TEMA: Ce fel de feminism îmi doresc de 8 martie?
Intervenţia Houriei Bouteldja* la cel de-al IV-lea Congres Internaţional al Feminismului Islamic
Ţin în primul rând să mulţumesc Comitetului Islamic Catalan pentru organizarea acestui colocviu, care este o adevărată gură de aer proaspăt într-o Europă închistată şi frământată de dezbateri xenofobe , respingând din ce în ce mai mult alteritatea.
Sper ca o astfel de iniţiativă să poată avea loc şi în Franţa. Înainte să intru în miezul problemei, doresc să mă prezint, pentru că, după părerea mea, orice luare de poziţie trebuie întotdeauna contextualizată.
Locuiesc în Franţa şi sunt fiica unor imigranţi algerieni. Tatăl meu a fost muncitor, iar mama casnică. Nu iau cuvântul aici în calitate de socioloagă, cercetătoare sau teoloagă. Cu alte cuvinte, nu în calitate de expert. Sunt activistă, iar poziţia mea are la bază experienţa activismului, politicii şi, aş adăuga, experienţa personală. Fac toate aceste precizări pentru că mi-aş dori ca demersul meu să fie cât mai sincer cu putinţă. Şi, ca să fiu sinceră, nu m-am gândit la acest eveniment din punctul de vedere al problematicii ridicate de feminismul islamic. Şi atunci, de ce particip la acest colocviu? Când am fost invitată, am spus limpede că nu sunt calificată în nici un fel să vorbesc despre feminismul islamic, dar că aş putea face câteva precizări cu privire la noţiunea de feminism decolonial, o idee care, din punctul meu de vedere, trebuie să fie integrată în cadrul general al feminismului islamic. Din acest motiv, vă propun să ne punem câteva întrebări care ar putea fi de folos dezbaterii noastre.
Este feminismul universal?
Care este relaţia dintre feminismele albe/ occidentale şi feminismele din lumea a treia, printre care şi cele islamice?
Este oare feminismul compatibil cu islamul?
Iar dacă da, cum se legitimează şi, în cele din urmă, care ar putea fi priorităţile sale?
Prima întrebare: este feminismul universal?
Pentru mine, aceasta este cea mai importantă din întrebări, din moment ce există o iniţiativă decolonialistă prin care se doreşte decolonializarea feminismului. Această întrebare este esenţială, nu atât prin răspunsul pe care îl putem da, ci prin faptul că ne obligă, pe noi, cei care trăim în Occident, să ne luăm precauţiile necesare atunci când ne confruntăm cu societăţile Celorlalţi. Să luăm exemplul societăţilor numite occidentale, care au susţinut apariţia mişcărilor feministe şi care sunt influenţate de acestea.
Femeile care au luptat împotriva patriarhatului şi pentru demnitate egală între femei şi bărbaţi au obţinut drepturi care au dus la o evoluţie a condiţiei femeii de care beneficiez eu însămi. Să comparăm situaţia acestor femei, adică a noastră, cu a celora din societăţile considerate „primitive”, din Amazonia, de exemplu. Există, pe ici pe colo, societăţi protejate de influenţa occidentală. Precizez între paranteze că nu consider nici o societate a fi primitivă. Consider că există varii spaţii/ timpuri pe planeta noastră, diferite temporalităţi, că nici o civilizaţie nu este mai avansată sau mai înapoiată decât altele, că nu mă plasez pe o scară a progresului şi că nici nu consider progresul un scop în sine sau un orizont politic.
Sau, cu alte cuvinte, nu consider că progresul înseamnă neapărat progres, ba chiar, uneori sau adesea, înseamnă regres. Şi consider că problema decolonială se aplică în egală măsură percepţiei pe care o avem asupra timpului. Am închis paranteza.
Pentru a reveni la subiect, dacă ar fi să luăm criteriul „bunăstării”, cine în această sală ar putea susţine că femeile din aceste societăţi (care nu cunosc noţiunea de feminism, aşa cum o vedem noi) sunt mai nefericite decât femeile europene, care nu numai că au participat în această luptă, dar au şi ajutat societatea să beneficieze de nepreţuitele lor succese?
La rândul meu, nu pot răspunde la această întrebare, şi preafericit va fi acela sau aceea care va reuşi să găsească un răspuns. Dar, repet, răspunsul nu este important. Ci întrebarea! Pentru că aceasta ne impune mai multă modestie şi ne struneşte tendinţele imperialiste şi reflexele intervenţioniste. Ne impune să nu ne privim propriile norme ca fiind universale şi să nu aplicăm propriile realităţi asupra realităţii altora. Mai pe scurt, ne obligă să ne plasăm în cadrul propriei specificităţi.
Această întrebare fiind clarificată, mă simt mai liberă să abordez a doua întrebare, cu privire la relaţia dintre feminismele occidentale şi feminismele din lumea a treia. Acestea sunt indiscutabil complexe, dar una din dimensiunile proprii este dominaţia nord/ sud. O abordare decolonialistă trebuie să repună în discuţie această relaţie şi să încerce să o inverseze. Iată un exemplu:
În 2007, femeile membre ale Mişcării Indigenilor Republicii (Mouvement des Indigènes de le République) au participat la marşul anual consacrat luptei femeilor. În acea perioadă începuse deja campania Statelor Unite împotriva Iranului. Am decis să mărşăluim cu pancarte pe care cuvântul de ordine era „nici un feminism fără anti-imperialism”.
Purtam toate keffiehuri palestiniene şi am răspândit pliante de solidarizare cu trei femei irakiene, din rezistenţă, care fuseseră închise de americani. La sosire, organizatoarele marşului oficial au început să scandeze sloganuri de solidaritate cu femeile iraniene. Cuvintele lor, în plină ofensivă ideologică împotriva Iranului, ne-au uimit profund. De ce femeile din Iran, Algeria şi nu din Palestina sau Irak? De ce această selecţie exclusivă? Pentru a contracara aceste sloganuri, am decis, la rândul nostru să ne exprimăm solidaritatea nu faţă de femeile din lumea a treia, ci faţă de femeile din occident. Aşa că am început să strigăm:
Solidaritate pentru suedeze !
Solidaritate pentru italiene !
Solidaritate pentru germane !
Solidaritate pentru engleze !
Solidaritate pentru franceze !
Solidaritate pentru americane !
Ceea ce vroia sa spună: de ce doar voi, femeile albe, aveţi apanajul solidarităţii? Şi voi sunteţi bătute, violate, şi voi sunteţi supuse violenţei masculine, şi voi sunteţi plătite, dispreţuite, şi corpul vostru este instrumentalizat…
Pot să vă spun că se uitau la noi de parcă eram extraterestre. Ceea ce spuneam noi li se părea suprarealist, de neconceput. Era a 4-a dimensiune. Şi nu le şoca faptul că le aminteam condiţia lor de femei în occident. Ci faptul că femei africane şi arabo-musulmane îndrăzneau să răstoarne simbolic un raport de dominaţie şi se erijau în susţinătoare. Cu alte cuvinte, cu această piruetă retorică, le demonstram că aveau de facto un statut superior faţă de noi. Ne-am amuzat cum nu se poate de aerul incredul cu care ne priveau.
Un alt exemplu: o prietenă mi-a povestit, la întoarcerea dintr-o călătorie de solidaritate în Palestina, cum femeile franceze abordau femeile palestiniene întrebându-le dacă foloseau mijloace de contracepţie pentru a-şi controla sarcinile. Din spusele prietenei mele, problema demografică în Palestina era într-atât de importantă, încât palestinienele nu înţelegeau nici măcar cum li se pot pune astfel de întrebări. Pentru multe femei palestiniene, naşterea copiilor este un act de rezistenţă în faţa epurării etnice israeliene.
Acestea au fost două exemple care au încercat să ilustreze care este condiţia noastră de femei radicalizate, să ne ajute să înţelegem ce este important şi să luăm în considerare modalităţi de a combate feminismul colonialist şi eurocentrist.
În continuarea acestei întrebări, este islamul compatibil cu feminismul? Această întrebare este o pură provocare, pe care o lansez. Nici nu o pot suporta. Iar această întrebare nu o pun decât din postura unei jurnaliste franceze care crede că pune o întrebare extrem de pertinentă. Eu însămi refuz să răspund din principiu. Pe de o parte, pentru că este lansată de pe o poziţie de superioritate. Reprezentanta/ -ul unei civilizaţii X somează reprezentanta/ -ul unei civilizaţii Y să demonstreze ceva. Y este astfel trimis în banca acuzaţilor şi trebuie să aducă dovada „modernităţii” sale, să se justifice, pentru a fi pe placul lui X.
Pe de altă parte, răspunsul nu este simplu când ne dăm seama că lumea islamică nu este monolitică. Se poate dezbate la nesfârşit şi este exact ceea ce se întâmplă, atunci când facem greşeala de a încerca să răspundem. Eu închei scurt, punând următoare întrebare lui X: dar Republica Franceză este compatibilă cu feminismul? Pot să vă asigur că victoria ideologică depinde de răspunsul la această întrebare.
În Franța, moare o femeie la trei zile din cauza violenței conjugale. Numărul violurilor pe an este estimat la 48 000. Femeile sunt plătite sub nivelul mediu. Remunerațiile femeilor sunt considerabil inferioare celor ale bărbaților. Puterea politică, economică și simbolică se află în continuare, în cea mai mare parte, în mâinile bărbaților. Se știe că încă din anii ’60-’70, bărbații au început să acorde mai mult timp activităților casnice: statistic vorbind, cu 3 minute mai mult în ultimii 30 de ani!!! Așadar, reiau întrebarea: este Republica Franceză compatibilă cu feminismul? Vom fi tentați să răspundem că nu! Însă, de fapt, răspunsul nu este nici da, nici nu. Cele care au eliberat femeile franceze sunt chiar femeile franceze și datorită lor, republica a devenit mai puțin machistă decât înainte. E la fel de valabil și pentru țările arabo-musulmane, asiatice sau africane. Nici mai mult, nici mai puțin. La care s-a mai adăugat o provocare suplimentară: consolidarea dimensiunii decolonialiste, critica modernității și a eurocentrismului în lupta femeilor.
Și cum am putea legitima feminismul islamic? Din punctul meu de vedere, acesta se legitimează a priori și nu a posteriori. Nu are de ce sa treacă examene în feminism. Simplul fapt că femeile musulmane încearcă să-și revendice drepturile și demnitatea este suficient pentru o recunoaștere deplină. Și cunosc personal femei din Maghreb sau din rândul imigranților care nu știu ce-i aia „femeiasupusă”. Ea a fost inventată. Cunosc femei dominate. Supuse, considerabil mai puține!
Aș vrea să închei, vorbind despre ce înseamnă, după mine, prioritățile feminismului decolonial. Ați auzit cu toții vorbindu-se despre Amina Wadud și despre implicarea sa în construirea feminismului islamic. Ea a devenit cunoscută atunci când a condus rugăciunea, rol care de obicei este încredințat bărbaților. În mod absolut și în afara contextului, am putea spune că e vorba, după toate aparențele, de un act revoluționar. Căci în contextul internațional de după revoluția iraniană și, mai ales, de după 11 septembrie (islamofobie, somarea islamului de a fi mai up-to-date, obligativitatea modernizării…), mesajul transmis prin acest act devine ceva mai ambiguu. Era el oare efectul unei revendicări puternice, al unei urgențe, al unei așteptări fundamentale a femeilor din Ummah? Sau mai degrabă al unei așteptări din lumea albă? Dați-mi voie să optez pentru cea de-a doua ipoteză. Nu pentru că nu ar exista femei care să considere nedrept faptul că singurii care conduc rugăciunea sunt bărbații, ci pentru că prioritățile și urgențele femeilor sunt altele. Ce reclamă afganele, irakienele sau palestinienele? Pacea, sfârșitul războiului și al ocupației, refacerea infrastructurii, a cadrelor legale care să le asigure protecția și drepturile, hrană și apă, să-și hrănească și să-și educe copiii în condițiile necesare. Ce vor femeile musulmane din Europa și, mai larg, cele care provin din rândul imigranților și care locuiesc, în cea mai mare parte, în cartierele sărace? Un loc de muncă, un adăpost, drepturi care să le protejeze atât împotriva violenței statului, cât și împotriva violenței masculine. Ele reclamă respectul pentru religia și pentru cultura lor. Cum se face că toate aceste revendicări au fost trecute sub tăcere, în timp ce actul conducerii rugăciunii a făcut înconjurul planetei, când creștinismul și iudaismul n-au strălucit niciodată în lupta lor nemiloasă pentru apărarea egalității sexelor? În fine, pentru a încheia cu acest exemplu, cred că actul Aminei Wadud este contrariul absolut a ceea se pretinde că ar fi. În realitate și independent de voința acestei teoloage, pentru mine acesta este un act contraproductiv. El nu va dobândi un caracter feminist decât atunci când islamul va fi tratat în mod egalitar și când dorința de a conduce rugăciunea va fi manifestată în mod real de către toate femeile musulmane. Cred că e timpul să vedem musulmanii și musulmanele așa cum sunt și nu cum ne-am dori noi să fie.
Închei aici, sperând că am trasat câteva piste pentru un veritabil feminism decolonial aflat în serviciul femeilor, al tuturor femeilor care consideră că aceasta este calea către emanciparea lor.
Houria Bouteldja, Madrid, 22 octombrie 2010 / www.indigenes-republique.fr
*Houria Bouteldja este iniţiatoare şi purtatoare de cuvânt a asociaţiei Mişcarea Indigenilor din Republica. Militantă de origine franco-algeriană în sindicate de stânga încă din anii 1990, participă în 2003 la constituirea colectivului les Blédardes (Tàràncile). În cadrul unui alt colectiv, O şcoala pentru toţi şi toate, se opune legii care interzice afişarea semnelor religioase în şcoli, considerând că interzicerea portului voalului islamic este o practică neo-colonială. Este o personalitate cunoscută publicului francez datorită luărilor de poziţie ferme împotriva islamofobiei care stigmatizeză francezii de confesiune musulmană din a doua sau a treia generaţie de imigranţi, islamofobie pe care o vede ca o consecinţă a ordinii coloniale care se perpetuează.
Traducere de Igor & Sanda Mocanu
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 