Uniunea Europeană este captiva, pe de o parte, regimurilor neoliberale ce-și subminează propriile democrații reprezentative prin politici sociale bazate pe sancțiuni și austeritate; de cealaltă parte stau regimurile autoritariene din Ungaria, Polonia și, în curând, Italia, ce de fapt reprezintă stadiul (mai) avansat al aceleiași probleme de bază – dispariția unei alternative politice reale de Stânga și radicalizarea de Dreapta a unei părți din clasa muncitoare și din clasa de mijloc, în sensul larg al acestor termeni. În Germania, muncitorii din industriile constructoare de mașini și din industria de servicii (logistică, fast-food, alimentară etc.) au fost lăsați în urmă de social-democrații de la SPD, care în timp ce au vânat voturi la Centru au uitat cum să gândească răspunsuri de Stânga la provocările globalizării. Astfel alegătorii tradiționali ai SPD-ului nu se pot simți decât ca pierzători și lipsiți de putere, de fiecare dată când Siemens își mută o fabrică în SUA sau când Amazon mai taie din salariul real, mai falimentează un competitor local.
În România, atât muncitorii cât și clasa de mijloc urbană se simt prizonierii unor elite semi-boierești, împotriva căreia ambele par insuficient de puternice. Ura clasei de mijloc urbane față de muncitori și săraci este expresia nesiguranței profunde a clasei respective cu privire la controlul asupra statului și totodată a fricii de a-și pierde statutul oricum privilegiat prin subvenționarea capitalului străin și prin lipsa unui stat de drept care să-i garanteze acumularea de capital autohtonă și protecția proprietății private. A concepe locuitorii din zona rurală în termeni rasiști-civilizaționiști drept stavile în fața modernizării țării și întregul discurs anti-corupție reprezintă în acest sens strigătul de luptă a unei clase incipiente. Însă răspunsurile muncitorilor din urban dar și din rural au tins să oscileze între cooperare, resemnarea în fața exploatării crescânde și evadarea în strâinătate. Doar că pentru mulți dintre aceștia, viața mai bună „în afară” reprezintă un alt ciclu de represiune, exploatare și abuz.
La alegerile europarlamentare din 2014 „Europa socială” este tema centrală a tuturor candidaților pentru postul de Președinte al Comisiei Europene. În fața ratei de șomaj uriașe din Spania și a prăbușirii economiei Greciei, părea că elita politică din Bruxelles înțelesese că Uniunea Europeană trebuie să aibă și o componentă socială dacă speră să reziste mișcărilor centrifuge ce deja luaseră contur în anii de dinainte. Nimeni însă vorbea pe atunci și despre isteria mediatică ce cuprinsese Marea Britanie în anul de dinainte, țară ce se pregătea de la 1 ianuarie 2014 să primească 29 de milioane de imigranți din România și Bulgaria[i]. În Germania, partidul bavarez Uniunea Social-Creștină (CSU), partid-soră a creștin-democraților (CDU) Angelei Merkel și parte a guvernului federal, a propagat viziuni rasiste similare[ii]. Același partid care în iunie 2018 avea să arunce guvernul Merkel IV într-o criză fără precedent pe tema respingerii la graniță a cautătorilor de azil deja înregistrați în alt stat membru UE, același CSU a introdus în 2013 termenul de „imigrației a sărăciei” (Armutszuwanderung) în discursul public despre românii și bulgarii care primeau în sfârșit accesul neîngrădit la piața forței de muncă germană. La congresul partidului din acel an, delegații CSU au adoptat un document prin care partidul urmărea să „îngrădească stimulente false ale imigrației” prin „excluderea [românilor și bulgarilor] de la ajutoare sociale în primele trei luni ale șederii lor în Germania” (propria traducere)[iii]. Această politică xenofobă și-a găsit expresia câțiva ani mai târziu într-o modificare legislativă sprijinită de guvernul de mare coaliție CDU/CSU-SPD: ca reacție la unele hotărâri ale Curții Sociale Federale (Bundessozialgericht) în favoarea cetățenilor europeni cărora inițial li se refuzaseră drepturile la ajutor social de către autoritățile de resort[iv], Guvernul Federal a înăsprit semnificativ accesul cetățenilor europeni la ajutoare sociale[v]. Adoptate într-un tur de viteză în toamna lui 2016, modificările Cărților II și XII ale Codurilor Sociale (SGB II și, respectiv, SGB XII) au intrat în vigoare în ziua de 29 decembrie a aceluiași an. Conform acestor modificări, în primii cinci ani de ședere pe teritoriul Germaniei cetățenii europeni nu au dreptul să aplice pentru ajutorul social minim[vi]. Numai cei cu contract de muncă au dreptul să aplice pentru ajutoare sociale în completare, în cazul în care nu au venituri suficiente pentru a-și asigura existența. Noua formă a legii se sprijină în parte pe dreptul european. Tratamentul egal în fața legii pentru cetățenii europeni în toată Uniunea, reglementat prin Directiva 38/2004, menționează explicit că „persoanele care exercită dreptul de ședere nu trebuie să devină o povară nerezonabilă [unreasonable burden] pentru sistemul de asistență socială a Statului Membru gazdă pe durata unei perioade de ședere inițială” (Art. 10, propria traducere și marcare a cuvintelor)[vii]. Cu alte cuvinte, în contextul expansiunii Uniunii Europene în 2004, domeniile de asistență socială a Statelor Membre au fost (re)confirmate în caracterul lor juridic național. Atâta timp cât domeniul social este definit strict ca o chestiune națională, sintagma „Social Europe” poate numai să rămână un slogan de alegeri.
Migrația românilor către Berlin a crescut constant în ultimii zece ani. În tabelul de mai jos am reprezentat numărul persoanelor venite din România care au fost înregistrate în Registrul Populației statului Berlin până pe data de 31.12.2017. Dacă în 2007 avem 6.662 de persoane venite din România înregistrate cu reședința în Berlin, numărul acestora crește până la 25.730, în 2017. Trebuie însă precizat că aceste cifre arată doar numărul persoanelor cu contract de chirie sau care locuiesc în adăposturi pentru persoane fără locuință, care au avut actele necesare pentru a se înregistra oficial la primăriile de district. Trebuie să asumăm existența unui număr mult mai mare de persoane care locuiesc fără contract, de multe ori în condiții insalubre și scumpe; persoane care locuiesc pe stradă sau prin parcuri, pe la rude și cunoștințe și, nu în ultimul rând, persoane singure care subînchiriază camere în apartamente împărțite care nu sunt recunoscute de către proprietar/administrația clădirii și, prin urmare, nu se pot înregistra în Berlin.
Extras din Registrul Populației; Sursă: Oficiul pentru Statistică Berlin-Brandenburg[viii]
În cele ce urmează mă voi referi concret nu numai la muncitorii mai mult sau mai puțin calificați care au venit să muncească în Germania, ci și la familii cu copii care au căutat să scape nu numai de sărăcia din România, ci și de rasismul și discriminarea sistematică la care au fost supuși. Aceștia nu cunosc sistemul și limba țării de destinație și se bazează în mare parte pe rețele personale de informații și pe relații de rudenie pentru a găsi în primă fază o cazare (nu o locuință!) și poate chiar un loc de muncă. În România au fost huliți drept „asistați sociali” și nu au educație superioară. Unii sunt complet analfabeți. O parte dintre aceștia, imigranții „vizibili” sistemului de servicii sociale german, aparțin minorității rome. Sunt „vizibili” însă nu ca subiecți politici, nu ca cetățeni români sau chiar europeni, ci la un nivel mult mai nesofisticat – cel al unei etnii. Secolele de persecuție, sclavie și rasism pe care romii le-au îndurat în spațiul românesc și rasismul pe care încă îl îndură în România anului 2018 își găsesc corespondența și în spațiul german. Confruntarea cu acest trecut încă nu a avut loc în România, iar în Germania lucrurile nu stau neapărat mai bine. Atacurile din spațiul public motivate (sau nu) rasist împotriva persoanelor de confesiune evreiască și musulmană sunt discutate în mass-media și în domeniul politic aproape furios. Nimeni nu discută însă despre rasismul față de romi.
Fiindcă în Germania nu există statistici cu privire la persoanele fără adăpost, ci numai diverse estimări venite din partea societății civile[ix], este dificil de elucidat numărul românilor care trăiesc fără locuință în Berlin. Însă atât din experiența colegilor din domeniu, cât și din propria mea experiență de muncă, numărul românilor (și a bulgarilor) care utilizează ofertele sistemului de ajutor pe persoane fără locuințe (adăposturi de noapte, cantine publice ș.a.m.d.) în Berlin este semnificativ; îndeajuns de semnificativ încât unele adăposturi de noapte și instituții publice de sănătate să aplice politici discutabile ca stabilirea unor „zile speciale” în timpul săptămânii în care români și bulgari să le poate folosi serviciile gratuite, aceștia fiind singurele grupe de oameni cu asemenea îngrădiri. Într-adevăr, frica de a fi „năvălit” de către aceste grupe de oameni este mare, în condițiile în care resursele structurilor publice și a organizațiilor din societatea civilă sunt foarte limitate în cadrul statului neoliberal. Mai mult decât atât, în numeroase ocazii am observat personal funcționari publici exprimându-și temerea de a crea „stimulente pentru o imigrație crescută” prin investirea într-o infrastructură socială deschisă și migranților UE, de pildă prin finanțarea interpreților de limbă română și bulgară care să înlesnească accesul persoanelor la serviciile sociale. Această temere este deseori însoțită de observația că obișnuita clientelă a structurilor de ajutor, adică cetățenii germani cu și fără trecut migratoriu, sunt intimidați de numărul mare de români și de bulgari care stau la coadă, de exemplu, pentru o consultație medicală gratuită și nu mai vin. În luna ianuarie a acestui an, o situație similară la o punct de distribuire a alimentelor din orașul Essen a dus la interzicerea temporară a persoanelor fără pașaport nemțesc, concret a persoanelor refugiate sau în curs de clarificare a cererii de azil, de la accesul la alimente[x]. Din nefericire asemenea conflicte între grupuri de oameni aflate la baza piramidei sociale nu pot decât să se intensifice în condițiile unui stat care acceptă tacit salarii mici și condiții de muncă exploatative în domeniul social, care nu găsește valoare în investirea de lungă durată în proiecte locale de incluziune și combatere a sărăciei.
Nu este atunci de mirare faptul că se vorbește despre o „sărăcie absolută adusă de migranți”. Chiar și asistenților sociali care lucrează de decenii în domeniu le place să sublinieze că sărăcia absolută nu mai exista în Germania înainte de „venirea refugiaților”, de „venirea românilor și a bulgarilor”. Asemenea încercări la nivel individual a unor colegi suprasolicitați de provocările uriașe din munca cu români și bulgari de a-și înțelege propria situația și, la un alt nivel mai general, de a reconcepe misiunea profesiei de asistent social într-un domeniu devenit hiperpolitizat în ultimii ani (mai mult decât era înainte) riscă să abată atenția de la dimensiunile structurale a migrației în interiorul UE, dimensiuni care-și găsesc dramatic expresia în cazul Berlinului.
În primul rând, dezvoltarea istorică a Berlinului nu poate fi concepută fără fluxurile migratorii care i-au furnizat forță de muncă, artiști, savanți și, în ultimă instanță, o populație care în prezent numără (oficial) 3.6 milioane de oameni, cu tendință puternică de creștere. Această dezvoltare economică și urbană se sprijină și pe imigrația forței de muncă „ieftine” din Europa de Est și de Sud-Est. Majoritatea acestor muncitori din Polonia, România, Bulgaria (dar și din Albania și Serbia) îngroașă astăzi rândurile unui sector al salariilor mici, ce în 2016 număra 6,7 milioane de oameni[xi]. Vorbim despre munci cu normă și remunerație mică, de obicei intensive fizic și fără asigurare medicală. O colegă glumea deunăzi cum că pe numeroasele șantiere de construcții care împânzesc orașul se vorbește dimineața sârbo-croată și după-amiaza română. Mulți din românii pe care îi consiliez muncesc într-adevăr cu contract cu remunerație scăzută[xii] (Minijob) în construcții, dar și la firme de livrat ziare și prospecte, la firme de curățenie și de grădinărit public. În lipsa cunoștințelor de limbă germană, găsirea unui loc de muncă este făcută prin intermediari, de multe ori alți români angajați în firmă care vorbesc îndeajuns de bine germană încât să le transmită celorlalți programele săptămânale de muncă primite de la conducere. Aceste locuri de muncă însă nu aduc un venit suficient de mare încă să le permită găsirea unei locuințe proprii, ceea ce în unele cazuri sporește enorm dependența față de angajator. Astfel, muncitorii care au fugit de sărăcia din România devin rapid prizonierii firmelor care le oferă și cazare pe lângă leafă, de multe ori în condiții precare (paturi duble, două băi și o bucătărie la 30 de persoane, lipsa unui contract de chirie etc.).
În același timp să nu uităm interesele puternice pe care Germania le are în economia României. Conform Camerei de Comerț și Industrie Româno-Germane (AHK România), există în România aproape 7.500 de companii cu participație germană la capital, cu peste 250.000 de angajați și o cifră de afaceri de circa 25 miliarde de Euro (peste 13% din PIB). În Raportul Anual pe 2017, AHK România se mândrește cu un volum comercial în creștere între Germania și țara noastră în valoare de 29,5 miliarde de Euro, „ceea ce înseamnă peste 20% din totalul comerțului exterior al României”[xiii]. Nu trebuie să fii marxist pentru a ajunge la concluzia că aceste fluxuri de capital și forța de muncă avantajează clar o parte și că nu se poate discuta despre vreun sacrificiu pe care UE, în acest caz Germania, l-a făcut prin consfințirea aderării României la piața comună.
În al doilea rând, trebuie să discutăm despre politicile de austeritate și despre statul neoliberal. Din 1991 Berlinul este capitala Germaniei reunificate, iar administrativ este, în același timp, stat membru în republica federală (Land) și oraș. La nivel statal, corpul executiv este Senatul din Berlin, ce trebuie să aplice legile statale votate de Camera Reprezentanților, corpul legislativ, iar la nivel comunal orașul este împărțit în douăsprezece districte cu propriile lor primării și corpuri administrativ-birocratice. Pe durata Războiului Rece, SUA și Germania de Vest au pompat bani în oraș, în parte datorită statului său de „cap de pod” împotriva URSS-ul. După Reunificare însă, Berlinul a pierdut importanta finanțare americană și la jumătatea anilor 90 a devenit insolvent. Unele districte ale orașului și-au avut prin urmare bugetele puse sub sechestru. Anii de austeritate ce-au urmat au dus la demantelarea parțială a corpurilor administrative comunale fiindcă, pe de o parte, nu s-au mai făcut angajări de personal și, pe de altă parte, proprietăți, părți din administrație și utilități au fost parțial privatizate (reorganizate în societăți comerciale cu Landul drept acționar majoritar) sau de-a dreptul vândute. Acesta a fost și cazul companiei municipale de alimentare cu apă, pe care Senatul a vândut-o unei companii private în 1999 numai pentru a o cumpăra înapoi în 2013, pentru 618 milioane de Euro, după ce prețul metrului cub de apă se dublase, devenind printrele cele mai scumpe servicii de acest fel din țară[xiv]. E important să avem în vedere aceste lucruri pentru a înțelege de ce nu există o politică comună de construcție a locuințelor sociale într-un oraș cu piața imobiliară tensionată, de ce în unele cazuri durează luni de zile pentru prelucrarea unor cereri de căsătorie sau de înregistrare a unei locuințe, de ce unele instituții dintr-un district încearcă să scape activ de responsabilitatea prelucrării unor dosare de ajutor social prin trimiterea persoanelor la un alt district.
Mai mult decât atât și cu riscul de a derapa în explicații culturalizante, așa-numita „cultură birocratică” a Berlinului datorează mult tradiției prusiene: cu excepțiile îmbucurătoare, birocrații și birocratele de la mijlocul scării ierarhice în sus, atât la nivel comunal cât și la nivel statal, se cred adeseori mici corifei în câmpul lor decizional. Asta explică însă numai parțial rigiditatea dacă nu direct aversiunea cu care, de exemplu, inițiativa Senatului din legislatura actuală de a dezvolta o strategie comună de cazare a persoanelor fără adăpost a fost primită de funcționarii districtelor. Nimeni nu vrea să cedeze din puteri și responsabilități, chiar și la nivel simbolic (sau mai ales la acest nivel), și să piardă eventual respectivele alocări bugetare[xv].
Politica de austeritate și înstrăinare a bunurilor comune practicată ani de-a rândul de CDU și SPD în Berlin au afectat desigur și finanțarea societății civile din oraș. Multe proiecte de la nivel local, „de cartier”, dispar în mod curent după doi sau trei ani fiindcă finanțarea pe bază de proiect este prin definiție limitată în timp; concurența de piață în domeniul social a devenit principiul organizator al relațiilor dintre organizațiile neguvernamentale, pe de o parte, și dintre organizațiile neguvernamentale și statul, pe de altă parte. Prin urmare lipsesc adeseori structuri de ajutor cu cunoștințele de limbă necesare care să fie deschise problemelor complexe ale migranților. Și chiar în cazul în care acestea se dezvoltă prin proiecte specializate, toată munca și experiența practicanților angrenați în aceste structuri de ajutor dispare după doi sau trei ani odată cu finanțarea. În acest context nu se prea poate vorbi despre o „soluție” pentru românii și bulgarii care caută o viață mai bună în Berlin și ajung victimele diverselor scheme exploatative în privința locuinței, locului de muncă ș.a.m.d. Factorul definitoriu este voința politică la nivel național, care se mulțumește cu un management al sărăciei. Iar asta e valabil și pentru săracii autohtoni.
Asta ne duce direct la al treilea punct din discuția noastră despre structurile care favorizează opresiunea și mizeria migranților români în Germania și, în special, în Berlin. Condițiile de viață în capitală s-au înăsprit vizibil în urma Crizei din 2008, când investitori străini via Londra, Luxemburg și Panama, au intrat pe piața imobiliară berlineză în căutarea de rendite sigure la capitalul investit după căderea piețelor financiare. În 2008 încă se mai puteau găsi aici apartamente de două sau trei camere sub 600 de Euro chirie. Zece ani mai târziu chiria acelorași apartamente costă în jur de 1500 de Euro pe lună. Metrul pătrat de locuință la închiriere costă în Berlin în medie 13-15 Euro. Media pe țară este însă de 6,5 Euro. De mult timp persoane cu venit mediu au probleme în a găsi o locuință în marile orașe germane pentru care să nu fie nevoiți să plătească aproape jumătate din salariul lunar pe chirie. Problema este complexă și omniprezentă în viețile oamenilor și nu pot oferi aici un tratament mai detaliat al problemei. Pot doar să semnalez retragerea statului din construcția de locuințe plătibile și mai ales de locuințe sociale, înstrăinarea terenurilor publice și reorientarea companiilor de construcție către clientela de lux pentru maximizarea profitului, în condițiile creșterii costurilor de construcție și a speculei cu terenuri. Evident că această situație lovește cel mai puternic pe cei mai săraci, după cum vom vedea în continuare.
Locuința este unul din elementele indispensabile traiului în societățile moderne. Din punctul de vedere al imigrației, locuința reprezintă baza pe care se construiește întregul proces de integrare într-o nouă țară. În același timp, locuința sub forma reședinței oficiale constituie în practică și un prim obstacol în cazul Germaniei, fiindcă prin aceasta se condiționează accesul la majoritatea serviciilor publice. Odată înregistrată oficial, o persoană primește prin poștă numai la adresa înregistrată (din motive de protecție a datelor personale) numărul de identificare fiscală (steuerliche Identifikationsnummer) și un număr de asigurare socială (Sozialversicherungsnummer), care împreună funcționează ca un fel de cod numeric personal. Numai pe baza numărului de identificare fiscală (NIF) poate un angajator să plătească taxele obligatorii către stat pentru angajat (în sectorul salariilor mici asta nu pare a fi o problemă), iar numărul de asigurare socială este important în gestiunea contribuțiilor către casa de asigurare de sănătate și către fondul de pensii. Fără NIF o persoană nu poate aplica pentru alocația pentru copil. Dacă o persoană nu este înregistrată oficial, autoritățile publice nu se simt responsabile față de aceasta.
O persoană se poate înregistra cu reședința în Berlin la orice primărie din oricare district al orașului numai pe baza unei programări; durata medie de așteptare pentru programare este de două luni în Berlin, ceea ce depășește termenul limită de timp prevăzut în lege[xvi]. Dinainte trebuie completat un formular în germană cu datele personale și obținută o adeverință de dare în folosință a locuinței (Wohnungsgeberbestätigung), de la persoana sau firma de la care se închiriază locuința, pentru a putea apoi primi adeverința de reședință (Meldebescheinigung). La această adeverință de dare în folosință apar problemele fiindcă o mare parte din românii cu mijloace financiare reduse sunt constrânși în forme de locuire unde nu au șanse să obțină această adeverință: imobile suprapopulate, insalubre, în care o familie locuiește într-o singură cameră pentru care plătește 500 sau chiar 700 de Euro pe lună. Proprietari lipsiți de scrupule exploatează situația disperată a migranților fără locuință pentru a câștiga sume imense de bani.
În acest sens, o altă schemă de a face bani este de a vinde aceste adeverințe de dare în folosință. O persoană plătește între 300 și 500 de Euro pentru o adeverință semnată și ștampilată ca din partea unei firme imobiliare și se înregistrează oficial la primărie cu adresa de pe adeverința cumpărată. Dar persoana nu are de fapt acces la corespondența primită prin poștă la acea adresă și, prin urmare, nu primește NIF-ul și celelalte acte trebuincioase. Mai mult, persoane care prin această metodă au reușit să se înregistreze sunt și adeseori șterse din Registrul Populației, atunci când autoritatea competentă descoperă că 20 de persoane locuiesc „pe hârtie” în același imobil. Adeverința de reședință astfel obținută nu valorează prea mult și poate încrimina persoana în fața legii.
Un al doilea obstacol în calea integrării este refuzul primăriilor de district de a caza persoanele fără adăpost în centre specializate sau, când e vorba de nevoi suplimentare în cazul familiilor cu copii, în pensiuni sau hotel-uri. Conform Legii generale de protecție și siguranță publică (Allgemeines Sicherheits- und Ordnungsgesetz – ASOG)[xvii], autoritățile locale responsabile de ordinea publică sunt obligate să ofere un adăpost persoanelor care nu doresc să doarmă pe stradă, indiferent de naționalitate, drepturi la ajutor social sau alte asemenea criterii. O persoană care locuiește pe stradă are dreptul de a face acest lucru în continuare fără ca statul să-i încalce dreptul la integritatea persoanei (așa-numita freiwillige Obdachlosigkeit sau „situație fără adăpost voluntară”). Însă o persoană sau, în cazul nostru, o familie care nu dorește să locuiască pe stradă și declară acest lucru autorităților competente (așa-numita unfreiwillige Obdachlosigkeit sau „situație fără adăpost involuntară”) trebuie să i se ofere un adăpost într-o instituție publică sau, dacă acest lucru nu este posibil, într-o pensiune sau hotel, pe cheltuiala orașului. Gândirea din spate este că prin locuirea involuntară pe stradă, acea persoană constituie un pericol la adresa drepturilor sale garantate prin Constituția țării.
Însă în cazul Berlinului această lege este de multe ori aplicată discreționar sau chiar deloc. Contrar legii ASOG, cazarea pentru cetățenii europeni este condiționată în Berlin de ajutorul social primit. Am însoțit personal de multe ori familii cu copii care trăiesc pe stradă la Birourile Sociale ale primăriilor, în districte diferite, numai pentru a fi respinși fără vreo dovadă în scris, în sine o încălcare a legii, pe motiv că familia nu primește ajutor social. Acestă condiționare a cazării de ajutor social are de-a face cu costuri: dacă o persoană primește ajutor social atunci primește automat și plata cazării și a întreținerii aferente acesteia, dar din bugetul instituției plătitoare de ajutor – Jobcenter-ul. Primăriile în sine nu par a avea un buget separat pentru cazarea persoanelor fără adăpost prin ASOG și se feresc să facă acest lucru de frica explodării costurilor[xviii]. Familia afectată poate să depună o plângere la tribunalul de resort, de una singură sau printr-un avocat, și de obicei judecătorul de serviciu decide în câteva zile în favoarea acesteia. Însă chiar și dacă se depășesc barierele de limbă și de competențe juridice iar plângerea este încununată cu succes, cazarea este limitată pentru o durată de trei luni de către judecător și este gândită mai mult ca un răgaz pentru ca familia să își clarifice dreptul la ajutor social. O limitare temporală a cazării nu este prevăzută în ASOG, iar unii experți juridici văd aici o încălcare a legii. Însă de la începutul anului curent primăriile de district și-au schimbat tactica, probabil pentru a evita tribunalul, și acordă cazare familiilor pentru o perioadă maximă de doar patru săptămâni. Astfel începe o luptă la propriu împotriva timpului pentru a depune dosarul de ajutor social și a obține o prelungire a cazării. De cele mai multe ori însă, familiile și persoanele nu au resursele sau cunoștințele necesare (de limbă, asupra legilor, asupra sistemului birocratic, asupra propriilor drepturi) și ajung să înnopteze luni întregi pe stradă, în parcuri sau în mașini părăsite, dacă nu au bani sau rude care să le ofere ajutor. Aici frica este mare că Oficiul pentru Protecția Copilului (Jugendamt) îi va descoperi și le va lua copii.
Al treilea obstacol este legat de obținerea ajutorului social propriu-zis. În Germania, banii primiți ca asigurarea de existență minimă poartă numele de Șomaj II (Arbeitslosengeld II sau ALG II) și că acesta este destinat persoanelor apte fizic de muncă[xix]. Instituția responsabilă pentru ALG II poartă numele de „Jobcenter” și este organizată intern ca o firmă, cu manager și target-uri trimestriale de minimizare a banilor cheltuiți în forma ajutorului social și maximizare a persoanelor intermediate pe piața forței de muncă. Cu contractul de Minijob o persoană are dreptul la ALG II spre completarea venitului necesar acoperirii costurile de viață în Berlin. Dosarul pentru ALG II este destul de stufos[xx]: pe lângă formularul principal, trebuiesc completate formulare suplimentare pentru fiecare membru al „comunității de nevoi” (Bedarfsgemeinschaft, în continuare „familie”).[xxi] Pentru cetățenii europeni majori din familie, Jobcenter-ul la care ajunge dosarul va cere și declarații semnate în care aceștia trebuie să explice de ce se află în Germania. Spre deosebire de formularele enumerate mai sus, aceste declarații-tip nu pot fi găsite în internet. Acestea sunt menite, pe de o parte, să îngreuneze birocratic depunerea dosarului printr-un formular suplimentar și să intimideze oamenii prin întrebări de tip interogatoriu (ex.:„Când ați intrat pe teritoriul Germaniei?”; „Cu ce scop vă aflați pe teritoriul Germaniei?”; „Descrieți din ce surse v-ați asigurat existența în ultimele trei luni”; „De ce depuneți cerere pentru ALGII?” etc.), la care depunătorii trebuie oricum să le răspundă și în persoană în cadrul unei întrevederi. Pe de altă parte, Jobcenter-ul verifică dacă au trecut cele trei luni de drept de ședere neîngrădită, deși o decizie legată de acest drept o poate lua numai Oficiul pentru Imigrație; se încearcă astfel o „triere” a depunătorilor de ajutor social prin respingerea lor automată în cazul în care nu au loc de muncă și încă nu au trecut acele prime trei luni de ședere.
O mare problemă la depunerea dosarului o au persoanele fără adăpost prin simplul fapt că nu pot dovedi clar în ce district locuiesc. La care Jobcenter să trimită persoana dosarul? Fiecare district are propriul său Jobcenter. În legea federală (SGB II) scrie că în funcție de locul „șederii regulate” (gewöhnlicher Aufenthalt) al solicitantului se decide instituția responsabilă. Să zicem că Ioana și-a procurat o adeverință de dare în folosință a unui imobil, cum am descris mai sus, și că este înregistrată oficial cu adresa în districtul Treptow-Köpenick, dar doarme efectiv într-o mașină în districtul Neukölln. Spre deosebire de cetățenii germani, cetățenii europeni fără adăpost ca Ioana nu se pot înregistra oficial „fără locuință fixă” la autoritățile publice, ceea ce le-ar conferi un oarecare statut oficial pe teritoriul Berlinului. Mai mult decât atât, de la venirea numărului mare de refugiați începând cu 2015, districtele din Berlin au reintrodus o mai veche formulă de repartizare a persoanelor fără adăpost în funcție de data nașterii a solicitantului – fiecare dintre cele douăsprezece districte este responsabil pentru persoanele născute într-o anumită lună calendaristică. În exemplul nostru, districtul competent pentru Ioana ar fi Pankow. Această formulă însă nu are vreo justificare în lege, ci doar în cadrul regulamentelor interne ale primăriilor de district; din acest motiv nu este aplicată consecvent și de către Jobcenter-uri, ci mai degrabă de către Birourile Sociale al primăriilor, care în cazul persoanelor fără adăpost se ocupă de repartizarea acestora în adăposturi. Bun, la care Jobcenter să depună Ioana atunci dosarul? Ținând cont de experiențele făcute în trecut cu persoane aflate în aceeași situație, pot spune că Ioana ar putea trimite dosarul prin poștă la Jobcenter-ul din districtul Treptow, unde ea a fost înregistrat oficial „înainte” de a rămâne fără adăpost. Fiindcă Ioana nu are acces la acea adresă, ea va trece în formular o adresă poștală unde poate primi corespondență. Zece zile mai târziu primește însă formularele completate, pe care le trimisese Jobcenter-ului, înapoi prin poștă cu un bilețel scris de mână lipit pe formularul principal, pe care scrie „Nu suntem responsabili, depuneți dosarul la Jobcenter-ul Pankow”.
Aceasta este o șicană a Jobcenter-ului și o încălcare fățișă a legii, căci refuză să accepte dosarul. Prima Carte a Codului Social (paragr. 16, SGB I) conține prevederile generale de funcționare a autorităților ce oferă servicii sociale și acolo este stipulat că orice cerere pentru ALG II poate fi depusă la orice instituție publică, atât din țară (Fisc, una dintre casele statale de asigurare de sănătate etc.) cât și din străinătate (adică la ambasade și consulate), iar acea instituție are obligația de a primi cererea și de a o trimite mai departe la instituția competentă. În Berlin trimiterea mai departe a dosarului la Jobcenter-ul competent se întâmplă în cel mai bun caz arbitrar; o mare parte din personalul Jobcenter-urilor din Germania are mari lipsuri în calificarea juridică și lucrează pe contracte cu termen de cel mult doi ani, însă mulți angajați nu rezistă atât de mult timp din pricina condițiilor de muncă foarte dificile: numărul mare de „clienți” pe cap de angajat (450 în loc de 170 prevăzuți prin lege), ore suplimentare în regim obligatoriu, amenințări cu violența din partea clienților și îmbolnăviri recurente[xxii]. De multe ori persoanele fără adăpost ca Ioana sunt trimise de la un Jobcenter la altul, dintr-un capăt în celălalt al orașului, pentru a depune un dosar pe care nimeni nu vrea să îl accepte.
Singura cale pentru Ioana ar fi de a contacta un ONG cu proiect de consiliere cu cunoștințe de limbă română, iar Berlinul are câteva astfel de proiecte destul de competente, care să-i găsească un avocat specializat în drept social. Avocatul depune o plângere scrisă în instanță de resort în care expune situația Ioanei (angajată cu Minijob, fără adăpost etc.) și problemele cu Jobcenter-ul. Totodată avocatul, dacă este competent, va depune o cerere de protecție temporară pe durata procesului; prin această cerere avocatul poate forța Biroul Social de la primăria districtului în care Ioana înnoptează în mașină (Neukölln) să îi ofere cazare într-un adăpost pentru femei (sau hotel etc.) și unul din Jobcenter-e (Treptow sau Pankow, în funcție de cum decurg primele etape ale procesului) de a-i plăti Ioanei temporar un ajutor social. Chiar și în regim de urgență procesul poate dura și trei luni de zile pentru că tribunalele au foarte multe astfel de cazuri pe rol. Banii pentru cazare și ajutorul social primit în avans trebuiesc plătite înapoi de Ioana, în cazul în care pierde procesul. Fiindcă procesul împotriva Jobcenter-ului este o chestiune juridică de ordin social, costurile avocatului sunt acoperite de stat în cazul în care Ioana nu are propriile resurse financiare pentru acest lucru. Nu există însă nicio garanție că Ioana va avea câștig de cauză. Justiția în Germania este independentă de Politic, dar judecătorii înșiși nu sunt independenți de propriile vederi politice. Căci din punct de vedere legal, situația cetățenilor europeni care aplică pentru ajutor social este extrem de controversată. Există numeroase hotărâri judecătorești în favoarea acestora și tot atâtea împotriva lor. În Berlin avocații specializați pe astfel de cazuri vorbesc despre o „loterie juridică”: poate ai noroc să pici la un judecător dintr-o cameră favorabilă. În caz contrar, primești decizie nefavorabilă la care depui apoi contestație și mai încerci o dată la instanța superioară.
Evident, în viața reală Ioana ar avea nevoie de sprijinul constant al unui ONG (consultație juridică, traducere română-germană, însoțire la avocat) pentru a ajunge atât de departe cu cazul ei. Mulți nu ajung atât de departe fie pentru că nu găsesc ONG-uri specializate competente (sau acestea nu mai au capacitatea de a se ocupa și de cazurilor lor), fie pentru că tacticile de descurajare ale autorităților au avut succes. Românii și bulgarii în situația Ioanei nu au lobby politic, nu au un partid care să le poarte lupta sau un stat care să se întereseze de drepturile lor. Sunt invizibili.
Al patrulea obstacol este reprezentat de datoriile în valoare de mii de Euro pe care o persoană le poate acumula în timpul până obține ajutorul social. De exemplu, toate persoanele aflate oficial pe teritoriul Germaniei au obligația de a fi asigurate medical, dar nu și dreptul la o asemenea asigurare. Există un număr de companii de sănătate cu Statul ca acționar majoritar și mai mult de o sută de companii private. Toate operează pe criterii economice și este foarte dificil să intri în sistemul de sănătate dacă ești sărac. Obligativitatea de a fi asigurat începe odată cu înregistrarea cu reședința; din acel moment începe perioada contribuțiilor obligatorii de sănătate pe care ți le poate calcula compania de asigurare (de la stat) pentru care te decizi în final. Pentru a continua exemplul Ioanei: cu ajutorul avocatului a obținut cazarea într-o pensiune privată pe cheltuiala Jobcenter-ului din Treptow, care îi plătește ajutorul social. Ioana a reușit cumva să convingă o companie de asigurări de sănătate (de stat), de exemplu AOK, să o asigure pe un contract personal. Jobcenter-ul îi plătește lunar contribuția la AOK. Însă, Ioana s-a înregistrat cu reședința oficial în Treptow în iulie 2017. Între timp au trecut câteva luni și contractul cu AOK a fost semnat în noiembrie aceluiași an. Prin lege (SGB V) Ioana este asigurată însă la AOK retroactiv, fie că dorește sau nu, din iulie și are de plătit contribuțiile de pe urmă până în noiembrie, când Jobcenter-ul a început să plătească pentru ea. Dacă Ioana nu poate demonstra că în perioada iulie – octombrie 2017 era în continuare asigurată la Casa Județeană de Sănătate de care ea aparține în România, atunci trebuie să plătească contribuțiile de pe urmă. Mulți imigranți din România nu pot aduce această adeverință. Ioanei i se încadrează automat de către AOK nivelul contribuției lunare pentru lunile din urmă la categoria maximă de 750 de Euro pe lună. Asta înseamnă din start o datorie de 3.000 de Euro. Dacă poate dovedi în scris prin extrase de cont sau alte documente că posibilitățile ei financiare în această perioadă au fost extrem de modeste, Ioana poate negocia cu AOK să o încadreze la un nivel minim de 330 de Euro pe lungă, adică un total de 1.320 de Euro, bani pe care trebuie să îi plătească chiar dacă nu a beneficiat de niciun serviciu medical pe durata lunilor iulie-octombrie 2017. Din fericire plata se poate face și în rate. Desigur, dacă Ioana ar fi avut un contract de muncă prin care angajatorul îi plătea din salariul brut contribuția lunară la asigurarea medicală, această datorie nu ar fi apărut. Dar Ioana nu a putut decât să obțină un Minijob în curățenie de 450 de Euro pe lună pentru care nu se plătesc asemenea contribuții de către angajator. Ea ar fi trebuit conform legii să-și plătească singură contribuția lunară sau să ia măsurile necesare pentru ca Jobcenter să preia acest rol. Dar am văzut deja în ce formă s-a desfășurat relația cu Jobcenter-ul.
Asemenea datorii mari pot apărea destul de repede și prin călătoritul în transportul public fără bilet, care în Germania este infracțiune. Inițial persoana care a călătorit fără bilet primește o amendă de 60 de Euro, pe care trebuie să o plătească în termen de 14 zile. În caz contrar, suma cerută se dublează plus o dobândă de aproximativ 5%. Suma cerută crește foarte repede, iar după două luni de la control compania de transport public trimite datoria la o firmă de avocatură, cu sarcina de a dispune în instanță recuperarea datoriei. Se poate ajunge astfel la punerea unui sechestru pe contul bancar a persoanei îndatorate, confiscarea prin împuternicitul instanței de bunuri valoroase și chiar închisoare și amendă penală. Românii săraci ca Ioana din exemplul nostru, care locuiește la rude sau într-o mașină, cu o leafă de 450 de Euro pe lună, nu are banii necesari cumpărării unui abonament lunar și în acest mod acumulează datorii de sute sau chiar mii de euro.
Povestea am mai auzit-o, iar concluziile ei ne-au încruntat deja frunțile: Stânga a fost învinsă, iar Subiectul ei Politic, proletariatul (industrial), a dispărut. În vestul Europei muncitorii au devenit clasa de mijloc consumeristă, copii acestora sunt hipsterii gentrificatori care umplă așa-numitele „industrii creative”. În estul Europei ura de clasă pe axa urban-rural și afluența unor elite post-comuniste domină un câmp social și economic în care capitaliștii locali se bat cu capitalul străin pe subvenții și influență politică, iar naționalismul își anunță întoarcerea. Și dacă vrem să reformăm Uniunea Europeană, cum unele grupări ce-și asumă orientarea politică de Stângă proclamă, este totuși util să ne întrebăm nu numai „ce să reformăm?”, ci mai ales „în numele cărei clase sociale?”. Am încercat în spațiul acestui articol să ilustrez pe de o parte situația unui număr însemnat de oameni, toți cetățeni europeni, care încearcă să evadeze structurile exploatative și rasiste ale periferiei (România, Bulgaria) prin migrația către un centru de acumulare de capital (Germania), numai pentru a găsi acolo structuri de opresiune specializate pe integrarea unei anumite forțe de muncă (calificate, cu educație superioară) și respingerea alteia (necalificate). Pe de altă parte am încercat să subliniez dimensiunea transnațională a luptei politice ce trebuie purtată împotriva acestor structuri. Efortul meu nu se vrea a fi o analiză, ci o îndemnare la această luptă politică. Diaspora vocală de pe rețelele sociale, în multe aspecte o oglindire a clasei de mijloc urbane din România, nu se interesează de concetățenii ce trăiesc în sărăcie cruntă. Ea protestează în Bruxelles pentru autostrăzi! Intelectualitatea românească de Stângă trebuie să încerce să își definească rolul istoric în contextul european, nu numai în cel național, căci acolo își face ucenicia politică o întreagă armată de muncitori încă invizibili. Până când?
[i] Vezi https://www.theguardian.com/commentisfree/2013/jan/15/bulgarian-romanian-migration-uk-restrictions (în Engleză, accesat pe 07.07.2018)
[ii] Vezi https://www.focus.de/finanzen/news/armutszuwanderung-faktencheck-osteuropa-gefahr-durch-rumaenen-und-bulgaren-6_id_3511485.html și https://www.focus.de/finanzen/news/arbeitsmarkt/arbeitsmigranten-willkommen-heissen-ba-vorstand-will-volle-sozialleistungen-fuer-rumaenen-und-bulgaren_id_3503923.html (ambele în Germană, accesate pe 08.07.2018)
[iii] Citatul în articolul din Suddeutsche Zeitung din data de 28.12.2013: „Die CSU werde deshalb “falsche Anreize zur Zuwanderung verringern” (…) “eine generelle Aussetzung des Bezuges von Sozialleistungen für die ersten drei Monate des Aufenthaltes in Deutschland”.” Vezi http://www.sueddeutsche.de/politik/wegen-bulgarien-und-rumaenien-csu-plant-offensive-gegen-armutsmigranten-1.1852159 (în Germană, accesat pe 07.07.2018)
[iv] Vezi http://juris.bundessozialgericht.de/cgi-bin/rechtsprechung/document.py?Gericht=bsg&Art=tm&Datum=2015&nr=14080 (în Germană, accesat pe 07.07.2018)
[v] Vezi declarația de presă a Ministerului Federal al Muncii și Afaceri Sociale din 14.10.2016 http://www.bmas.de/EN/Services/Press/recent-publications/2016/clarification-of-access-to-social-benefits.html;jsessionid=AC254FF1667DFD1B4C65C75039058A21 (în Engleză, accesat pe 08.07.2018)
[vi] Denumirea completă a acestei forme de ajutor social poate fi tradusă în română ca „Asigurarea de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă” (Grundsicherung für Arbeitsuchende). În foarte complexul sistem legislativ german, relația dintre cetățean și stat în domeniul serviciilor sociale este reglementată în cele douăsprezece Cărți ale Codului Social, așa-numitele Sozialgesetzbücher – SGB. SGB II și SGB XII reglementează serviciile sociale pentru asigurarea unui nivel minim de trai: SGB II pentru persoanele între 15 și 67 ani (vârsta de pensionare) în stare fizică să muncească, iar SGB XII pentru persoanele care din pricina vârstei, a unei boli sau a unui accident nu mai sunt în stare de a munci. Ambele forme de ajutoare sociale au fost concepute în actuala lor formă de către Guvernul Schroeder (coaliție SPD-Partidul Verzilor) și au intrat în vigoare în 2005. Acestea poartă marca politicilor neoliberale de disciplinare a forței de muncă: după principiul „Sprijină și Cere” (joc de cuvinte – „Fördern und Fordern”) sau mai pe românește „Pâine și Bici”, social-democrații germani de sorginte blairistă au introdus cote de ajutor social la limita existenței și un regim de sancțiuni conceput în așa fel încât muncitorii să nu prefere șomajul în fața locurilor de muncă prost plătite. Până în ziua de azi refuză SPD-ul să recunoască această trădare a propriei baze politice, ba mai mult, se chinuie din fotoliul Ministerului Muncii în guverne federale succesive să păstreze diferența de nivel între salariul minim pe economie, introdus abia în 2015, și ajutorul minim în dauna explicită a persoanelor care trăiesc din acest ajutor. Modificarea din 2016 a lui SGB II și XII prin care cetățenii europeni au fost excluși de la ajutor social a avut loc prin concursul Andreii Nahles, Ministra Muncii de atunci și actuala președintă a SPD-ului în momentul scrierii acestui text.
[vii] Vezi https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2004:158:0077:0123:en:PDF: „Persons exercising their right of residence should not, however, become an unreasonable burden on the social assistance system of the host Member State during an initial period of residence.” (Art. 10, Directiva 38/2004, în Engleză, accesat pe 08.07.2018)
[viii] Vezi https://www.statistik-berlin-brandenburg.de/datenbank/inhalt-datenbank.asp, pentru acces la baza de date statistice și https://www.statistik-berlin-brandenburg.de/produkte/produkte_jahrbuch.asp, pentru anuarele statistice ale Statelor Berlin și Brandenburg (în Germană, accesat pe 13.07.2018)
[ix] Organizația-umbrelă la nivel național a organizațiilor care lucrează cu persoane fără adăpost, BAG Wohnungslosenhilfe e.V., colectează începând cu 2014 prin organizațiile sale membre date statistice cu privire la fenomenul lipsei de adăpost. Conform estimărilor publicate în toamna anului trecut, 860.000 de oameni trăiau fără adăpost în 2016. Dintre aceștia, circa 440.000 de persoane erau refugiați cu statut recunoscut, care însă din pricina crizei locuințelor cu chirii accesibile locuiesc în continuare în adăposturi comunitare. Din restul de 420.000 de persoane fără adăpost, circa 12% sunt cetățeni europeni adică în jur de 50.000 de oameni. Aceștia trăiesc în proporție de 50% direct pe stradă, mai ales în orașele mari unde criza de locuințe s-a adâncit semnificativ în ultimii cinci ani. Vezi http://www.bagw.de/de/themen/zahl_der_wohnungslosen/index.html (în Germană, accesat pe 13.07.2018)
[x] Vezi https://www.thelocal.de/20180312/food-charity-in-essen-reverses-decision-to-ban-new-migrant-clients (în Engleză, accesat pe 14.07.2018)
[xi] Vezi Raportul Institutului german de Cercetare Economică – DIW, institut apropiat Asociației Patronatelor Germane, din decembrie 2017 https://www.diw.de/en/diw_01.c.572687.en/topics_news/in_germany_approximately_1_8_million_workers_eligible_for_the_minimum_wage_are_earning_less.html (în Engleză, accesat pe 08.07.2018)
[xii] Reforma serviciilor sociale inițiată de Guvernul Schroeder la începutul anilor 2000 a introdus printre altele așa-numitele „Minijob-uri”, a căror remunerație nu poate depăși suma de 450 de Euro pe lună. În cadrul acestei relații de muncă nu se plătesc asigurări de sănătate sau contribuții la fondul de șomaj, ci numai o contribuție minimă (în jur de 30 de Euro) la fondul de pensii. Angajatul însă poate depune o cerere pentru a fi eliberat și de către această plată. Ideea din spatele introducerii acestei forme contractuale este flexibilizarea forței de muncă, Minijob-ul nefiind impozitabil. În realitate Minijob-ul a contribuit la dezvoltarea sectorului salariilor mici.
[xiii] Vezi pagina 11 din Raportul Anual pe 2017 al AHK România pentru mai multe detalii: http://rumaenien.ahk.de/fileadmin/ahk_rumaenien/Publicatii/RO/Raport_Anual_2017_Med_Res.pdf (în Română, accesat pe 12.07.2018)
[xiv] Pentru mai multe detalii vezi pagina oficială a Berlinului (https://www.berlin.de/sen/finanzen/vermoegen/nachrichten/artikel.30112.php în Germană, accesat pe 14.07.2018) și articolul din Tagesspiegel de pe data de 10.09.2013 (https://www.tagesspiegel.de/berlin/wasser-marsch-berlin-will-wasserbetriebe-zurueckkaufen/8770500.html în Germană, accesat pe 14.07.2018)
[xv] Această stare a lucrurilor se reproduce într-o anumită măsură la nivelul întregii republici federale, unde avem nivelul comunal, nivelul Land-urilor și nivelul federal; actorii de la aceste niveluri își împart atribuțiile și finanțările mai degrabă într-o manieră concurențială decât redistributivă.
[xvi] Conform legii înregistrării persoanelor (Bundesmeldegesetz) din 2013 orice persoană care se află pe teritoriul Germaniei are obligația de a se înregistra la autoritatea competentă locală în termen de două săptămâni de la ocuparea locuinței. Persoanele care încalcă această obligație pot fi amendate până la 1000 de Euro.
Vezi Secțiunile 17 și 54 din Lege: https://www.gesetze-im-internet.de/englisch_bmg/englisch_bmg.html#p0184 (în traducere în Engleză, accesat pe 09.07.2018). Pentru că primăriile în Berlin au personal redus, se lucrează numai pe bază de programări (unele primării primesc și persoane fără programări după câteva ore bune de așteptat, dar nu există nicio garanție), iar pentru că numărul persoanelor care intră sub incidența legii este foarte mare, se tolerează tacit această încălcare a legii. În medie durează două luni până la data programării, ceea ce necesită planificare timpurie.
[xvii] Vezi textul legii în limbă Germană http://gesetze.berlin.de/jportal/?quelle=jlink&query=ASOG+BE&psml=bsbeprod.psml&max=true&aiz=true. Fiecare Land în Germania are propria sa variantă a acestei legi pentru protecția siguranței publice.
[xviii] Berlin, cu o populație de 3,6 milioane de locuitori, are sub 100 de paturi în adăposturi specializate pentru familii deși nevoia de adăpost este de câteva ordini de măsură mult mai mare. În aceste condiții s-a dezvoltat de-a lungul anilor un model de afaceri extrem de lucrativ pentru persoanele private și, mai rar, firme care oferă spre închiriere camere pentru persoane fără adăpost, pe cheltuiala primăriei districtului. Spre deosebire de ONG-urile care operează propriile adăposturi, afaceriștii privați nu oferă asistență socială, supravegherea copiilor, consiliere socială sau alte asemenea servicii și nici nu sunt obligați. De cele mai multe ori condițiile de locuit sunt mizere, controalele autorităților laxe sau inexistente, iar prețurile cerute oscilează între 22,5 și 30 de Euro/persoană/noapte fără a exista un contract de chirie între părți. Așa ajunge primăria sau, mai exact, Jobcenter-ul să plătească până la 5600 de Euro pe lună chirie pentru o familie cu doi părinți și cinci copii, cum de altfel se și întâmplă. Adevărate fabrici de bani. Persoanele care locuiesc în aceste adăposturi au adăpost (deci nu mai sunt Obdachlos, adică fără Obdach=acoperiș), dar tot nu au o locuință (și sunt Wohnungslos, adică fără Wohnung=locuință).
[xix] Șomaj I sau ALG I pe scurt reprezintă banii pe care o persoană îi primește de la Agenția de Muncă (Agentur für Arbeit) pe o perioadă determinată de timp în funcție de o contribuție lunară plătită la stat. Nu toate locurile de muncă însă sunt asigurate astfel social prin angajator.
[xx] Pe lângă formularul principal se adaugă: un formular cu costurile de chirie și întreținere; un formular în care își declară bunurile de valoare (proprietăți, depozite bancare, banii gheață din buzunar etc.) pentru fiecare membru al familiei; un formular pentru datele de asigurare socială și de sănătate; un formular în care specifică ce venit se obține prin muncă (se completează suplimentar pentru fiecare membru al familiei care obține venit din muncă) și alte formulare în funcție de ce situații speciale mai pot exista (handicap, plata pensii alimentare etc.). La dosar se adaugă copii după documentele de identitate, extrasele de cont de pe ultimele trei luni, contracte de muncă și fluturașii de salariu și alte formulare în funcție de situația particulară.
[xxi] Unitatea de măsură folosită de Jobcenter-e pentru a denumi și în același timp codifica recipienții de ALG II. O comunitate de nevoi poate fi o persoană singură, o familie cu copii sub 25 de ani, care nu au venit propriu din muncă, parteneriate de viață. În lege se face diferența între o comunitatea de nevoi (Bedarfsgemeinschaft) și o comunitate de gospodărie comună (Haushaltsgemeinschaft), ceea ce include practic toate persoanele care locuiesc împreună și care împart o gospodărie, pentru a putea calcula diferențiat costurile de intreținere, de locuire și de trai. Există formulare separate pentru persoanele sub 25 de ani și pentru persoanele peste 25 de ani.
[xxii] Vezi și articolul din Tagesspiegel din data de 07.05.2017: https://www.tagesspiegel.de/wirtschaft/arbeit-im-jobcenter-wie-verheerend-die-arbeitsbedingungen-in-jobcentern-sind/19737004.html (în Germană, accesat pe 11.07.2018)