Modul în care înțelegem astăzi secolul XX se datorează în primul rând cărții lui Hobsbawm Secolul Extremelor (Age of Extremes). Pentrul el, secolul arată aidoma unui sandwich: o felie foarte subțire de prosperitate cuprinsă în perioda 1945-1971, epoca de aur după cum a numit-o, când mare parte din lumea vestică în special trăiesc o prosperitate fără precedent în istorie. Această felie subțire este încadrată de două perioade de turbulențe: epoca catastrofei (1914-1945) marcată de războaie, Marea Depresie, distrugeri, pierderi de vieți omenești și suferințe pe o scară inimiaginabilă până atunci; și epoca prăbușirii (landslide) cuprinsă între 1971 (criza petrolului) și 1991 (dezintegrarea URSS), perioadă ce cuprinde marele proces de dezindustrializare din vest și criza economică din lumea a treia din anii 70-80.
Putem să fim sau nu de acord cu acest model (unii precum Giovanni Arrighi au scris explicit împotriva sa –The Long Twentieth Century) însă este foarte greu de negat că este cea mai influentă analiză a secolului XX pe care o avem astăzi. Hobsbawm a fost un specialist în secolul 19, pe care l-a analizat în mod exhaustiv în celebra trilogie: Age of Revolution (1962), Age of Capital (1975), Age of Empire (1987). În Secolul Extremelor însă întreaga analiza are totodată și un caracter autobiografic: viața autorului se suprapunea peste acel secol (Hobsbawm s-a născut în 1917 la Alexandria), căreia i-a supravițuit cu 12 ani, până pe 1 octombrie 2012. De aceea analiza sa academică a secolului trebuie citită concomitent cu autobiografia sa: Interesting Times. A 20th Century Life (2002) – o perspectivă analitică ce la rândul ei a devenit extrem de influentă, ce unește elemente particulare ale unei biografii cu macro-evenimentele istorice. Aceasta duce la o lectură captivantă în care cei interesați pot afla detalii despre transformările prin care a trecut Partidul Comunist Britanic în perioda post-belică (din care Hobsbawm a făcut parte toată viața) dar și ce-au discutat în privat Hobsbawm și Che Guevara la o întâlnire din anii 60 în care Hobsbawm a jucat rolul de interpret al lui Che din spaniolă.
Ceea ce face ca studiile lui Hobsbawm să fie admirabile și seducătoare nu este numai acest privilegiu biografic de a trăi în timpuri interesante și nici longevitatea sa. Hobsbawm a fost unul dintre puținii istorici care au îmbrățișat în mod explicit socio-antropologia istorică anglo-americană (ce s-a dezvoltat de la mijlocul anilor 1960 ca răspuns, în parte, la structuralismul francez). Acest tip de perpectivă interdisciplinară i-a oferit lui Hobsbawm posibilitatea de a participa în mod activ și dintr-o perspectivă mai largă și infuzată social la dezbaterile istoriografice ale anilor 60, mai ales sub presiunea școlii Analles în Franța, axată pe istorie socială și de mentalități. Astfel, deși multă vreme Hobsbawm s-a recomandat drept un istoric al economiei, studiile sale principale rămân astăzi cele despre viața cotidiană a grupurilor marginale: o istorie de jos cum ar veni, fără însă a fi o micro-istorie. Hobsbawm a insistat mereu că orice formă de explicație istorică trebuie să fie neapărat sistemică și să de răspunsuri la întrebări mari care încearcă să afle de ce anumite lucruri s-au petrecut și de ce în modul în care s-au petrecut (why questions). Astfel, datorită acestei perspective, dar și a avantajului de stăpâni perfect o serie de limbi străine precum germana, italiana, spaniola, rusa și ebraica, Hobsbawm a fost unul dintre puținii istorici cu o perspectivă într-adevăr globală. Unul dintre autorii săi preferați a fost mereu Ibn Khaldun.
Scrierile lui Hobsbawm acoperă o serie foarte vastă de subiecte, depășind cele două secole cu care acesta era cel mai familiar: de la studiile despre bandiți și excluși, la societățile frățești pre-industriale, la cele despre revoluționarii secolului 20, la modă, la studii polemice cu privire la post-modernism, la analize economice ale perioadei pre și post-industriale, la mitologiile statului-națiune (celebra carte Invantion of Tradition), la jazz (fiind un fan înrăit și un bun cunoscător) până la…marxism. Asta pentru că Hobsbawm a rămas toată viața sa dedicat idealurilor emancipatoare inaugurate de către revoluția bolșevică iar în sfera academică studiile sale nu pot fi înțelese în afara structurii de analiză marxistă. Dar în ce fel? Departe de a fi un marxist dogmatic sau un reducționist economic –împotriva cărora a lupta toată viața la fel de virulent- Hobsbawm a păstrat din marxism necesitatea de a înțelege în mod global și în devenire istorică capitalismul, mai ales cel de factură industrială ce a atins apogeul în secolele 19 și 20. Astfel, toate scrierile lui Hobsabwm sunt însoțite de o perspectivă de clasă foarte clară, specifice liniilor de contradicție ale capitalismului. Din această perspectivă și cu aceste instrumente marxiste (el fiind un admirator totodată a lui Lenin, Gramsci și Rosa Luxemburg), Hobsbawm a putut oferi ceea ce pentru mine reprezintă contribuția sa fundamentală: înțelegerea foarte clar circumscrisă local și istoric a mutației fundamentale pe care a adus-o capitalismul industrial, anume transformarea majorității populației planetei din lucrători ai pâmântului în muncitori salariați, un proces ce s-a desfășurat la scară globală în momente și cu dinamici diferite timp de mai bine de două secole, determinând o serie de procese și efecte ce constitutie exact lumea în care astăzi trăim.
Cu dispariția lui Hobsbawm pare că apune definitiv o generație de istorici evrei central și est europeni care au fost nevoiți să emigreze în timp ce erau copii și să își facă o carieră în vest ca urmare a prăbușirii republicii de la Weimar și a ascensiunii nazismului (precum Eric Wolf sau Raul Hilberg printre mulți alții). Aceștia au fost educați în spiritul multietnic, cosmopolit și revoluționar al vremii care a lăsat un impact permanent asupra scrierilor lor și asupra perspectivelor lor istorice. Un om și un istoric al timpului său, cărțile lui Hobsbawm ne oferă o înțelegere a trecutului ce rămâne absolut indispensabilă pentru viitor. RIP.
Recomandări:
Eric Hobsbawm: un dialog despre Marx, revoltele studențești, noua stângă, și familia Miliband