Ai fost lovit de măsurile de austeritate nemaiîntîlnite luate de guvern în ultimul an sub motivul că ar fi inevitabile pentru contracararea crizei economice?

Ele ţi se par nu doar insuportabile, ci şi profund nedrepte, avînd în vedere cum a început de fapt criza şi cui i se datorează?

Spune NU atacului împotriva democraţiei şi drepturilor sociale în Europa!

Criza financiară a provocat explozia datoriilor publice. În loc să trimită nota de plată industriei bancare şi financiare, guvernele şi Comisia Europeană vor să-i pună la plată pe cetăţenii obişnuiţi. În cazul României, împrumutul de 20 de miliarde de euro de la FMI şi UE, nu doar că ne-a îndatorat pe generaţii, ci a impus tăierile salariale şi ale cheltuielilor publice, concedierile masive, continuarea privatizărilor strategice, reforma codului muncii ş.a.m.d.

Criza euro a devenit un pretext pentru a instaura o “guvernanţă economică” ultraliberală care va impune politici de austeritate vreme de ani de zile. Comisia Europeană va dobîndi noi puteri pentru impunerea de sancţiuni financiare severe guvernelor care vor aplica prea timid aceste măsuri.

Există totuşi soluţii pentru o alternativă la politicile de austeritate care au început să fie puse în practică pretutindeni în Europa. Un bun început ar fi introducerea unei taxe pe tranzacţiile financiare şi o reglementare drastică a pieţelor financiare. Parlamentul European se pronunţă pe 23 iunie asupra propunerilor legislative de guvernanţă economică.

Încă mai poţi spune NU!

Semnează petiţia [aici], adresată parlamentarilor tăi europeni!

La atacul împotriva tuturor cetăţenilor europeni, riposta nu poate fi decît solidară.

Mai jos, poţi vedea o analiză detaliată a situaţiei prezente şi a cauzelor ei nemijlocite, inclusiv o lămurire asupra veritabilelor intenţii din spatele recentelor decizii politice la nivel european şi al statelor membre, deci şi ale guvernului Boc-Băsescu. Mai mult, vei afla posibile soluţii pentru o alternativă, de exemplu, în viziunea organizaţiilor ATTAC din Europa.

Uniunea Europeană în genunchi în faţa pieţelor

În vreme ce criza se amplifică în Europa, Uniunea Europeană şi guvernele statelor membre rămîn surde dinaintea mobilizărilor. Acţiunea de demolare a pensiilor, a protecţiei sociale, a serviciilor publice şi a posturilor în sectorul public se accelerează în ritmul măsurilor de austeritate destinate să “reducă deficitele”. Acestea totuşi nu repun decît rareori în cauză cadourile fiscale acordate celor mai favorizaţi vreme de zeci de ani şi nici dobînzile gras plătite pieţelor financiare cu titlul de serviciu al datoriei… ba nici măcar datoria însăşi, care e cu toate astea ilegitimă şi ar trebui restructurată (cu alte cuvinte, anulată cel puţin în parte).

În lunile trecute, Comisia [Europeană] şi guvernele s-au pregătit să depăsească o nouă limită: înfiinţarea unui adevărat mecanism al austerităţii permanente, cu supreavegherea bugetelor naţionale şi un dispozitiv de supraveghere a “dezechilibrelor economice” sub forma unui “pact de competitivitate”, rebotezat “pact pentru euro”.

Acesta ar putea foarte bine justifica noi proiecte de distrugere socială în numele “competitivităţii” economiilor europene, în continuitate cu politicile deja aplicate anterior (Strategia Lisabona). Acest pact reprezintă de altfel o etapă suplimentară şi decisivă către o Uniune europeană hotărît tehnocratică şi antidemocratică. Iată de ce astăzi, mai mult ca niciodată, e necesară intensificarea şi coordonarea mobilizărilor sociale, cetăţeneşti şi populare, care să schimbe datele situaţiei în Europa…

De la subprimes la criza euro sau cum cei care au cauzat criza au ştiut s-o întoarcă în folosul lor…

Criza subprimes din 2007 şi prăbuşirea financiară care a urmat au adus o severă dezminţire principiului raţionalităţii pieţelor. Au pus sub lumină funcţionarea reală a unui sistem financiar opac şi pervertit, a cărui obsesie pentru profitul pe termen scurt a sfîrşit prin a provoca prăbuşirea. Falimentul sistemului urma oare să-i  repună în cauză funcţionarea? Cu totul dimpotrivă… Influenţa politică de care dispun marii actori ai domeniului bancar şi ai finanţelor le-au permis să înfăptuiască improbabilul: întoarcerea în favoarea lor a unei partide care se dovedea prost începută.

În abia doi ani situaţia s-a răsturnat: băncile private au utilizat afluxul de bani publici ieftini (recapitalizare a băncilor la ratele mici ale dobînzilor practicate de Banca Centrală  Europeană) pentru a specula asupra datoriei statelor membre, în mod special acelea reputate a fi mai fragile (şi deci mai “rentabile”), obligate, conform exigenţelor Tratatului de la Maastricht, să se refinanţeze pe pieţe la ratele pe care acestea le impun, încorporînd o pretinsă şi exorbitantă “primă de risc”.

Criza greacă a fost astfel primul act al acestei răsturnări de situaţie: profitînd de anunţul unei deteriorări a previziunilor economice, importante bănci şi fonduri speculative, mai ales Goldman Sachs, au lansat un val de speculaţii asupra obligaţiilor de stat greceşti. Grecia a fost astfel constrînsă să se refinanţeze la rate în mod artifical ridicate, cu riscul de a trebui să se declare în incapacitate de plată.

Pentru a evita această eventualitate (care ar afecta mai ales beneficiile principalilor creditori care sînt băncile germane şi franceze), guvernele europene, UE şi FMI au intervenit pe calea unui “plan de salvare”… ce viza înainte de toate garantarea intereselor creditorilor. În schimb, guvernul grec s-a angajat să taie cu toporul salariile, serviciile publice, cheltuielile sociale, sub supravegherea atentă a Comisiei Europene şi a FMI.

Criza greacă este o consecinţă directă a refuzului categoric al guvernelor europene de a face ca sfera finaciară să plătească oalele sparte ale crizei. Refuzul unei veritabile rupturi [cu politicile anterioare, n. tr.] le antrenează într-o fugă înainte cu reformele neoliberale, într-o logică a “competitivităţii”… care a produs deja pagubele ştiute. Această logică este o variantă a principiului după care trebuie “privatizate profiturile” şi “socializate pierderile”; dar, totodată, şi o ilustrare a raporturilor de forţă actuale, ţinînd cont de insuficienţa rezistenţelor cetăţeneşti la scară europeană. Metoda va fi reafirmată într-o manieră şi mai viguroasă la momentul intervenţiei UE şi a FMI în Irlanda, “tigrul celtic” a cărui economie fusese totuşi desemnată ca “model” [de reuşită] al politicilor economice neoliberate desfăşurate în Europa vreme de decenii. Atunci cînd băncile irlandeze s-au prăbuşit, “elevul cel bun” nu s-a lipsit să aplice luările de sînge prescrise de reţetele neoliberale. Rezultatul: după un al treilea plan de austeritate, perspectivele de repornire economică par incerte. Mai rău, politicile de austeritate, sufocînd cererea internă, întreţin perspectiva economică cenuşie şi un şomaj structural ridicat.

Exemplul grec şi cel irlandez sînt bogate în învăţăminte. Ele arată că criza datoriei care loveşte Europa este o moştenire a politicilor monetare şi fiscale duse timp de decenii în Europa (cf. infra, I. Datoria publică)

Ocupîndu-se cu promovarea politicilor de austeritate, guvernele europene persistă în voinţa de a face să plătească mai degrabă popoarele decît băncile şi pieţele financiare. Printr-o adevărată “strategie de şoc”, guvernele şi Comisia [Europeană] se pregătesc să generalizeze la scară europeană un mecanism permanent de rezolvare a crizelor, însoţit de o supraveghere macroeconomică a economiilor europene de către instanţe nealese: Comisia Europeană, Banca centrală şi FMI… Acestea se vor afla la rădăcina unui “pact pentru euro” ce instituţionalizează politicile de austeritate socială şi de concurenţă (cf. infra, II. Politici de austeritate şi nouă “guvernanţă economică”).

Cu toate astea, nimic nu este jucat, aşa cum o arată mişcările sociale care se succed în diferite ţări europene şi care resimt aceste măsuri ca fiind profund ilegitime şi ineficiente (cf. infra, III. Mobilizări). Vom vedea, în ultima parte, cum ATTAC poate participa la o contraofensivă, atît pe plan naţional, cît şi la scara europeană (cf. IV. Alternativa la austeritate)

I. Datoria publică

Dacă e să credem discursul dominant la nivelul instituţiilor europene, Comisie, Consiliu şi chiar Parlament, “datoria publică” are fi rezultatul neputinţei şi iresponsabilităţii administraţiilor publice, care ar fi provocat o explozie a cheltuielilor. Criza financiară şi politicile fiscale aplicate în Europa timp de decenii au jucat însă un rol cu mult mai hotărîtor în creşterea datoriei publice.

Rolul crizei financiare

În primul rînd, tocmai criza financiară a fost ceea care a contribuit la explozia datoriilor publice. Năruirea sistemului financiar a lăsat de fapt numeroase bănci pe pragul falimentului, pînă acolo încît s-a evocat un “risc sistemic”, aşadar, riscul unei prăbuşiri generalizate a sectorului bancar şi deci al împotmolirii într-o recesiune mondială majoră. Dinaintea unui asemenea risc, guvernele şi băncile centrale au acceptat să acorde împrumuturi considerabile băncilor în dificultate, fără a pune condiţii… şi fără un control al utilizării fondurilor.

Şi chiar în aceste condiţii dificultăţile băncilor şi restrîngerea generală a creditului (criză de încredere înăuntrul sectorului bancar) au secat circuitele de finanţare ale economiei. Nu numai că familiile nu mai pot obţine uşor credite, dar ele oricum mai trebuie şi să-şi micşoreze consumul, fie fiindcă şi-au pierdut locurile de muncă, fie de teama de a le pierde, economisind din spirit de prevedere. Un număr important de întreprinderi sînt deci afectate prin scăderea cererii în chiar momentul cînd ele sînt fragilizate prin restricţiile la creditare. Ele concediază, agravînd astfel o scădere a cererii căreia îi sînt victime. Statele s-au îndatorat atunci pentru a pune în aplicare măsuri de relansare şi a evita totodată ca recesiunea să se transforme în maree depresivă.

Criza financiară a produs în cele din urmă o explozie a deficitelor bugetare şi o umflare însemnată a datoriilor publice. În zona euro, deficitul public a trecut de la 0,6% din PIB în 2007 la 6,3% în 2009 […]. Simultan, datoria publică din zona euro a trecut de la 66% la 78,7% din PIB […].

Cauze structurale: fiscalitate şi politică monetară

Criza financiară a jucat un rol important în creşterea datoriei publice, dar originile acesteia sînt anterioare.

Creşterea datoriei este, pe de o parte, legată de o scădere a încasărilor statului şi de cadourile fiscale făcute întreprinderilor şi căminelor celor mai bogate, începînd de acum aproximativ un sfert de secol; toate guvernele, oricare le-ar fi fost culoarea politică, au pus în practică această orientare. Aceste măsuri, promovate la scară europeană pentru a “stimula oferta de muncă” şi a “ameliora competitivitatea întreprinderilor”, nu numai că au antrenat o sporire considerabilă a inegalităţilor sociale, ci au epuizat şi finanţele publice.

[Evoluţia cheltuielilor (cu şi exceptînd plata dobînzilor) raportat la intrările fiscale ale statului francez, în % din PIB. Sursă: Muriel Pucci, Bruno Tinel, “Réduction d’impôts et dette publique: un lien à ne pas occulter”.]

În afara fiscalităţii, privatizarea creaţiei monetare s-a dovedit a fi o cauză importantă de îndatorare: începînd din 1973, ca urmare a unei reforme a Băncii Franţei, statul este obligat să împrumute pe pieţele financiare… la rate ale dobînzii incerte. De altfel,  atunci cînd rata reală a dobînzii împrumuturilor se dovedeşte a fi superioară ratei de creştere a PIB (ceea ce a fost cazul din 1981 pînă în 1995), ponderea datoriei în PIB creşte mecanic (toţi ceilalţi indicatori rămînînd aceiaşi): este efectul “bulgărelui de zăpadă”. Astfel, în ce priveşte Franţa, între 1981 şi 2003, mai mult de jumătate din creşterea proporţiei datorie/PIB se datorează efectului “bulgăre de zăpada”.[1] În absenţa efectului “bulgăre de zăpada”, cunatumul datoriei publice ar fi fost în 2008 de 43,8% din PIB în loc 67,4% din PIB.[2]

Dincolo de fiscalitatea şubrezită şi de creaţia monetară privatizată, contradicţiile proprii UE şi ale zonei euro au alimentat o criză specific europeană.

Zona euro în discuţie

Interzicîndu-i BCE să finanţeze deficitele publice, ortodoxia politicii monetare europene definită în Tratatul de la Maastricht (1992) a împins statele UE în braţele pieţelor financiare. Nu doar că ea îngăduie pieţelor financiare să obţină dobînzi importante pe seama bugetelor publice în numele serviciului datoriei, ci faptul a dat mînă liberă speculaţiei financiare şi a creat posibilitatea unui şantaj de natură politică asupra administrării bugetelor: “cine plăteşte decide…”. Statele au impus o hiperausteritate în toată Europa, începînd cu Grecia în 2010, pentru a-şi “asigura” creditorii (şi a-şi păstra nota AAA atribuită de către agenţiile de notaţie).

De altminteri, în absenţa politicilor publice europene ce ar fi permis angajarea unui proces de convergenţă în sus, politica monetară unică a întărit divergenţele şi dezechilibrele în sînul zonei euro, în special între Germania şi ţările Europei centrale, orientale şi meridionale.

Cu o inflaţie mai mare decît în alte părţi, dar la dobînzi nominal identice, ţările de la periferie au beneficiat de rate ale dobînzii reale scăzute (inflaţia dedusă). Agenţii economici (cămine, întreprinderi, state) din ţările periferice s-au îndatorat prin urmare puternic.. Element agravant, Germania a practicat un dumping salarial şi fiscal, a cîştigat părţi de piaţă pe seama concurenţilor săi europeni, astfel accentuîndu-se dezechilibrele comerciale, surse ale datoriilor publice şi private. Aceste dezechilibre au sporit pentru speculatori oportunităţile de destabilizare, aceştia începînd să parieze pe incapacitatea anumitor state (precum Grecia) de a-şi onora datoriile.

Contradicţiile din UE, care a făcut din concurenţa economică dintre statele membre un principiu de funcţionare, au ieşit la iveală în plină lumină. În loc să fie un spaţiu de cooperare, UE se bazează pe dumping. Euro este moneda unică a unor state care se află în război economic, iar excedentele comerciale ale unora (Germania, Austria, Olanda) produc deficitele comerciale ale altora (Franţa, de exemplu). La urma urmelor, pieţele financiare sînt cele care distribuie notele bune şi cele proaste.

În faţa crizei datoriei şi a euro, statele şi UE s-au conformat deci cerinţelor pieţelor şi impun austeritatea în toată Europa…, nişte politici, totuşi, nedrepte şi ineficiente.

II. Politici de austeritate şi nouă “guvernanţă economică”

Aşa cum creşterea datoriei nu datează de cînd cu criza, politicile actuale de austeritate şi de rigoare, desigur agravate, se înscriu într-o anumită continuitate. E de ajuns pentru a ne convinge să examinăm marile orientări de politică economică (GOPE în noua limbă de lemn europeană) adoptate la scară europeană de către guvernele europene de două decenii încoace.

Strategia de la Lisabona (2000-2010) adoptată la scară europeană invita statele membre, în numele “luptei împotriva inflaţiei”, să desfăşoare o politică activă de “moderaţie salarială”.[3] Desemnate drept principala cauză a îndatorării publice, cheltuielile publice trebuiau astfel să fie şi ele reduse.

Cu alte cuvinte, era vorba de “moderarea” salariilor, de ciopîrţirea bugetelor publice şi a protecţiei sociale. Tratatul de la Maastricht şi Pactul de stabilitate prescriu explicit statelor membre să lupte împotriva inflaţiei şi a îndatorării. Asemenea politici neoliberale, desfăşurate de decenii, nu sînt de altfel apanajul Uniunii europene. Reuniunile G8 şi G20, FMI, Banca Mondială, OMC au făcut din rigoarea bugetară şi liberul schimb caii lor de bătaie în întreaga lume.

Aceste politici se dovedesc, de fapt, a sta la rădăcina crizei, iar ele slujesc interesele mediilor financiare, impunînd mereu aceleaşi reţete: “asanarea” finanţelor publice, dereglementarea în toate cele, privatizări, punerea în concurenţă a muncitorilor şi a teritoriilor, război economic pentru atragerea capitalurilor disponibile începînd cu cotitura neoliberală din anii 1980.

Austeritate, moştenire şi consecvenţă

Planurile de austeritate aplicate de diferitele state UE propun adîncirea acestei logici, pentru a “a da asigurări” pieţelor. Este vorba, mai exact, de a le trimite următorul semnal: “în pofida crizei şi a deficitelor publice, fiţi încredinţate, nu vom schimba paradigma economică, profiturile voastre vor rămîne neatinse”.

Ele constau în reducerea cheltuielilor publice sociale (pentru a garanta rambursarea prioritară a datoriei şi a dobînzilor ei către bănci şi fondurile speculative), reducerea salariilor şi, mai general, în angajarea într-o fugă înainte în privinţa concureţei şi a războiului economic, pentru a menţine şi dezvolta “atractivitatea” teritoriului (atragerea capitalurilor prin perspectivele de înaltă rentabilitate oferite acestora).

La nivel european s-au consimţit “ajutoare” financiare pentru a însoţi planurile de austeritate pentru ţările cele mai fragile. În mai 2010 a fost înfiinţat un Fond european de stabilitate financiară, care ar urma să fie înlocuit în 2013 prin Mecanismul european de stabilitate (MES) ale cărui condiţii vor fi şi mai stricte (acesta e obiectul revizuirii Tratatului de la Lisabona). Numai că asemenea “ajutoare” nu au în vizor ajutarea populaţiei şi nu sînt nici măcar un embrion de solidaritate europeană. Singurul lor obiectiv este protejarea băncilor, în special cele franceze şi germane, de riscul de neplată din partea statelor atacate de pieţele financiare care le deţin datoriile.

O strategie a şocului: reformă a Tratatului de la Lisabona şi mecanism de austeritate permanentă

Politicile de austeritate sînt menite să se generalizeze în Europa, pe calea întăririi “guvernanţei economice europene”. De fapt, guvernele şi Comisia Europeană se pregătesc să pună în aplicare o adevărată “strategie a şocului”.

Un pachet de măsuri legislative privitoare la “guvernanţa economică” a Uniunii Europene, în curs de adoptare, ar trebui să permită punerea în practică a principiilor unei “economii sănătoase”. Pe ordinea de zi: disciplină, controale, sancţiunii… nu pentru pieţele financiare, ci pentru bugetele publice.

În acest cadru, guvernele german şi francez vor să impună statelor un “pact de competitivitate” (redenumit “pact pentru euro”) care s-ar traduce printr-o agravare a deflaţiei salariale, noi atacuri împotriva sistemelor de protecţie socială şi o agravare a flexibilităţii muncii. Angela Merkel, răspunzînd criticilor care reproşau lipsa unui “pilotaj” al zonei euro, afirma astfel la sfîrşitul lui octombrie trecut că, de acum începînd, “Consiliul va acţiona pe viitor ca un guvern economic”. Curios “guvern”, căci, în realitate, el:

– Nu va avea la dispoziţie niciun buget semnificativ, necesar cu toate astea pentru a contracara eterogenitatea soluţiilor economice ale diferitelor state europene şi pentru a pune pe picioare mecanisme de solidaritate eficiente.

– Nu manifestă nici cea mai mică ambiţie de armonizare fiscală şi socială, nici de convergenţă ecologică… Dimpotrivă, logica “dumpingului”, adică nonintervenţia [laissez-faire], licitarea în jos între statele europene în privinţa fiscalităţii, restricţiilor ecologice şi sociale, continuă să fie promovate.

De fapt, acest “guvern”, în continuitatea perfectă a politicilor economice neoliberale care au dus la criză, nu este decît un guvern al pieţelor şi pentru ele: singura sa adevărată menire va fi aceea de a supraveghea şi sancţiona statele în privinţa “disciplinei” bugetare care aşează bugetele publice sub tutela pieţelor financiare.[4]

Comisia va fi însărcinată de altfel cu examinarea bugetelor statelor membre în cursul “semestrului european”, pentru a se asigura ca statele iau cu adevărat calea unei “discipline” traduse în termeni de tăieri de cheltuieli publice şi de “moderaţie salarială”. Altfel spus, Comisia, instanţă nealeasă – şi care nu se remarcă defel prin independenţa sa faţă de mediile industriale şi financiare –, ar putea fi în situaţia de a impune reprezentanţilor aleşi opţiuni bugetare apte să satisfacă pieţele. Propunerea e îndrăzneaţă… “În numele unei economii sănătoase, se ajunge cu uşurinţă la dictarea unei politici monetare, bugetare, sociale, în cele din urmă a unei «politici», în sensul cel mai larg al cuvîntului, naţionale şi internaţionale”, afirma odată Pierre Mendès France. O jumătate de secol mai tîrziu, acest avertisment pare a fi mai mult ca oricînd de actualitate. În vremea asta, ceea ce se află în plină desfăşurare e o adevărată purgaţie socială, iar popoarele europene trebuie să se aştepte la o austeritate fără capăt. Cel puţin dacă mişcările sociale nu vor duce la dezamorsarea acestui curs distructiv pentru solidarităţile sociale în Europa.

 Măsuri de austeritate, sursa: “Austerity watch” (CES)

III. Mobilizări

Astăzi, ansamblul ţărilor europene se află sub presiunea directă a pieţelor, aşa cum o arată măsurile luate pretutindeni, de la Marea Britanie la România. Uniunea, fidelă raţiunilor sale de bază care i-au marcat istoria, continuă să-şi lege destinele de sfera financiară, respectînd preceptele liberului-schimb şi aplicînd scrupulos recomandările mediilor financiare.

Pentru guvernele care au optat pentru austeritate, a zădărnici mişcările sociale şi cele sindicale devine un obiectiv de primă importanţă. Pentru numeroase sindicate (inclusiv pentru organizaţii precum CES [Confederaţia Europeană a Sindicatelor, n. tr.], care totuşi au preferat deocamdată “dialogul social” raportului de forţă, pentru a asista deciziile Comisiei şi ale Consiliului), necesitatea de a se mobiliza un adevăr destul de larg împărtăşit; chestiunea principală rămîne însă construirea unui raport de forţe susceptibil să schimbe datele situaţiei în fiecare ţară şi în toată Europa.

Miza este cu atît mai importantă cu cît presiunile exercitate de către pieţe asupra zonei euro ameninţă s-o arunce în aer în absenţa unor politici îngăduind armonizarea situaţiilor fiscale şi sociale din diferitele ţări. Fiecare stat poate fi, în curînd, tentat şi/sau constrîns să-şi joace cartea naţională, cu perspectiva certă a unei agravări a concurenţei între teritorii şi populaţii.

O intensificare a luptelor în Europa şi iniţiative de asumat

Anul 2010 a fost marcat de o reînnoire a mobilizărilor în Europa.

Mobilizările europene, în creştere între 2000 şi 2006, au bătut după această dată pasul pe loc. Între alte motive: dificultatea confruntării cu o construcţie europeană neoliberală după tratatul constituţional şi dezbaterile care l-au însoţit şi, pe de altă parte, lărgirea Uniunii, care a adus înăuntrul mişcării sindicale tradiţii şi istorii diferite. Dincolo de asta, însoţirea ca tovarăşi de drum a politicilor neoliberale la nivel naţional sau european de către o parte a acestor forţe a contribuit la întreţinerea unui sentiment fatalist.

Această situaţie afectează nu doar mişcarea sindicală, ci şi asociaţiile şi procesele de mobilizare largă, precum Forumul Social European. Cît priveşte faptele, mobilizările internaţionale, şi nu chestiunile europene, au fost cele ce au strîns la un loc cel mai mult energiile militante: la Strasbourg, împotriva NATO, sau la Copenhaga pentru justiţia climatică. Dar aceste mobilizări aveau slabe legături cu chestiunile europene şi nu cuprindeau în mod direct aceiaşi actori.

Criza şi primele planuri de austeritate au găsit deci o mişcare socială şi sindicală slăbită în general. În 2009, cu excepţia Franţei şi a Greciei, unde manifestaţiile tinerilor anunţau mobilizările care au urmat, primele efecte ale crizei au suscitat puţine riposte. Totuşi, urgenţa este cu atît mai mare cu cît, în lipsa unei alternative europene credibile, ceea ce se întăreşte e reflexul de repliere naţionalistă. Extrema dreaptă este prezentă şi adesea face progrese: în Austria, în Belgia, în Finlanda, în Franţa, în Italia, în Olanda, în Slovacia, în Bulgaria, în Danemarca, în Ungaria, în Letonia, în Suedia, în Cehia, în Islanda.

Începînd din 2010, reacţiile în ţările europene au fost mai numeroase: greve generale în Grecia, în Spania, în Franţa, în Irlanda, în Portugalia, mişcări studenţeşti împotriva austerităţii în Marea Britanie şi în Italia, manifestaţii în unele ţări din Europa centrală şi orientală (Cehia, România…).

Dincolo de aceste mobilizări, CES, care le-a susţinut, a întreprins, pentru prima oară după mulţi ani, o iniţiativă importantă de mobilizare pe 29 septembrie 2010 împotriva planurilor de austeritate. Dar mobilizarea, care a fost mai ales franceză şi belgiană, s-a dovedit totuşi slabă.

ATTAC a considerat iniţiativa ca fiind pozitivă şi a trimis o delegaţie, chiar dacă fusesem în dezacord cu cuvîntul de ordine “nu tăierilor, da creşterii”, care constituie o frînă dinaintea unei convergenţe cu mişcările pentru justiţie climatică sau cu mişcările de tineret mai radicale. Pe fond, acest cuvînt de ordine trece sub tăcere chestiunea centrală a împărţirii bogăţiei produse şi constituie o aberaţie deopotrivă ecologică şi socială. Creşterea nu aduce cu sine nicio soluţie. Mai întîi, dintr-un punct de vedere ecologic, nu se poate spera la reducerea drastică a emisiunilor de gaz cu efect de seră dacă obiectivul este mereu mai multă creştere, chiar şi dacă intensitatea energetică a producţiei ar continua să scadă.

În sfîrşit, dintr-un punct de vedere social, sporirea PIB a fost însoţită de o creştere considerabilă a inegalităţilor sociale şi a fost profitabilă în mod esenţial claselor conducătoare şi doar straturilor celor mai de sus ale salariaţilor. Este vorba, atunci, de a repune în cauză ceea ce stă în miezul capitalismului modern şi al modurilor noastre de a consuma, acumularea, şi deci producţia de noi şi noi obiecte care se demodează de îndată ce sînt cumpărate. Trebuie decis în privinţa a ce trebuie să crească şi ce trebuie să descrească. Dezbaterea democratică e cea care trebuie să permită determinarea utilităţii sociale a ce se produce, integrînd în această decizie de luat caracterul sustenabil sau nu al producţiei.

De altfel, în pofida acestei iniţiative europene, luptele păstrează un pronunţat caracter naţional. Ce lipseşte încă e nu doar coordonarea între luptele naţionale, ce continuă să se dezvolte, ci şi existenţa unor mişcări europene acordate după obiective de luptă comună tuturor popoarelor Europei, capabile să apese asupra situaţiei globale, să sprijine mişcările locale, să amorseze dinamici de ruptură. Este ceea ce mişcarea organizaţiilor ATTAC din Europa, împreună cu alte forţe sociale europene, încearcă să pună pe picioare.

Odată cu revizuirea Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană va interveni într-un mod încă şi mai direct şi mai autoritar asupra deciziilor. Este deci în mod special important ca forţele sociale să se solidarizeze şi să acţioneze dincolo de frontierele naţionale.

[…]

IV. Soluţiile alternativei la austeritate

O ofensivă fără precedent împotriva popoarelor europene se află în curs de desfăşurare. Ea e însoţită de un discurs ideologic întemeiat pe ideea inevitabilităţii măsurilor luate. “Nu există alternativă” spunea deja în vremea ei doamna Tatcher, iar această litanie e şi astăzi folosită intens. Numai că, împotriva a ce spun guvernele şi media dominantă, soluţii pentru alternativă există din plin, cu condiţia numai s-o rupem cu dominaţia pieţelor financiare şi cu construcţia neoliberală a Europei. Astfel, ar putea fi luate cinci tipuri de măsuri… dacă există voinţă politică.

1. Restructurarea datoriilor publice

Datoria publică este în mare măsură ilegitimă. Chiar înainte de declanşarea crizei, umflarea ei era rezultatul cadourilor fiscale făcute căminelor celor mai avute şi întreprinderilor. Astfel, în Franţa, comisia pentru finanţe a Adunării Naţionale estimează la 100 de miliarde de euro pe an exonerările fiscale decise între 2000 şi 2010. Aceste exonerări şi scăderi de impozit au fost masiv profitabile straturilor sociale cele mai bogate şi deţinătorilor de capital. Lichidităţile astfel degajate sînt date apoi cu împrumut statului, care are, desigur, nevoie de ele pentru a compensa tocmai pierderile în încasări produse de aceste scutiri fiscale!

Privilegiaţii încasează astfel un “dublu dividend”: mai puţine impozite şi mai multă rentă.

Mai mult, explozia datoriei publice din 2008 încoace este datorată esenţialmente crizei declanşate de comportamentul cupid al instituţiilor financiare. Intervenţia statelor pentru a salva sistemul bancar şi a evita o depresiune, şi recesiunea care s-a produs totuşi, se află la originea creşterii considerabile a deficitelor publice. În Grecia, Spania, Irlanda, Portugalia, ratele dobînzii reclamate de pieţe sau de fondurile de “salvare” au agravat situaţia.

Mediile financiare ştiu foarte bine că, pentru Grecia, ca şi pentru Irlanda sau celelalte state zise “de la periferie” – al căror diferenţial de competitivitate faţă de Germania şi celelalte ţări “de la centru” sporeşte tot mai mult, dar care, prizoniere ale monedei unice, nu pot recurge la o devalorizare –, această datorie vizînd “salvarea euro” nu este rambursabilă. Toată chestiunea este de a şti în detrimentul cui va fi ea restructurată.

Guvernele şi sectorul financiar înţeleg să pună salariaţii să achite nota de plată, sub forma unor planuri de austeritate de o violenţă fără precedent şi a demolării protecţiei sociale. La această ofensivă trebuie răspuns prin măsuri care îi afectează pe cei responsabili de situaţia actuală şi care profită de pe urma ei. Trebuie anulată, măcar în parte, datoria publică a statelor şi făcuţi să plătească, în primul rînd, cei care o deţin în cea mai mare măsură, fie că sînt particulari sau instituţii financiare; de asemenea, trebuie prelungite termenele de rambursare.

2. Schimbare a politicii monetare: deprivatizarea monedei

Conţinutul legii franceze din 1973 care a reformat Banca Franţei a fost reluat integral cu ocazia creării Băncii Centrale Europene. Articolul 101 al Tratatului de la Maastricht, reluat apoi în Tratatul de la Lisabona (art. 123) indică astfel: “Este interzis BCE şi băncilor centrale ale statelor membre […] să acopere deficite sau să acorde orice alt tip de împrumuturi instituţiilor sau organelor Comunităţii, administraţiilor centrale, autorităţilor regionale sau altor autorităţi publice”. Uniunea se aşează deci în mod voluntar sub puterea pieţelor financiare.

Acest lucru trebuie schimbat: BCE trebuie să poată împrumuta direct statelor pentru ca acestea să-şi finanţeze proiectele de investiţii ale Uniunii şi ale statelor şi colectivităţilor ei, împrumuturi care vor trebui justificate prin necesitatea şi sustenabilitatea lor dintr-un punct de vedere social şi ecologic. Această creaţie monetară trebuie controlată democratic la nivel european şi nu lăsată la voia discreţionară a băncilor, şi nici măcar a unui guvern, oricare ar fi acesta.

3. Punerea sub control a sectorului financiar

Pieţele financiare trebuie puse în serviciul activităţii productive. Este vorba de a taxa tranzacţiile financiare pentru a gîtui mişcările speculative şi a interzice unele produse financiare şi operaţii bursiere care nu sînt decît instrumente pentru speculaţie: de exemplu, transformarea creanţelor în titluri de credit negociabile pe piaţa de capital (operaţiile cu CDS), care permit inginerii bursiere bazate pe titluri nedeţinute efectiv. Tranzacţiile financiare “over the counter” (OTC) trebuie interzise. Capitalul băncilor trebuie naţionalizat, iar gestiunea lor socializată, adică activitatea lor să fie orientată de consilii de administraţie în care salariaţii, clienţii, asociaţiile şi puterile publice decid în privinţa politicilor de credit. Activităţile lor trebuie reorientate spre economia socialmente utilă şi ecologic sustenabilă. Aceasta presupune, în timpul cel mai scurt, o separare între băncile de depozit şi băncile de investiţii, ca şi crearea unui pol financiar în întregime public.

4. Punerea în practică a unei politici economice socialmente utile şi ecologic sustenabile la scară europeană

Neoliberalismul a redus, în esenţă, politicile economice europene la a nu fi decît aplicarea pactului de stabilitate şi respectarea dreptului la liberă concurenţă, cu consecinţa asigurată: exacerbarea dumpingului fiscal şi social. Rezultatul: o creştere a divergenţelor de traiectorie economică între ţări.

Astăzi este vorba de a o rupe radical cu această paradigmă şi de a promova solidaritatea între statele membre ale UE. Asta trece mai ales printr-o armonizare fiscală care să redea acestor state mijloacele de a acţiona, precum şi prin instituirea unei veritabile politici bugetare europene, permiţînd deopotrivă transferuri financiare solidare între state şi lansarea de politici europene de investiţii publice consacrate cu prioritate unei reconversii ecologice şi sociale. Trebuie, mai ales, ieşit rapid din modelul energetic bazat pe energiile fosile – petrol, carbon, uraniu – şi risipa acestora. Această ambiţie implică o creştere semnificativă a bugetului european, astăzi limitat la 1% din PIB european, şi înfiinţarea de noi instrumente fiscale (taxă pe tranzacţiile financiare, taxă pe beneficii…).

5. Lansarea unui proces de armonizare socială şi de convergenţă ecologică

A pune un capăt legii celei mai mici oferte sociale şi ecologice trece prin instaurarea de criterii de convergenţă sociale şi ecologice, adică prin drepturi sociale şi norme de mediu similare în toate ţările Uniunii, în vreme ce acestea se află la nivele de dezvoltare foarte diferite. Un soclu comun al drepturilor fundamentale (salarii, minima sociale, venit minim garantat, pensii, durate maximale ale muncii…) şi al normelor ecologice ar putea fi stabilit, simultan cu nişte criterii de convergenţă, de definit în fiecare caz în parte, în funcţie de nivelul de dezvoltare al ţării considerate. Aceste norme ar fi puse în practică după un calendar tot atît de precis şi constrîngător pe cît a fost acela al Tratatului de la Maastricht pentru criteriile uniunii monetare.

Concluzie

După cum se vede, există şi alfel de soluţii decît planurile de austeritate pe care guvernele, instituţiile europene şi FMI vor să ni le impună. Ele sînt în contradicţie cu conţinutul Tratatului de la Lisabona şi presupun deci o schimbare radicală de direcţie în construcţia europeană, ca şi construirea de raporturi de forţe pentru putea ajunge la aşa ceva.

Căile de urmat nu pot fi determinate a priori. Ele vor depinde în mare măsură de evoluţiile crizei interne a Uniunii, de situaţiile politice din diferitele ţări membre şi de capacitatea de mobilizare a mişcărilor sociale. Astfel, o ţară sau un grup de ţări doritoare cu adevărat să sfărîme regulile neoliberale ar fi, fără nicio îndoială, supuse dictatului reunit al pieţelor şi al regulilor europene actuale. A nu ceda acestui dictat şi a provoca, dacă este nevoie, o criză a Uniunii Europene ar fi atunci condiţia necesară pentru a declanşa un proces de ruptură cu neoliberalismul.

O proximă ocazie ce se prezintă pentru a pune în dezbatere politicile alternative propuse de ATTAC: revizuirea Tratatului de la Lisabona. La iniţiativa Germaniei, Consiliul European a decis să fie încorporate în el amendamente vizînd perenizarea şi asprirea, cu începere din 2013, a dispoziţiilor actualului Fond european de stabilitate financiară, mecanism ale cărui consecinţe le-au simţit pe pielea lor grecii şi irlandezii – iar portughezii şi spaniolii se pregătesc. El nu vizează deloc, în realitate, să “salveze” statele, ci să-i salveze pe creditorii lor, cu un cost social de nesuportat pentru populaţii.

Obiectivul guvernelor […] este să facă adoptată această revizuire cu maximum de discreţie, pe cale parlamentară, şi fără nicio consultare populară. Dimpotrivă, ATTAC înţelege să scoată la iveală pericolele acestei noi strîngeri de şurub în termeni de regres social şi de transfer de suveranitate de la state şi popoare spre Comisia Europeană, BCE şi FMI.

ATTAC cere deci un referendum pentru ratificarea acestei revizuiri, aşa cum a făcut-o şi cu ocazia Tratatului Constituţional European, şi va lansa o campanie în acest sens, legînd această miză de aceea a politicilor de austeritate. Miza socială şi miza democratică sînt astăzi indisociabile. Cu această nouă reformă a tratatului european înşelăciunile unui “progres democratic” sau ale unui “avans al solidarităţii europene” sînt de apărat mai puţin ca oricînd. Forţele sociale şi politice, fiecare la locul ei, vor trebui să-şi asume responsabilităţile: agravarea în continuare a dominaţiei finanţei asupra vieţilor noastre sau respingerea acestei tutele pentru a refonda o Europă solidară, ecologică şi democratică.

[…]

Publicat pe 18 martie 2011

http://www.france.attac.org/articles/lunion-europ-enne-genoux-devant-les-march-s

Traducere de ATS

______________

[1] Michel Husson, “Dette publique, rente privée”, aprilie 2006 (hussonet.free.fr/detpub7.pdf).

[2] Muriel Pucci, Bruno Tinel, “Réduction d’impôts et dette publique: un lien à ne pas occulter”, www.ofce.sciences-po.fr/pdf/documents/etudes2010/19.pdf.

[3] “Datorită unei politici monetare axate pe stabilitate şi susţinută de politici bugetare sănătoase într-un climat de moderaţie salarială, inflaţia şi ratele dobînzilor sînt mici, deficitele publice au fost reduse într-un mod remarcabil, iar balanţa de plăţi a UE este sănătoasă.” Concluzie a preşedenţiei Consiliului European de la Lisabona, 23-24 martie 2000.

[4] Frédéric Lordon, “Crise européenne, deuxième service (partie 2) sur la Pompe à Phynances”: http://blog.mondediplo.net/2010-11-15-Crise-europeenne-deuxieme-service-partie-2