Jagienka Wilczak / sursa: www.presseurop.eu
La mai puţin de o lună de la începutul campionatului de fotbal Euro 2012, soarta opozantei Iulia Timoşenko înveninează relaţiile dintre UE şi Ucraina, co-organizatoare a competiţiei împreună cu Polonia. Dar, în spatele problemei drepturilor, se schiţează importante scopuri economice.
“Împreună, creăm viitorul“, acesta este sloganul oficial Euro 2012. Aceasta este în continuare convingerea lui Gregory Surkis, preşedintele Federaţiei ucrainene de Fotbal, pentru care Euro 2012 va accelera schimbările [în Ucraina], cu sau fără comisarii din Bruxelles.
Pentru Polonia, Euro 2012 era promisiunea unui progres civil – noi autostrăzi, noi aeroporturi şi căi ferate – şi desigur o infrastructură sportivă modernă. Evenimentul pecetluia de asemenea parteneriatul cu Ucraina, prioritate a guvernelor şi preşedinţilor succesivi, dincolo de diviziunile politice.
Această constantă nu a fost o regulă a politicii ucrainene, nu în ultimii ani. După Revoluţia portocalie din 2004, au apărut curând tensiuni crescânde între cei doi principali actori, preşedintele Viktor Iuşcenko şi premierul Iulia Timoşenko. Într-o ţară lovită greu de criză, care a fragilizat o economie ucraineană bazată pe industria grea şi minerit, lipsa de reformă a agravat situaţia. Vistieria statului era goală, inflaţia făcea ravagii, grivna [moneda ucraineană] slăbea, falimentul pândea, împrumuturile instituţiilor financiare internaţionale rămâneau singurul recurs posibil.
Acordul Iuliei a salvat economia ucraineană
Între timp, ruşii, cu mare delicateţe, opreau gazele, cerând semnarea unui nou acord şi plata imediată a datoriilor. Situaţia era dramatică, pentru că gazul a încetat să mai curgă spre Europa. Industria ucraineană era la un pas de catastrofă, şi ţara, în pragul unei revolte naţionale. Timoşenko, prim-ministru la vremea respectivă, şi-a pus atunci o rochie neagră elegantă şi un colier de perle şi s-a dus la Moscova pentru a negocia cu Putin [atunci prim-ministru al Rusiei]. În ianuarie 2009, ambele ţări au semnat acordul gazier care i-a adus, câţiva ani mai târziu, Iuliei, urmăriri penale şi condamnarea la şapte ani de închisoare pentru abuz de putere, pentru care este închisă în acest moment. Acordul în cauză poate că nu era perfect, dar, semnat cu cuţitul la gât, a salvat economia ucraineană.
De fapt, acordul a pus capăt rolului de intermediar al RosUkrEnergo cu Rusia, cauzând pierderi considerabile pentru companie, deţinută la 50% de către [rusul] Gazprom, cealaltă jumătate aparţinând oligarhului ucrainean Dmitro Firtash, strâns apropiat de Partidul Regiunilor, din care face parte actualul preşedinte, Viktor Ianukovici.
Fotbalul şi politica, intrinseci
Sportul şi politica sunt la fel de împletite în Ucraina precum codiţele Iuliei Timoşenko. Atât de legate încât s-ar putea imagina că oligarhii, care au investit milioane în construcţia de noi stadioane, ar face totul pentru ca acest campionat să fie reuşit, şi un pas spre integrarea în Uniunea Europeană, cu care ei contează să facă afaceri. Ei, sponsorii politicii ucrainene, sunt cei care ar putea pune presiune asupra preşedintelui pentru a calma afacerea Timoşenko. Deci, de ce nu o fac? Pentru că ei ştiu că Ianukovici poate, dintr-o pocnitură din degete, să sleiască filoanele de aur în care aceştia şi-au făcut cuibul.
Ajungând la preşedinţie, Ianukovici era dornic să se răfuiască cu Iulia. În timpul Revoluţiei Portocalii, ea şi Iuşcenko îi luaseră puterea, l-au acuzat de fraudă electorală, şi au scos la lumina zilei trecutul lui criminal. Astfel de acţiuni nu se uită. Partidul lui şi-a pierdut poziţia, influenţa, şi mulţi bani.
Procesul Iuliei Timoşenko s-a desfăşurat într-o atmosferă de scandal. Dar Bruxelles nu şi-a întrerupt negocierile cu Ucraina asupra acordului de asociere. Acordul a fost în cele din urmă semnat, nu aşa cum fusese iniţial planificat, în timpul preşedinţiei poloneze, ci la sfârşitul lunii martie. Astăzi nu se mai pune problema ratificării acestuia.
Se pare că Ianukovici a promis Berlinului să schimbe legea pentru a permite eliberarea Iuliei Timoşenko, subliniind în acelaşi timp independenţa tribunalelor ucrainene.
Timoşenko are partea sa de culpabilitate
Totuşi, nici Timoşenko nu este albă ca zăpada. Ea şi-a câştigat milioanele la fel ca atâţia alţii care, la începutul transformării, făceau afaceri cu statul, sau participau la privatizare. Timoşenko şi familia ei s-au stabilit în sectorul energetic, în care curgea un flux inimaginabil de bani. Prea enorm pentru a rămâne neutră şi a nu se înrădăcina în politică.
În calitate de şef de guvern ea nu a ezitat să distribuie banii publici şi a practicat un populism extrem, în singurul scop de a păstra puterea. Dar în acelaşi timp, ea era noul chip al Ucrainei, o femeie frumoasă, diferită, departe de imaginea sovietică austeră şi învechită, şi uşor de recunoscut.
Atunci de ce soarta Iuliei îngrijorează doar acum Occidentul? Fiindcă Ianukovici a mers prea departe. El a păcălit liderii occidentali, în special pe Angela Merkel. Putea folosi un milion de pretexte pentru a ieşi cu faţă curată din situaţie. Dar el s-a scufundat în prostie cu riscul de a discredita în întregime Ucraina, ceea ce s-a întâmplat astăzi.
Adepţii teoriilor conspiraţiei sunt totuşi convinşi că boicotul lansat în Berlin nu este decât o încercare germano-rusă de a influenţa strategia Europei, şi a împinge Ucraina în braţele Moscovei, subminând aspiraţiile europene ale Ucrainei şi eforturile poloneze în favoarea destinului ei european, şi nu rusesc. În această ipoteză, afacerea Timoşenko nu ar fi decât un pretext pentru a lăsa baltă Ucraina. Oricum, climatul din jurul Euro 2012 este într-adevăr poluat.