Astăzi s-a stins din viaţă Eric Hobsbawm, unul din cei mai importanţi istorici marxişti contemporani, cunoscut intelectual public şi autorul unor cărţi de referinţă precum: ERA EXTREMELOR. O istorie a secolului XX. 1914-1991; ERA REVOLUŢIEI. 1789-1848; ERA REVOLUTIEI. 1789-1848; ERA CAPITALULUI. 1848-1875; ERA IMPERIULUI. 1875-1914.
Republicăm mai jos unul din ultimele lui interviuri.
Cu ocazia apariției celei mai recente cărți a lui Eric Hobsbawm, istoricul în vârstă de 93 de ani vorbește despre comunism și coaliții cu unul din reprezentanții tinerei generații, Tristram Hunt*, astăzi deputat laburist in Parlamentul Marii Britanii. Mulţumim Domnului Tristram Hunt pentru acordul de a publica acest interviu pe CriticAtac. Textul a fost publicat şi în The Guardian / The Observer, duminică 16 ianuarie 2011. Cărţile în limba română ale lui Eric Hobsbawm pot fi găsite la Editura Cartier.
Parcul Hampstead Heath din înverzita regiune nordică a Londrei se mândrește cu faptul de a fi jucat un rol în istoria marxismului. Pentru că în acest parc, duminicile, Karl Marx ieșea împreună cu familia sa, urca Dealul Parlamentului, recitând din Shakespeare sau Schiller, într-o după-amiază de picnic și poezie.
În timpul săptămânii, se întâlnea cu bunul său prieten Friedrich Engels, care locuia în apropiere, pentru o plimbare scurtă până la rondul unde „vechii londonezi”, cum li se spunea, tăifăsuiau despre Comuna din Paris, a Doua Internațională și esența capitalismului. Astăzi, pe o străduță îngustă care pleacă fix din la acel rond, aspirațiile marxiste sunt și astăzi însuflețite în casa lui Eric Hobsbawm . Născut în 1917 (la Alexandria, sub protectoratul britanic asupra Egiptului), la mai bine de 20 de ani după moartea lui Marx și apoi a lui Engels, nu i-a cunoscut personal pe niciunul dintre aceștia. Cu toate acestea, discuția pe care am purtat-o cu Eric în sufrageria spațioasă, tapetată cu fotografii de familie, diplome academice și colecția de-o viață de obiecte de artă, a creat senzația unei legături aproape tangibile cu cei doi și memoria lor.
Ultima oară când l-am intervievat pe Eric, în 2002 tocmai îşi publicase, cu mare succes la public, extraordinara autobiografie Interesting Times (Vremuri curioase), în care istoriseşte despre tinereţea petrecută la Weimar, în Germania, pasiunea de o viaţă pentru jazz şi influența pe care a avut-o asupra lui studiul istoriei în Anglia. Tot atunci apăruse cartea anti-stalinistă a lui Martin Amis, Koba the Dread (Koba cel Groaznic), iar Eric se afla în mijlocul unui nou atac mediatic care îi viza apartenenţa la Partidul Comunist. „Profesorul marxist” împotriva căruia fulgera Daily Mail nu cerea, aşa cum s-a exprimat atunci, „acceptare, aprobare sau simpatie” ci, mai degrabă, înţelegere din perspectivă istorică față de o persoană formată în secolul XX, de lupta contra fascismului.
De atunci, lucrurile s-au schimbat. Criza globală a capitalismului, care din 2007 a adus economia mondială în colaps, a modificat termenii discuţiei.
Dintr-o dată, critica lui Marx cu privire la instabilitatea capitalismului se bucură de o resurgență. ”A revenit!” titra Times în toamna anului 2008, când bursele se prăbușeau, băncile erau naționalizate în pripă, iar președintele francez Sarkozy era surprins de fotografi răsfoind Das Kapital (ale cărui vânzări crescute l-au propulsat în listele de bestselleruri din Germania). Până și Papa Benedict al XVI-lea s-a văzut nevoit să elogieze ”extraordinarele calități analitice” ale lui Marx. Acest mare spectru al secolului XX a fost readus la viață în campusurile studențești, întâlniri sindicale și birouri editoriale.
De aceea, moment mai potrivit ca Eric să-și reunească cele mai apreciate eseuri despre Marx într-un singur volum, alături de analize recente ale marxismului, din perspectiva crizei, nu s-ar fi găsit. Pentru Hobsbawm, datoria neîntreruptă de a-l studia pe Marx și nenumăratele sale moșteniri (inclusiv, în acest volum, câteva excelente capitole despre însemnătatea lui Gramsci) rămâne o obligație.
Dar Eric însuși s-a schimbat. A avut un accident destul de serios în preajma Crăciunului și nu se mai poate sustrage limitărilor fizice ale vârstei de 93 de ani. Cu toate acestea, umorul și ospitalitatea sa și a soției sale, Marlene, ca de altfel, gândirea, acuitatea politică și orizontul perspectivei sale nu au scăpătat câtuși de puțin. Cu un exemplar bine răsfoit din Financial Times pe masă, Eric trece cu fluență de la poziția în sondaje la final de mandat a președintelui brazilian Lula, la dificultățile ideologice întâmpinate de Partidul Comunist în Bengalul de Vest, la frământările din Indonezia după criza mondială din 1857. Perspectiva globală și lipsa prejudecăților locale îi definesc în continuare viziunea politică și istorică.
Iar după o oră de discuții despre Marx, materialism și lupta continuă pentru demnitate umană în fața furtunilor pieței-libere, ieși din casa lui Hobsbawm din Hampstead – în apropierea aleilor unde Karl și Friedrich obișnuiau să se plimbe – cu sentimentul că tocmai ai primit o lecție intensă de la unul din marile spirite ale secolului XX, care este hotărât să păstreze aceeași privire critică și asupra secolului al XXI-lea.
Tristram Hunt: Există, în substratul cărții, o intenție de reabilitare? În sensul că, deși soluțiile sugerate cândva de Karl Marx nu mai par relevante astăzi, acesta a pus totuși întrebarea corectă cu privire la esența capitalismului și în sensul că sistemul capitalist dezvoltat în ultimii 20 de ani nu a fost prea departe de cum îl descria Marx la 1840?
Eric Hobsbawm: Da, fără îndoială. Motivul pentru care îl redescoperim pe Marx în această perioadă de criză este că a prevăzut evoluția lumii moderne mai bine decât oricine altcineva la 1848. Cred că de ceea lucrările sale au atras astăzi atenția mai multor analiști, care sunt, paradoxal, mai degrabă oameni și analiști din mediul de afaceri, decât de stânga. Îmi aduc aminte că am făcut aceeași constatare cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la apariția Manifestului Comunist, când stânga nu s-a gândit la prea multe planuri aniversare. Am descoperit cu uimire că editorii revistei [la bord] a companiei aeriene United Airlines și-au exprimat dorința de a publica ceva despre Manifest. Apoi, la ceva vreme, am luat prânzul cu [finanțistul] George Soros, care m-a întrebat: „Ce crezi despre Marx?” Și deși nu prea suntem de aceeași părere, a conchis: „Totuși, omul ăsta e ceva.”
TH: Crezi că ceea ce oamenii ca Soros apreciază la Marx este modul extraordinar în care acesta a descris energia, iconoclasmul și potențialul capitalismului? Că aceasta este și partea care i-a atras pe executivii de la United Airlines?
EH: Cred că este vorba de globalizare. Au fost impresionați de faptul că a prevăzut globalizarea, cum s-ar spune, o globalizare universală, care include globalizarea gusturilor și așa mai departe. Dar cred că cei mai inteligenți dintre ei au văzut și o teorie care întrevedea o evoluție în salturi către criză. Pentru că varianta oficială la acea vreme [la sfârșitul anilor ’90] dezmințea teoretic posibilitatea unei crize.
TH: Iar aceasta era teoria “end to boom and bust” („încheierea fazelor expansiune-recesiune”) și evoluția dincolo de ciclul economic?
EH: Exact. Ceea ce s-a întâmplat în anii ’70, întâi în universități, de la Chicago și din toată lumea iar, în cele din urmă, începând cu anii ’80, cu Thatcher și Reagan, cred că a fost o deformare patologică a principiului pieței libere de la baza capitalismul: economia de piață pură și respingerea intervențiilor din partea statului și a instituțiilor publice, pe care nu cred că a practicat-o de fapt nicio economie în secolul al XIX-lea, nici măcar SUA. Și printre altele, aceasta intra în opoziție cu modul în care a funcționat, în definitiv, capitalismul în perioada sa cea mai glorioasă, între 1945 și începutul anilor ’70.
TH: Când spuneți „glorioasă”, vă referiți la creșterea standardului de viață din anii de după război?
EH: Glorioasă atât în sensul că obținea profit, cât și în acela că a asigurat o oarecare stabilitate politică și o populație relativ mulțumită din punct de vedere social. Nu a fost ideal, dar a fost, să spunem, un capitalism cu față umană.
TH: Și credeți că noul interes pentru Marx a fost alimentat și de prăbușirea statelor marxist-leniniste? Că în momentul în care a fost îndepărtată umbra lui Lenin ați putut reveni la esența originară a scrierilor lui Marx?
EH: O dată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, capitaliștii au încetat să se teamă și, în această privință, atât ei, cât și noi, până la urmă, am putut să abordăm problema de o manieră mai echilibrată, mai puțin deformată de înflăcărarea din trecut. Dar, mai degrabă, ceea ce a devenit evident către finalul secolului a fost instabilitatea economiei globalizate neoliberale. Vezi, într-un fel, economia globalizată a fost condusă cu eficiență de ceea ce s-ar putea numi nord-vestul global [Europa de Vest și America de Nord], care a tot promovat acest fundamentalism de piață ultra-radical. Inițial, a părut să funcționeze destul de bine – cel puțin în vechiul nord-vest – deși a fost evident de la început că genera cutremure, mari cutremure la periferia economiei globale. În America de Sud, a avut loc o enormă criză financiară la începutul anilor ’80. Iar la începutul anilor ’90, Rusia s-a confruntat cu o catastrofă economică. Spre sfârșitul secolului, s-a creat un colaps enorm, aproape global, care a traversat Rusia, până în Coreea [de Sud], Indonezia și Argentina. Cred că asta a dat de înțeles că există o instabilitate de bază în sistem, care fusese până atunci neglijată.
TH: Au fost și voci care susțin că această criză la care suntem martori din 2008, în ceea ce privește America, Europa și Marea Britanie, nu este chiar o criză a capitalismului, per se, ci a capitalismului financiar din vestul modern. Pe de altă parte, Brazilia, Rusia, India și China – „BRIC” – au, în același timp, economii în creștere bazate din ce în ce mai mult pe modele capitaliste. Sau credeți că este rândul nostru să trecem prin criza prin care au trecut ei acum 10 ani?
EH: Creșterea reală din statele BRIC este un proces care s-a desfășurat în ultimii 10, cel mult, 15 ani. Deci, în sensul acesta, poți spune că a fost o criză a capitalismului. De asemenea, cred că este riscant să presupunem, așa cum fac neoliberalii și libertarienii, că există un singur tip de capitalism. Capitalismul este, dacă vreți, o familie, cu o varietate de posibilități, de la capitalismul de stat din Franța, până la piața-liberă din America. Ar fi, prin urmare, o greșeală să se considere că ascensiunea statelor BRIC este pur și simplu același lucru cu generalizarea capitalismului occidental. Pentru că nu este: singura țară unde au încercat să importe en-gros fundamentalismul pieței libere a fost Rusia, iar acolo s-a transformat într-un eșec de proporții tragice.
TH: Ați pus problema consecințelor politice ale crizei. În cartea dumneavoastră, subliniați necesitatea lecturii textelor clasice ale lui Marx ca sursă a unui program politic coerent pentru astăzi. Dar unde credeți că ar fi potrivit astăzi marxismul ca proiect politic?
EH: Nu cred că Marx a avut vreodată, să spunem așa, un proiect politic. Din punct de vedere politic, programul specific marxist susținea necesitatea clasei muncitoare de se organiza într-o formațiune cu conștiință de clasă, care să acționeze politic pentru a dobândi putere. Dar dincolo de asta, Marx a fost deliberat extrem de vag, din cauza aversiunii sale pentru utopii. Paradoxal, aș putea chiar spune că noile partide au fost lăsate, în general, să improvizeze, să facă ce pot face, fără vreo indicație precisă. Ceea ce a scris Marx nu depășea cu mult stilul ideilor din Clauza a IV-a (1) despre proprietatea publică și nu a fost, de fapt, suficient pentru a oferi indicații partidelor sau miniștrilor. După părerea mea, principalul model pe care l-au avut în vedere socialiștii și comuniștii secolului XX, au fost economiile de război conduse de stat din Primul Război Mondial, care nu erau neapărat socialiste, dar ofereau o anumită orientare pentru o posibilă funcționare a socializării.
TH: Nu sunteți surprins de eșecul unei stângi, fie marxiste sau social-democrate, în a exploata politic criza din ultimii ani? Ne aflăm la aproape 20 de ani de la dispariția unuia din partidele pe care le-ați admirat cel mai mult, Partidul Comunist din Italia. Nu vă întristează starea în care se află stânga în momentul de față în Europa și peste tot în lume?
EH: Ba da, firește. Adevărul este, că unul din lucrurile pe care încerc să le arăt în cartea mea este că această criză a marxismului nu este doar criza marxismului revoluţionar, ci şi a celui social-democrat. Noua situaţie din noua economie globalizată a sfârşit prin a distruge nu doar marxism-leninismul, ci şi reformismul social-democrat, care nu reprezenta altceva decât clasa muncitoare exercitând presiune asupra statelor naţiune. Dar, o dată cu globalizarea, s-a redus capacitatea statelor de a răspunde eficient la această presiune. Așa că stânga s-a retras, sugerând: „Uite, capitaliștii se descurcă, tot ce trebuie să facem este să îi lăsăm să obțină cât de mult profit pot și să ne asigurăm că ne primim și noi partea.”
Iar lucrurile au mers atâta vreme cât o fracție din acea parte a însemnat crearea statelor sociale, dar începând cu anii ’70, acest lucru nu a mai funcționat și ce le-a mai rămas de făcut atunci a fost, practic, ceea ce au făcut Blair și Brown: să îi lase să facă cât mai mulți bani și să spere că o parte suficientă din aceștia vor asigura populației, printr-un efect de cascadă, un nivel bun de trai. (2)
TH: Vreți să spuneți că s-a făcut un pact faustic conform căruia dacă în vremuri bune profiturile sunt sănătoase și investițiile în educație pot fi asigurate, atunci nu o să punem prea multe întrebări?
EH: Da, atâta vreme cât nivelul de trai se îmbunătățea.
TH: Iar acum, când profiturile scad vertiginos, ne zbatem să obținem răspunsuri?
EH: Acum, când ne îndreptăm în direcția opusă, alături de statele occidentale, unde creșterea economică a stagnat sau este chiar în scădere, problema reformelor devine iarăși stringentă.
TH: Credeți că problema constă parțial, în ceea ce privește stânga, în dispariția unei clase muncitoare conștiente și identificabile care a fost tradițional esențială pentru politica social-democrată?
EH: Din punct de vedere istoric, este adevărat. Guvernele social-democrate și reformele s-au cristalizat în jurul partidelor clasei muncitoare. Aceste partide nu au fost niciodată, sau foarte rar, exclusiv ale clasei muncitoare. Ele au reprezentat întotdeauna într-o oarecare măsură alianțe: alianțe cu anumite tipuri de intelectuali liberali sau de stânga, cu minorități, minorități religioase și culturale, chiar mai multe state cu diferite tipuri de meseriași sau muncitori necalificați. Cu excepția Statelor Unite, clasa muncitoare a rămas un grup semnificativ, recognoscibil pentru multă vreme, cel puțin până pe la jumătatea anilor ’70. Cred că ritmul accelerat al dezindustrializării acestei țări a fost un iad nu numai pentru numărul clasei muncitoare, dar și pentru conștiința acesteia. Și nu mai este în prezent nicio țară în care clasa muncitoare pur industrială în sine să fie suficient de puternică.
Rămâne totuși posibilitatea ca această clasă muncitoare să formeze, cum s-ar spune, structura unor mișcări extinse de schimbare socială. Un bun exemplu în acest sens este, pentru stânga, Brazilia, care are un exponent clasic pentru finele secolului al XIX-lea, de Partid Laburist fundamentat pe o alianță între sindicate, muncitori, sărăcimea generală, intelectuali, ideologi și diferite tipuri de [aripi ale] stânga, care au realizat o remarcabilă coaliție de guvernare. Și nu se poate spune că nu are succes după opt ani de guvernare, cu un președinte care la final de mandat are o cotă de popularitate de 80% în sondaje. Ideologic, astăzi mă simt mai acasă în America de Sud, pentru că a rămas acel colț de lume unde oamenii încă discută și fac politică în vechea limbă, în termenii de secol XIX și XX ai socialismului, comunismului și marxismului.
TH: În ceea ce privește partidele marxiste, un aspect asupra căruia insistați în lucrările dumneavoastră este rolul intelectualilor. Astăzi, asistăm la evenimente înflăcărate în campusurile studențești, cum ar fi și cel al universității dumneavoastră, Birkbeck, unde se organizează întâlniri și manifestații. Iar dacă ne gândim la lucrările semnate de Naomi Klein și David Harvey sau la performance-urile lui Slavoj Zizek, se poate spune că oamenii sunt entuziaști. Vă impresionează intelectualii publici ai marxismului contemporan?
EH: Nu sunt așa sigur că au avut loc schimbări semnificative, dar de un lucru nu mă îndoiesc: actualele reduceri de buget vor radicaliza studenții. Iar acesta este un aspect pozitiv. Cel negativ… dacă ne gândim la ultima radicalizare masivă a studenților, în ’68, nu a avut cine știe ce urmări. În tot cazul, cum gândeam atunci, gândesc și acum: e mai bine ca tinerii și tinerele să simtă că sunt de stânga, decât ca tinerii și tinerele să simtă că singura lor soluție este să se angajeze la Bursă.
TH: Și credeți că oamenii ca Harvey și Zizek au vreun fel de rol determinant aici?
EH: Cred că Zizek a fost bine catalogat drept performer. Are acest element provocator care îi este caracteristic și care atrage atenția oamenilor, dar nu sunt sigur că oamenii care citesc Zizek sunt atrași așa de mult înspre regândirea problemelor de stânga.
TH: Să trecem de la vest la est. Una din problemele presante pe care le ridicați în această carte este dacă Partidul Comunist Chinez își poate asuma și consolida noua poziție pe scena globală.
EH: Acesta este un mister. Comunismul s-a dus, dar rămâne, fără îndoială în Asia un element important al comunismului, și anume Partidul Comunist de stat care conduce societatea. Cum funcționează asta? Cred că în China sunt mult mai conștienți de instabilitatea potențială a situației. S-a creat probabil o orientare care lasă spațiu de desfășurare pentru dezvoltarea accelerată a unei clase de mijloc intelectuale și a sectoarelor educate ale populației care, în cele din urmă, va ajunge la zeci, poate sute de milioane. Este de asemenea adevărat că Partidul Comunist din China pare să recruteze cu precădere tehnocrați pentru poziții de conducere.
Dar cum le pun cap la cap nu știu. Cred totuși că este posibil ca mișcările muncitorești să se dezvolte în aceste condiții de industrializare accelerată, dar este neclar în ce măsură PCC ar permite existența organizațiilor muncitorești sau dacă le-ar considera inacceptabile, așa cum au considerat demonstrațiile din Piața Tiananmen.
TH: Să discutăm despre situația politică de aici, în Marea Britanie, să vedem ce credeți că se întâmplă cu această coaliție. Mi se pare că are un aer de anii ’30 din perspectiva ortodoxismului său fiscal, reducerilor cheltuielilor, inegalităților de venit, cu David Cameron care face aproape figură de Stanley Baldwin. Cum interpretați dumneavoastră lucrurile?
EH: În spatele variilor reduceri care au fost fluturate, cu justificarea reducerii deficitului, se întrevede destul de clar cererea sistematică, ideologică pentru deconstrucții, semi-privatizări, vechile aranjamente – fie că este vorba de sistemul de pensii, asigurări sociale, educațional sau chiar sistemul de sănătate. De cele mai multe ori, acestea nu au fost prevăzute nici în platforma conservatorilor, nici în cea a liberalilor și cu toate acestea, privind dinafară, este un guvern mult mai radical de dreapta decât părea la prima vedere.
TH: Și cum credeți că ar trebui să răspundă partidul Laburist?
EH: Partidul Laburist nu a fost per ansamblu o opoziție foarte eficientă de la alegeri încoace, în parte pentru că a irosit luni la rând cu alegerea noului lider. Cred că Partidul Laburist ar trebui, înainte de orice, să accentueze mai mult faptul că, pentru cei mai mulți, ultimii 13 ani nu au fost o perioadă de prăbușire în haos ci, dimpotrivă, o perioadă în care lucrurile s-au îmbunătățit, mai ales în sectoare cum ar fi educația, sănătatea, alături de o mulțime de alte realizări în cultură – deci ideea că într-un fel sau altul totul trebuie dărâmat și făcut praf nu se susține. Cred că trebuie să susținem ceea ce majoritatea consideră că trebuie susținut, și anume asigurarea unei structuri de asigurări sociale, din leagăn până la mormânt.
TH: L-ați cunoscut pe Ralph Miliband și sunteți prieten vechi al familiei Miliband. Ce credeți că ar fi spus Ralph despre competiția dintre fii săi și rezultatele favorabile lui Ed la conducerea partidului?
EH: Ca tată, cred că n-ar fi putut să nu fie mândru. Dar cu siguranță ar fi mult mai la stânga decât oricare dintre fii săi. Cred că Ralph a fost asociat, de fapt, cea mai mare parte a vieții sale, cu reprobarea Partidului Laburist și a carierei parlamentare – în speranța că într-o bună zi un adevărat partid socialist va fi cumva înființat. Când Ralph s-a împăcat în cele din urmă cu Partidul Laburist, a fost în cea mai puțin necesară perioadă, sub cabinetul lui Tony Benn, când nu a făcut prea multe. Cu toate acestea, cred că Ralph ar fi sperat de la fiii săi ceva mult mai radical decât par să fi făcut ei până acum.
TH: Titlul noii tale cărți este How to Change the World (Cum putem schimba lumea). În ultimul paragraf spui că „substituirea capitalismului încă mi se pare posibilă.” Este aceasta speranța neclintită care te îndeamnă și acum să lucrezi, să scrii, să gândești?
EH: În ziua de astăzi nu mai există speranțe neclintite. How to Change the World relatează cum a influențat marxismul secolul XX în mod fundamental, pe de o parte prin partidele social-democrate, care nu derivau direct de la Marx, și celelalte partide – laburiste, muncitorești și așa mai departe – care continuă să fie partide de guvernare sau cu șanse la guvernare în toată lumea; și, pe de alta, prin Revoluția Rusă și urmările acesteia.
Prezentarea lui Karl Marx este, fără îndoială, aceea a unui profet fără arme care a inspirat schimbări fundamentale. Mă abțin deliberat de la a spune că avem perspective asemănătoare și astăzi. Ceea ce spun aici este că problemele principale din secolul al XXI-lea reclamă soluții pe care nici piața pură, nici liberal-democrația pură nu le pot rezolva corespunzător. Și în această măsură, o combinație diferită, un alt mix public-privat, de intervenție și control al statului și libertate va trebui elaborat.
Cum îi veți spune, nu știu. Dar se poate prea bine să nu mai fie capitalism, în tot cazul, nu în sensul în care a fost el definit în țara asta și în Statele Unite.
Note:
(1) Clauza a IV-a se referă la o parte din Constituția Partidului Laburist Britanic, care stabilea scopurile și valorile Partidului.
Versiunea originală a Clauzei IV, elaborată de Sidney Webb în 1917 și adoptată de partid în 1918, stabilea în partea a 4-a:
Să se asigure muncitorilor cu brațele sau cu mintea, roadele întregi ale propriei ramuri și cea mai echitabilă distribuire a acestora, care este posibilă pe baza proprietății comune a mijloacelor de producție, distribuție și schimb și cel mai bun sistem cu putință de administrare populară și control pentru fiecare ramură de activitate sau servicii.
Înainte de revizuirea din 1995 (cunoscută ca Momentul Clauza a IV-a – Clause Four Moment), aplicarea acesteia a generat nenumărate dispute (n.tr.).
(2) In original, „trickle down”, cu referire la politica fiscală aplicată de R. Reagan și M. Thatcher, cunoscută sub titulatura ironică de „trickle-down economics”, sau „Reagonomics” (n.tr.).
*Tristam Hunteste conferenţiar în Istoria Modernă a Marii Britanii la Universitatea Queen Mary din Londra. Este autorul lucrării The English Civil War: At First Hand (Războiul Civil Englez: Din surse directe) şi al apreciatei lucrări Building Jerusalem: The Rise and Fall of the Victorian City (Construind Ierusalimul: Creşterea şi descreşterea unui oraş victorian). Un obişnuit al emisiunilor de istorie, Tristam Hunt a realizat mai multe programe pentru radio şi televiziune pentru BBC şi Channel 4. Este membru al Societăţii Regale de Istorie şi al Comisiei Fondului pentru Patrimoniu al Loteriei Naţionale Britanice.
Traducere de Sanda Watt