care, poate, îl citeau doar prietenii. Îmi asum gestul meu şi critica la adresa media. Unui jurnalist i se cere, prin contractul de muncă, să redacteze cinci ştiri pe zi, adică cinci poveşti. Cunosc cazuri în care numărul acestora ajunge la 115 pe lună. Nimeni nu respectă prevederile contractului, iar calitatea informației se pierde în cantitate”, spun în presa locală.
Iar printr-o cultură facilă a spectacolului în care actorii sunt net separați de public, spre deosebire de manifestațiile performative în care distincțiile sunt blurate sau de instituirea unei culturi a dialogului social, media a provocat în rândul societății atrofie deliberativă și o disciplină minimă a conversației. Lipsa interacțiunii într-un spațiu nemediat a condus ca la întâlnirile publice la care am participat discuția să se transforme rapid în acuzație, iar interogația în exclamație. Cu toate acestea, media tradițională rămâne, cu toate limitele ei, cel mai alert organ de reacție la abuzurile puterii, spațiul spectacular de unde îmi extrag ideile de intervenție stradală sau petiționară. Totuşi, în ciuda intervențiilor militante, mă întreb adesea cu scepticism dacă pășind curajos în fetișul spectacolului, putem desluși spațiul post-spectacolului, în care scenele pe care azi le urmărim și legitimăm ca purtătoare de sens politic și mediatic vor începe să dispară.
Jurnalismul cu vocația sa presupus imparțială a devenit în ultimii ani, după perioada efervescentă a anilor ’90, o pârghie a intereselor de afaceri și o anexă a publicității. Așa că am preferat atât înainte de manifestație, dar mai ales după să practic, când nu eram propriu-zis activist, un jurnalism dintr-o perspectivă angajată, participativ și cetățenesc. Angajamentul este să reliefez vocile mai puțin auzite, în afara star sistemului național sau local, în afara pârghiilor capitaliste și politice de putere și să arăt presiunile acestor grupuri de cetățeni protestatari la adresa ierarhiilor existente.
______
Protestatarul. O istorie participativă descrie posibilitățile întrevăzute ale unei democrații participative dintr-o perspectivă activistă temperată adesea de auto-ironie. Exemplele de nesupunere civică, serioase și ludice deopotrivă, ilustrează potențialul formării unor mișcări asociative ce se vor multiplica și întări dacă vom continua să reflectăm mai adânc asupra incongruențelor dintre un sistem capitalist și oligarhic, care a acaparat sfera relațiilor publice și private, și democrație, ca forum social cu acces egal. Conștientizarea acestor contradicții, incipientă în spațiul românesc și vizibilă la manifestațiile din iarna anului 2012, va conduce la conturarea unor coagulări contestatare mai ferme la adresa actualelor dezechilibre de putere.
Prezentarea volumului apărut la Editura Tracus Arte are loc marţi, 6 noiembrie, ora 18.00, la librăria Book Corner din Cluj (str. Eroilor, nr. 15), în prezenţa criticului literar Alex Goldiş şi a sociologului Norbert Petrovici. Fragmentul de mai jos se referă la disoluţia mediatică din ultimii ani şi la refuzul de a ne lăsa intoxicaţi politic în preajma campaniei electorale. Cu toate acestea, soluţia la criză şi doctoria mult-visată a orizontului post-spectacular o cunosc doar nebunii satului mediatic.